Cuvânt și iubire

Marius Manta: Preasfinția Voastră, vă rog de la început să-mi scuzați modul abrupt de a vă invita să răspundeți câtorva din nelămuririle ori curiozitățile pe care mi le voi permite de-a lungul acestui mic dialog. Ați fost primul călugăr care, imediat după 1989, a avut acces neîngrădit la Institutul parizian Saint Serge. Cu nuanțe vag polemice, ați declarat: „Nu cred în Revoluția din ’89. N-a fost decât una, la crearea lumii, anume la Nașterea lui Hristos, restul sunt mișcări populare, lovituri politice, răscoale”. Cât de actuale vi se par în conștiința intelectualului de astăzi sensurile Îndumnezeirii omului?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Într-adevăr, anul acesta se împlinesc 22 de ani de când plecând din centrul duhovnicesc al spiritualității ortodoxe românești, am pășit în centrul cultural parizian al Europei. Este cunoscut mirajul occidental ce a înfierbântat imaginația românului din acea epocă pentru care orice produs, de orice natură ar fi fost, reprezenta un ideal interzis. Din perspectivă duhovnicească însă, din păcate, timpul a dovedit că libera circulație a valorilor, interferența culturilor, acțiunea secularizantă ce a măcinat spiritul occidental au invadat și etosul românesc postdecembrist.

În ceea ce privește afirmația mea, pe care ați enunțat-o mai sus, nu are câtuși de puțin tentă polemistă și după atâta timp îmi mențin poziția definită atunci, mai ales că dinamismul centrifug socio-politic actual demască o criză în sinuosul drum al democratizării și regăsirii identității interbelice a sufletului național. Este ca și cum noul complex democratic ne-a găsit nepregătiți pentru a-l accepta sau tehnocrații n-au găsit formula fericită care să adapteze principiile democratice la spiritului românesc autentic. De aceea spuneam atunci, parcă intuind ceea ce va urma și purtând în amintire cuvintele părinților din vetrele sihăstrești ale Neamțului, referitoare la acceptarea fără acribie a întregului compozit eterogen occidental, că adevărata revoluție și singura, de altfel, în plan ontologic uman este cea realizată de Logosul divin în Peștera Betleemului. Revelația betleemică a fost, de fapt, o revolutio, o schimbare de sens al înțelegerii axiologiei valorilor, o răsturnare a unui mod eronat de accepție a lumii. Mesia cel prezis de profeți este Adam cel Nou, după chipul și asemănarea căruia omul devine unsul lui Dumnezeu și pe care trebuie să-l urmăm purtându-ne crucea destinului îndumnezeirii noastre. Este o palingenesis, adică re-crearea omului ce are deschisă perspectiva învierii.

Într-un mod deloc întâmplător, și ceea ce s-a întâmplat în 1989 a avut loc tot în perioada sărbătorilor Crăciunului, însă entuziasmul social de atunci a sugrumat componenta autentic religioasă a plămezii ființei naționale, iar acest fapt ar putea fi un răspuns care să sublinieze poate întârzierea maturizării intelectualului român în toată complexitatea manifestărilor sale socio-culturale și politico-economice.

