Cuvânt și iubire

“Dacă România a avut expresioniştii ei, atunci Culianu a fost unul dintre cei mai dotaţi protagonişti în particularităţi expresioniste, suferinţă, decepţii, degenerare, eşec. A intrat poate şi în pact cu Diavolul, ca dr-ul Faust sau Giordano Bruno şi, ca urmare, a avut parte de un sfârşit înfiorător. A fost profesor universitar în Olanda şi USA unde, cercetător erudit, şi-a ales ca temă principală de cercetare fenomenele oculte care veneau în contradicţie spectaculară cu tradiţiile şi credinţa pentru care înaintaşii săi moldoveni şi-au dat adesea viaţa numai ca să le păstreze neîntinate. Fenomenele analizate de Culianu, de altfel cu succes de librărie, toate legate de magie şi satanism, erau condamnate de religia creştină; dar Culianu, animat de o ambiţie fără margini care îi răcea pe mulţi dintre colaboratorii lui, a trecut peste toate restricţiile morale numai ca să-şi satisfacă aspiraţiile. Până la urmă a avut mulţumirea să şi le vadă împlinite, dar preţul a fost înspăimântător. Din această perspectivă, viaţa sa a fost mai apropiată de aceea a unui erou de roman captivant decât a unui savant. Nu e de mirare că în Italia, unde a poposit mai întâi după plecarea din România, s-a publicat un roman poliţist inspirat de întâmplările-cheie din viaţa lui Culianu.

S-a născut la Iaşi la 5 ian. 1950 şi a murit asasinat la Chicago, IL., la 21 mai 1991. Era licenţiat în limba italiană de la Universitatea Bucureşti. Titlul tezei de licenţă, „Marsilio Ficino e ii platonisimo nel Rinascimento italiano”, 1972. Ca student, a pus bazele la Iaşi unei societăţi literare anarhice, „Atlantida”. A studiat sanscrita, hindi, franceza, italiana, germana, greaca, araba. În 1972, el, descendentul unor vechi familii moldovene, este primit în Partidul Comunist, unde, se ştie, nu erau primiţi decât muncitorii şi ţăranii, oameni „cu originea sănătoasă”, proletarii. Faptul îl determină pe Ion Creţu, unul din comentatorii săi, să lanseze ideea că Ioan Petru Culianu a fost primit în partid în schimbul unui angajament, să spioneze, iar Culianu ar fi acceptat, ceea ce nu este decât în conformitate cu nemăsurata sa ambiţie de a parveni. Dacă a existat un asemenea angajament, beneficiul a venit repede, a primit o bursă de două luni la Universitatea din Perugia. Ajuns în Italia, începe să facă cercetări în vrăjitorie, demonologie, satanism, gnosticism, cartomancie; se interesează de anamorfoze, de Iahveh şi iudaism, de Cabală şi de aletheia („dedesuptul formelor”); dar nu studiază imparţial, ca orice cercetător ştiinţific; devine adeptul acestor pseudodiscipline şi un contestatar acerb al creştinismului. Are o legătură cu Anca Giurescu al cărei bărbat şi copil se aflau în România. Îl interesează activitatea unui grup anarhic, Brigatte Rosse (Brigăzile Roşii). Rosteşte blasfemii şi batjocoreşte pe Sf. Francisc de Assisi, un ascet creştin venerat de credincioşii italieni dar denigrat de anarhişti. Lupatelli şi Oficiul Naţional italian îi acordă o mică bursă care-i permite să se mute la Roma. Nu găseşte slujbă dar, împotriva convingerilor sale (fapt care-i arată versatilitatea) încearcă să se călugărească într-o mănăstire din Appia; este respins deoarece, zice el, „n-a reuşit să-l ademenească pe Dumnezeu”. Îi scrie lui Mircea Eliade la Chicago, dar răspunsul acestuia nu e încurajator. In disperare, cere azil politic şi este admis în Lagărul de la Latina, lângă Roma. Intră în lagăr, dar abia atunci îşi dă seama că viaţa de lagăr, printre mulţi declasaţi şi faptele imunde ale acestora, nu era făcută pentru el, intelectual şi încă om de elită. Nu mai poate să iasă şi încearcă să se sinucidă, dar e salvat. In 1973 obţine o bursă de trei ani la Universitatea Catolică din Milano unde îşi continuă cercetările în magie şi studiază practicile erotice care l-au ajutat pe Giordano Bruno să seducă femei influente şi să obţină poziţii importante în societate. Strânge material pentru un articol, „Religione e accrescimento del potere” (apărut mai târziu în RELIGIONE E POTERE, Torino: Marietti, 1981). Se întâlneşte cu Mircea Eliade la Paris care-l invită la Chicago la Facultatea de Teologie a universităţii unde preda el însuşi. Culianu stă la Chicago trei luni ca „research assistant” al lui Eliade. În 1976 Universitatea Catolică din Milano îi conferă titlul de „dottore in lettere magna cum laude” după ce susţine teza cu titlul „Gnosticismo e pensiero contemporane: Hans Jonas”. Jonas a fost primul