“Psalm” de Lucian Blaga
“Psalm”
de Lucian Blaga
O durere totdeauna mi-a fost singuratatea ta ascunsa,
Dumnezeule, dar ce era sa fac?
Când eram copil ma jucam cu tine
si-n închipuire te desfaceam cum desfaci o jucarie.
Apoi salbaticia mi-a crescut,
cântarile mi-au pierit,
si fara sa-mi fi fost vreodata aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în tarâna, în foc, în vazduh si pe ape.
Între rasaritul de soare si-apusul de soare
sunt numai tina si rana.
În cer te-ai închis ca-ntr-un cosciug.
O, de n-ai fi mai înrudit cu moartea
decât cu viata,
mi-ai vorbi. De-acolo unde esti,
din pamânt ori din poveste mi-ai vorbi.
În spinii de-aci, arata-te, Doamne,
sa stiu ce-astepti de la mine.
Sa prind din vazduh sulita veninoasa
din adânc azvârlita de altul sa te raneasca subt aripi?
Ori nu doresti nimic?
Esti muta, neclintita identitate
(rotunjit în sine a este a),
nu ceri nimic. Nici macar rugaciunea mea.
Iata, stelele intra în lume
deodata cu întrebatoarele mele tristeti.
Iata, e noapte fara ferestre-n afara.
Dumnezeule, de-acum ce ma fac?
În mijlocul tau ma dezbrac. Ma dezbrac de trup
ca de-o haina pe care-o lasi în drum.