M. M.: Venind dintr-o țară declarată francofilă, v-ați întâlnit și cu particularități subtile ale teologiei grecești ori rusești. În ce a constat sinteza acestor date axiologice? Care au fost câteva din satisfacțiile duhovnicești ale perioadei petrecute la Paris?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Se cunosc destul de multe aprecieri erudite referitoare la componenta religioasă, ca parte constitutivă în elaborarea etnogenezei poporului român. Acest ”aluat” din care a fost plămădită ființa națională ne-a înzestrat cu capacitatea de sintetizare a moștenirii latinității și a creștinismului apostolic de specific răsăritean. Astfel, parodoxul românesc al ființei conține ontologic contopirea sublimă a Occidentului latin cu Orientul bizantin, românitatea fiind o structură binară ce înfățișează un suflet bizantin ce se manifestă printr-un trup latin. Magna Romania de altădată, de care vorbea teologul grec Ioannis Romanidis (1927-2001), după căderea Costantinopului s-a continuat în spaţiul mioritic al ţinutului carpato-danubiano-pontic, prin acel Byzance après Byzance, care înseamnă eternizarea spiritului latin autentic în Orientul creştin. În ceea ce mă privește, dacă la începutul activității mele pariziene problematizam manifestarea identității mele spirituale într-o lume secularizată, integrarea în atmosfera cultural-religioasă a intelectualității ce activa în cadrul Institutului Saint Serge mi-a descoperit o lume familiară din multe puncte de vedere. Pentru societatea elitelor capitalei europene a culturii, prezența spiritului mărturisitor slav și a teologiei grecești a însemnat răspunsul pertinent la frământările existențialiste ale unei societăți în căutarea lui Dumnezeu. Rigoarea științifică și spiritualitatea patristică și-au găsit formula ideală în special în această oază religioasă ce respira autentic prezența lui Dumnezeu. Dacă spiritualitatea şi cultura românească au constituit o placă turnantă între spiritul grecesc şi cel slav, în capitala pluralismului cultural am fost nevoit să-mi definesc identitatea teologică pentru a mă integra, fără să mă disipez sau să mă izolez, în spaţiul cosmopolit în care am ajuns. Pentru mine personal, colaborarea cu marii teologi ai diasporei rusești şi greceşti, dar și dialogul cu elitele culturale românești au fost definitorii în ceea ce privește împlinirea mea cultural-religioasă.

M. M.: Teza de doctorat a Preasfinției Voastre, redactată în limba franceză, a urmărit o prezentare a gândirii Părintelui Dumitru Stăniloae. Ce impact a avut acest demers asupra mediilor Occidentale?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Scrierile Părintelui Stăniloae reprezintă sinteza modernă a teologiei patristice. Opera sa respiră prezența Duhului și ne determină să intuim faptul că autorul ei este un „teolog mistic”, în adevăratul sens al cuvântului. Opera Părintelui nu este doar rezultatul erudit al unei corecte înțelegeri și traduceri patristice, ci exprimarea firească a unui mărturisitor ce se situează în continuitatea duhului patristic și neo-patristic și a unui inspirat care așterne în scris teandrismul relației sale cu Duhul lui Dumnezeu. Puterea sa de pătrundere prin cunoaştere a tainelor lui Dumnezeu și de sesizare a lucrării Lui în lume, prin vedere întru nevedere, a avut ca rezultat nașterea unei teologii vii, dinamice, pline de prospețime, o teologie cunoscătoare ce conduce spre îndumnezeire, confirmând cuvântul biblic: ”Și aceasta este viața veșnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Ioan 17,3). Desigur că o astfel de teologie și un astfel de om nu puteau trece neobservate de un smerit călugăr din acele vremuri postdecembriste, când brațul secular al totalitarismului și prigoana anticreștină căzuseră. Simțeam o admirație profundă pentru omul și teologul Stăniloae, mai ales că avusesem imensa şansă să-i stau în preajmă şi să-i savurez învăţătura, fie la Sihăstria anilor 70, când, abia ieşit din temniţele comuniste, venea să se întâlnească cu marii mistici ai cunoscutei chinovii, fie din Facultatea ”Sf. Ecaterina”, unde descindea adesea să ne împărtăşească din preaplinul experienţei sale teologice. Cu toate acestea, preocupările mele în momentul plecării în străinătate au fost legate de cunoașterea și înțelegerea fenomenului secularizării ce ruinase aproape Occidentul creștin, iar de acum se extindea provocator şi înspre spațiul românesc. Însă marele teolog Olivier Clément m-a determinat să îmi schimb opțiunile și în loc să analizez pentru Ortodoxie cauzele care au condus Occidentul spre această maladie generalizantă, am analizat perspectiva deificării ființei umane în viziunea Părintelui Stăniloae și apoi am prezentat-o ca soluție salvatoare pentru ieșirea din impasul spiritual al omului modern. Aceasta s-a întâmplat numai după ce am obținut binecuvântarea și îndrumarea în realizarea planului lucrării de la însuşi Părintele Dumitru Stăniloae, care îşi petrecea ultimii ani în viaţa aceasta. A fost prima teză de doctorat ce a abordat un aspect din teologia marelui teolog, iar prezentarea ei într-un astfel de spațiu a însemnat deschiderea unui câmp de lucru pentru noii teologi, români și străini. Dacă lucrarea mea a fost prima de acest gen, după datele pe care le deţin, la ora actuală sunt peste 50 de lucrări de doctorat care abordează diferite teme din opera Părintelui.