lui mentor de nivel academic în gnosticism şi magie a Cabalei, dar, deşi mulţumit de teza lui Culianu, nu s-a arătat dispus să-l ia asistent. Culianu îi scrie din nou lui Eliade oferindu-i să redacteze despre el o monografie (publicată mai târziu cu titlu „Mircea Eliade, Orizzonte Filosofico”, Assisi: Citadela, 1978). În acelaşi an, 1976, obţine un post de asistent pentru limba română la Universitatea din Gröningen, Olanda. Câteva ziare şi reviste îi publică articole despre magie şi demonologie. În 1978 obţine un „doctorat de troisieme cycle” la Paris şi conferenţiază la Paris, Roma şi Amesterdam. Poziţia de asistent în limba română la Gröningen nu-l satisface şi-i scrie din nou lui Eliade sperând să fie din nou invitat la Chicago. Pentru a da tentativelor sale mai multe şanse de reuşită, îşi ascunde opiniile anticreştine. În 1978, cum Eliade se menţine mereu în rezervă, Culianu acceptă un post de lector din nou la Groningen şi îl contactează din nou pe Jonas. In 1979, Carmen Georgescu, al cărei bărbat „era prea ocupat” la Groningen, se mută cu fiul ei, Andrei, în apartamentul lui Culianu. Se căsătoresc în 1980

În vara acelui an (cred că era 1980) l-am cunoscut pe Culianu în apartamentul din Paris al lui Philippe Laignel-Lavastine, căsătorit cu o româncă, Artemisa (Mizica), fosta secretară a Facultăţii de Litere din Bucureşti. Apartamentul lor era în plin centru al Parisului, pe strada St. -Andre-des-Arts, şi avea două atenanse, una la mansardă în acelaşi imobil şi o garsonieră în vecinătate. Artemisa oferea adăpost multor compatrioţi în trecere prin Paris – şi aşa s-a întâmplat că în vreme ce Culianu locuia într-una din încăperile secundare, eu locuiam în cealaltă. Ne-am întâlnit la o cafea în bucătăria Artemisei. In ceea ce mă privea, trăgeam cu plăcere la soţii Lavastine când veneam la Paris, şi trăgeam la ei nu numai fiindcă locuiau în plin centru, dar şi din două alte motive. Philippe fusese ziarist en vogue la Paris în timpul Marşealului Petain când România era condusă de Mareşalul Antonescu, iar Artemisa fusese prietenă cu Rodica Mărculescu. Rămasă orfană la doi ani, Rodica fusese crescută alături de Ion Antonescu; era ca o soră bună a acestuia şi, cum spunea Mizica, murise în braţele acesteia în apartamentul din vechea Cale a Moşilor 246. Îi lăsase Mizicăi câteva lucruri ale familiei Antonescu, mantoul de nurcă al doamnei Măria Antonescu, ceasul de aur cu lanţ al mareşalului, scrisori şi alte lucruri de acest fel. Asta fiind situaţia, atât Artemisa cât şi Philippe aveau o mulţime de amintiri despre Mareşalul Antonescu, el în urma ecourilor sosite la Paris pe vremea lui, ea direct de la prietena ei, Rodica, amintiri care pentru mine erau de primă importanţă deoarece pregăteam o carte despre Mareşal, ZIUA INFAMIEI NAŢIONALE, titlu schimbat la tipărire în GLORIE, ADVERSITATE, INFAMIE (pentru a menaja anumite sensibilităţi). Philippe fusese condamnat la moarte după eliberarea Franţei şi scăpase de execuţie ca prin minune. Odată cu el scăpaseră de la pieire şi amintiri deosebit de preţioase. Erau amintiri despre fapte adânc îngropate în cenuşa anilor, de pildă despre atrocităţile de necrezut comise împotriva unor femei franceze care nu aveau altă vină decât că fraternizaseră cu militarii germani. Dar nu numai amintirile soţilor Lavastine mă atrăgeau în casa lor, ci şi faptul că Philippe avea o bibliotecă imensă. Avea enorm de multe volume, multe extrem de rare, din vremea Mareşalului Petain, aşezate în rafturi, în literalmente toate camerele apartamentului, până şi la closet, şi nu o dată am găsit la el cărţi inexistente în alte părţi. Avea şi fotografii rare, de pildă privind ultimele clipe ale lui Mussolini spânzurat cu picioarele în sus alături de prietena sa, Clara Petacci; îmi arăta fotografii despre capitularea Japoniei unde vedeam cum mii de japonezi se prosternau în faţa palatului Mikadoului, la Tokio, cerând iertare pentru că nu şi-au putut apăra împăratul aşa cum ar fi trebuit, sau despre ororile de necrezut comise de americani împotriva germanilor în vremea când generalul Eisenhower era comandantul suprem al forţelor de ocupaţie în Europa occidentală. Când Philippe îmi povestea astfel de lucruri, Culianu căuta să ne lămurească privitor la excelenta după părerea lui doctrină a lui Machiavelli. Păstrez o singură amintire despre Culianu de atunci, zâmbetul lui deschis, aproape fermecător şi privirea-i limpede. Voi întregi mai jos această amintire.