M. M.: Ce legătură duhovnicească este între cunoaștere și trăire? Se poate mântui omul în ipostaza sa creatoare și prin elemente constitutive ale propriului univers imaginat?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Timpul în care trăim, în special, este unul ce stă sub semnul cunoașterii, informația fiind cheia de boltă a devenirii umane în toată complexitatea manifestării sale. Totuși, aș putea spune că setea de cunoaștere ce dinamizează preocupările omului modern exploatează mai ales orizontalitatea înțelegerii sale, iar din această perspectivă el rămâne oarecum prizonierul propriului orizont, riscând alunecarea spre un umanism antropocentric. Din punctul meu de vedere, omul își depășește condiția doar prin accederea spre îndumnezeire, deci prin Hristos, Noul Adam. Toate ipostazele culturale ale omului în istorie, fie că vorbim de Homo erectus, de Homo faber, de Homo aestheticus sau Homo ludens își găsesc răspunsul ieșirii din orizontul mundanizant doar în Homo religiosus, care e un receptacol al cunoașterii revelate și deci poartă în sine toată informația evanghelică ce îl poate integra în Hristos. Astfel, hristocentrismul reprezintă soluția salvatoare a ieșirii din criza în care individualismul și toate nuanțele deiste contemporane l-au exilat pe om. O cunoaștere căreia îi lipsește latura mistică a metacunoașterii poate eșua lamentabil în pragmatism, utilitarism sau luciferism, iar perspectiva ei nu mai este una salvatoare, ci devastatoare. Și într-adevăr, acesta ar putea fi rezultatul separării cunoașterii de exprimarea concretă a ei în actul trăirii cotidiene. Teologia patristică a exprimat întotdeauna soluția combinată a cunoașterii și trăirii, vorbind despre trăirea cunoscătoare sau despre înțelegerea experimentată a singurului adevăr care este „Logosul întrupat în istorie”, ca să folosesc expresia arhicunoscută a poetului Ioan Alexandru. Chiar în epoca circulației mirabolante a informației, omul spiritual modern e necesar să-și adapteze propriile capacități la singurul Adevăr ce este Același pentru toți și diferit pentru fiecare – și anume Hristos.

M. M.: Care este marea ispită a culturii? Ce momente/posturi îl pot conduce pe omul cult către ratarea țintei?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Matricea autentică a culturii este cultul Bisericii. Să nu uităm că românul a început să silabisească ținând în mâini cărțile de cult în pridvorul Bisericii. Şcoala românească este de fapt prelungirea pridvorului Bisericii în spaţiul public. De aceea cele două instituţii emblematice pentru cultura românească nu se pot separa, sunt legat ontologic. În momentul desprinderii culturii de izvorul ei primordial, ea s-a umplut de vid, nemaifiind plină de ceea ce, de fapt, îi dădea sens existențial. În momentul actual, marea ispită a culturii este sincretismul ce încearcă, asemenea unui tăvălug, să uniformizeze și să anuleze etosul intrinsec fiecărei culturi în parte. Transferul cultural și interculturalitatea nu au întotdeauna un efect reconfortant. Noi ne naștem cu o identitate foarte bine definită, ce include nu doar caracteristicile somatice și apartenența familială, ci mai ales pe cele religioase și de neam. Așadar, între xenofobie și sincretism cultural, trebuie să alegem calea de mijloc, aureea mediocritas, a conservării tezaurului cultural moștenit în contextul dialogal intercultural modern. Astfel, mai ales pentru fiii duhovnicești ai neamului românesc aflați în spațiul european sau oriental în care-și desfășoară activitatea, există riscul asimilării culturale și al dizolvării adevăratelor valori naționale, cum ar fi familia, neamul, credința.