Văzând că Eliade are încă reticenţe, Culianu joacă pe a doua carte, profesorul Jonas. Îl invită la Groningen şi-i arată că lucra la o monografie despre el şi gnosticism, dar Jonas rămâne rece. Căutând un alt protector, Culianu publică LIBRA, un tribut pentru Willem Noomen, un bătrân profesor de la Gröningen susceptibil de a-şi lua un succesor. LH3RA a apărut în 1983, dar Noomen n-a dat seninele de apreciere aşteptate de Culianu. Îi scrie din nou lui Eliade şi-i cere asentimentul de a-i dedica o monografie despre opera acestuia, LA NOSTALGIE DES ORIGINES (apărută mai târziu în engleză cu titlul THE QUEST), dar Eliade refuză. Se înscrie la Sorbona pentru un doctorat de stat şi-l solicită pe rectorul universităţii, profesorul Michel Meslin, să-i fie director la disertaţie. Meslin acceptă ezitând, Culianu fiind în opinia sa „foarte ambiţios şi arivist”. Mortificat de aparenţa sa insuficientă, simţind că ceva sau cineva se afla pe urmele lui, luă obiceiul să-şi arunce mereu privirile înapoi ca şi cum ar fi vrut să surprindă un urmăritor. Era atât de dominat de o ameninţare ascunsă încât nu mai putea zâmbi ca înainte. Când l-am întâlnit încă o dată din întâmplare în anii aceia, zâmbetul lui mi s-a părut a fi mai degrabă un rictus al buzelor, o grimasă. Când îmi amintesc azi de grimasa aceea mă întreb dacă nu cumva era primul semn al cumplitului său sfârşit. Face cunoştinţă cu Hillary Wiesner, laureată de la Harvard, în compania căreia îşi aprofundează cunoştinţele despre iudaism şi-şi exprimă dorinţa de a se converti la religia ei, iudaismul. Are o rubrică permanentă la o revistă de scandal din New York, LUMEA LIBERĂ ROMÂNEASCĂ, în care atacă ortodoxismul şi-i venerează pe Elie Wiesel şi Moshe Idei, ambii născuţi în România. Îl vizitează pe al doilea la Universitatea Ebraică din Ierusalim şi aprofundează mai mult cunoştinţele pe care le are despre Iudaism şi cabală. În 1987 obţine doctoratul de stat la Sorbona cu disertaţia „Les gnoses dualistes d’Occident”. Bătrân şi foarte bolnav, Eliade îl recomandă ca succesor al său la Universitatea Chicago. David Brent de la editura aceleiaşi universităţi (unde Culianu avea un manuscris gata de publicare, EROS AND MAGIC IN THE RENNAISSANCE) îl caracterizează ca „extrem de ambiţios”. În 1988 este numit profesor asociat (conferenţiar) la catedra de Istorie a Religiilor la Universitatea Chicago. De acum înainte, succesul şi faima îi sunt asigurate. Vorbeşte la BBC unde condamnă religia părinţilor săi, creştinismul ortodox. Trimite articole la „22”, revista contraculturii româneşti. Poartă pantofi tip Mephisto, cumpăraţi la Chicago. Joacă rolul lui Dracula într-o petrecere Halloween. La universitate, cursul său este axat pe cartomancie, Cabală, Tarot, astrologie şi geomanţie. Se pregăteşte pentru ultima fază a conversiunii la iudaism. Totodată îşi exprimă temerea că cineva din întuneric îl urmăreşte cu persistenţă. Un student cu care lucra la computer povestea că, la un moment dat, l-a văzut pe Culianu livid la faţă arătându-i pe ecran un text în litere mari, „I.P. CulianU – Kill him”. Sosind într-o seară acasă, îşi vede apartamentul răvăşit; caută şi constată că dischetele cu ultimele lui scrieri i-au fost furate. Reclamă la poliţie, dar făptaşul nu poate fi găsit. Ghiceşte în cărţi Tarot şi interpretează visurile prietenilor. Spune tuturor şi lui Hillary că „se află în mare primejdie”. În 1990 îi apare ÎNCOGNITA, A JOURNAL OF COGNITIVE STUDIES IN HUMANITIES. Întreţine relaţii cu alţi colegi versaţi în iudaism ca Andrei Codrescu, Norman Manea, Katherine Verdery, Gail Kligman, Vladimir