M. M.: Îmi aduc aminte de bucuria supremă prilejuită de lectura cărții Părintelui Dumitru Stăniloae „Sfânta Treime sau la început a fost iubirea”. Raportându-ne la realitățile societății de astăzi, până în ce punct iubirea poate tolera răul?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Oricât de apreciativ am dialoga referitor la opera Părintelui Dumitru Stăniloae, nu am reuși decât în mică măsură să exprimăm adevărata sa valoare. Opera sa este monumentală și strălucește în toată complexitatea sa tematică. În ceea ce privește cartea enunțată de dumneavoastră, ea este, dincolo de dimensiunile ei reduse, o carte de căpătâi, un produs al maturității sale teologice şi spirituale, apărută în anul trecerii sale în transcendentul divin (3 nov. 1993), iar aceasta mă face să mă gândesc la faptul că în anul pe care l-am început se împlinesc 110 ani de la nașterea sa și 20 de ani de la nașterea în ceruri. Cu siguranță numele său trebuie să stea alături de cele ale teologilor ale căror opere le-a tradus și teologhisit.

Cred că fundamentul întreg edificiului teologic al părintelui este iubirea intratreimică, ce se manifestă personal și invită ființa umană la comuniune teandrică. Dacă ”iubirea a fost de la început”, atunci ea este totul în toate, singura realitate ce trebuie să anime Universul, integrându-l dialogului cu Dumnezeu. Părintele Stăniloae subliniază faptul că lumea este operă a iubirii lui Dumnezeu destinată îndumnezeirii, iar Sfântul Evanghelist Ioan îl definește pe Dumnezeu ca fiind Iubirea (I Ioan 1,14), singura virtute care nu poate fi anulată de vreo schimbare și care ne poate introduce în veșnicia lui Dumnezeu (II Cor. 13,13). Tot ce a făcut Dumnezeu pentru om a fost o continuă jertfă pe altarul iubirii, de aceea și Pavel Apostolul spune că nimic nu-l poate despărți de această iubire.

Raportat la societatea și accepțiunile moderne, iubirea divină rămâne aceeași, Dumnezeu fiind neschimbabil, iar iubirea creștinului modern e necesar să fie asimilată celei divine. Trebuie să iubim așa cum Dumnezeu ne-a iubit pe noi, cu o iubire responsabilă și nu părtinitoare, selectivă; cu o iubire responsabilă și mărturisitoare. Iubirea lui Dumnezeu este una jertfelnică; El ne-a iubit până la moarte cu o iubire nebună, cum spune Paul Evdokimov. Cred că acestea ar trebui să fie ”limitele” iubirii pentru omul contemporan.

M. M.: În ce măsură reușește arta și frumosul să ne conducă către transcendent și eshatologic?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Pentru filosofia platoniciană antică, binele, adevărul și frumosul erau categorii estetice și morale ce vorbeau explicit despre transcendentul divin și mediau oarecum cunoașterea de tip maieutic. În momentul în care frumosul și arta se autonomizează, atunci se îndepărtează de puterea lor cathartică și capătă forme ce, din această perspectivă, exprimă particularități antropomorfe. Astfel, principii ca cel de ”artă pentru artă”, sau toate produsele artistice ale mișcărilor culturale ale secolului al XX-lea: suprarealismul, dadaismul etc. atestă tocmai predominanța amprentei pur umane asupra universului creat. Frumosul și adevărul reușesc să aibă valoare soteriologică doar în ipostaza de transmițătoare sau de oglindire a religiosului. În măsura în care frumosul artistic reflectă prezența insuflată a lui Dumnezeu, el poate să mă apropie de Dumnezeu sau să mă conducă spre El, însă, de departe, icoana este ”chipul Nevăzutului” în față căreia eu întrevăd, ca printr-o fereastră, Logosul zidirii, pe Alfa și Omega.

Cultura românească abundă de creații artistice pline de sevă religioasă ce exprimă setea de Absolut a artistului și aici aș aminti doar pe câteva: poemul Christ, al lui Eminescu, Coloana Infinitului a lui Brâncuși, Psalmii arghezieni sau concepția despre Cunoaștere a lui Blaga.

M. M.: Raportat la neam, exprimă conceptul de identitate o realitate corozivă, piezișă?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Așa cum aminteam anterior, este dificil să reziști ca persoană sau neam în fața suflului occidental al globalizării și aceasta cu atât mai mult cu cât există astăzi, în societatea noastră, o oarecare tendință de asimilare a iubirii de neam cu cea de patriotism desuet. Nu cred că abdicarea în fața tendințelor sincretiste occidentale este soluția ieșirii noastre ca neam din această prelungită perioadă de tranziție. Cred că trebuie să ne orientăm spre propriile și autenticele valori naționale, deoarece doar așa vom putea să recâștigăm identitatea națională ce ne-a recomandat în istorie. Părintele Stăniloae a recunoscut aceste valori și le-a identificat ca fiind ”Ortodoxia și Românismul”, cele două componente ce întregesc profilul nostru ca neam. Să nu uităm că ne-am dobândit identitate națională după Hristos, ne-am format după Evanghelia lui Hristos și tot așa am supraviețuit. Rolul esenţial de salvgardare a identităţii spiritual-culturale a unui neam multimilenar, încadrat astăzi în hotarele unui super-stat european, revine nu numai clerului erudit sau liderilor politici, ci şi intelectualilor laici ieşiți din spiţa unui popor eminamente religios. Toţi trebuie să conştientizăm necesitatea redării strălucirii și locului pe care le-a avut poporul român în istoria antecomunistă.

M. M.: Ce ați dori să mai realizați pe viitor pentru Biserica lui Hristos?

P.S. Ioachim Băcăuanul: Multe! Dar c’est Dieu qui dispose à ceux que je propose! Am încercat în toată viaţa să am conştiinţa lucrării sinergice. Pentru că Dumnezeu ne-a dat nouă, oamenilor, să cunoaştem trecutul, să trăim prezentul şi să ne plănuim viitorul, ca fiecare fiinţă conştientă, mi-am creionat şi eu câteva idealuri. Ştiu că idealurile sunt ca stelele, care, chiar dacă sunt aşa de îndepărtate şi nu le putem atinge, totuşi ele ne ghidează calea în noapte sau în această „vale labirintică” în care ne mişcăm. Aşa şi eu, câte nu aş mai vrea să fac, din câte trebuie făcute, pentru Biserica pe care o slujesc, pentru neamul din care fac parte, pentru eparhia aceasta, pentru… pentru…! Însă numai Dumnezeu ştie cât îmi este dat să împlinesc. Cum nu aş vrea să organizez, în calitate de ierarh al acestei eparhii, târnosirea catedralei ”Înălţarea Domnului” de la Bacău, care, acum 12 ani, abia mijea din pământ, dar în tot acest timp şi-a creionat deja silueta în inima urbei băcăuane, ca de altfel şi-n inima mea!? Cum nu aş vrea să ajung să trăiesc, în această viaţă fiind, proclamarea canonizării celui mai erudit episcop al acestei eparhii, Melchisedec Ştefănescu, să-i scriu monografia şi imnografia, cum am făcut-o pentru atâţia sfinţi ai neamului, eveniment de care mă ocup în mod sistematic de 12 ani!? Cum nu aş vrea să-mi dea Dumnezeu timp să încheiem editarea, în premieră, a Omnia scrierilor episcopului Melchisedec (aprox. 25 vol.)!? Sau cum nu aş vrea să organizez aducerea acasă, la Bacău, de unde îşi trage obârşia, a moaştelor Sfântului Cuvios Antipa de la Calapodeşti!? Cum nu aş vrea…!? Cum nu aş vrea…!?

O! am atâtea proiecte în plan pastoral-misionar, administrativ-gospodăresc, social-caritabil, cultural-religios, liturgic sau editorial, încât mi-ar mai trebui ceva din timpul acesta efemer să le împlinesc, însă, încă o dată, numai Dumnezeu ştie câte-mi sunt date să realizez.

Dar cea mai mare şi nobilă dorinţă, care mă mistuie şi vreau să-mi fie îndeplinită de Dumnezeu, la sfârşitul acestui parcurs terestru în Biserica Lui de pe pământ, este aceasta: vreau să mă mântuiesc! Mult aş vrea să ştiu că atunci, când mă voi întâlni cu Dumnezeu, Cel în Treime lăudat, faţă către faţă în transcendentul divin, El, Eternul Judecător, să Se recunoască în chipul Său hristic pe care l-a sădit în mine dintru început şi în faptele pe care le-am împlinit spre preamărirea Lui. Asta aş vrea…!

M. M.: Vă mulțumesc pentru amabilitatea și cuvântul ziditor, fie ca toate acestea să va bucure și să ne bucure deopotrivă!

Interviu realizat de Marius Manta

http://cuvantortodox.ro