Tismăneanu, Andrei Oişteanu şi e numit vice-preşedinte la Academia Româno-Americană din California. La începutul anului 1991 îl invită la Chicago pe ex-regele Mihai cu familia şi pledează pentru revenirea lui Mihai la tron. În mai acelaşi an este găsit mort în closetul universităţii. Asasinul a aşteptat până când Culianu s-a aşezat pe scaunul closetului, a intrat în cabina alăturată, s-a urcat pe scaunul de acolo, a întins mâna înarmată peste peretele despărţitor şi i-a pus ţeava pistolului în ceafă, apoi a apăsat pe trăgaci. Culianu s-a prăbuşit după primul foc. Apoi asasinul a plecat liniştit, fără să-l observe nimeni. Doi studenţi aflaţi pe coridor au declarat că au auzit un bubuit estompat (pistolul avea amortizor) dar n-au dat importanţă. Crima a fost perfectă; asasinul nu a fost găsit nici până azi. Mobilul crimei a rămas necunoscut, la fel ca şi în cazul altui erudit, Corneliu Dima-Drăgan din Toronto, ucis cu un foc de pistol în uşa apartamentului său şi găsit cu un cuţit înfipt în piept. La fel, asasinul nu a fost găsit nici până azi. După incinerarea lui Culianu, câteva ziare au scris că Hillary Wiesner a plecat din apartamentul pe care-l împărţea cu cel dispărut cărând trei geamantane mari, nu se ştie cu ce conţinut.”

NOTE

1. Culianu n-a admis niciodată că a „a intrat în pact cu Diavolul” ca eroul lui Goethe, dr-ul Faust; dar faptul că denigra prea des şi prea ostentativ valorile creştine, îmbrăţişând totodată practici condamnate de religie, pseudodisciplinele cărora le dădea nume savante, geomancie, divinaţie, condiţii anomice, transgresiunea nomosului, libido, vampirism, sexologie şi altele asemănătoare, faptul că le analiza în limbaj academic ca şi cum ar fi fost ştiinţe veritabile, îndreptăţeşte pe observatorul imparţial să-l suspecteze de orice posibilă impostură şi mai ales de arivism (defectul pe care i-l imputa profesorul Michel Meslin de la Paris). Căutând din răsputeri să obţină o poziţie dominantă în societate, călca în picioare, ca orice ambiţios marcant, tot ce contravenea veleităţilor sale, de pildă tradiţiile strămoşeşti ale ţării în care s-a născut şi a crescut. Opinia că numai iudaismul îl putea ajuta în ascensiune îl privea personal, dar nu-i dădea dreptul să denigreze, şi încă la modul blasfematoriu, credinţa majoritară în ţara lui de origine sau din Italia, prima lui ţară de adopţie. Eliade a presimţit arivismul lui Culianu şi de aceea l-a ţinut la distanţă până în ultimele clipe. Până la urmă l-a acceptat ca succesor sperând de bună seamă că va fi admis nu numai la catedră, dar şi în Comitetul pentru Gândire Socială (Commitee for Social Thought) al universităţii (unde fusese membru şi el însuşi, Eliade), comitet foarte influent în zona Chicago a cărui politică era sionismul internaţional, dar nu la modul ostentativ practicat de Culianu. Dacă presimţirea lui Eliade a fost justă, speranţa i-a fost deşartă. Îndată ce maestrul a intrat în fază de inactivitate (datorită maladiei şi vârstei), Culianu şi-a intensificat la maximum interesul pentru iudaism. Era bineînţeles o opţiune tot atât de legitimă ca oricare alta, asumând că răspundea convingerii persoanei în cauză; dar la Culianu, caracterul convingerii sale era foarte îndoielnic. Cercetător de indubitabilă probitate în domeniul ştiinţelor veritabile, în cel al pseudodisciplinelor cărora le acorda grade superioare nemeritate era adesea penibil. Ca şi el, unul din mentorii săi spirituali, Giordano Bruno, fusese un gânditor remarcabil. Ceea ce dă naştere vrând-nevrând unei paralele cam incomode pentru unii: pe vremea lui Giordano Bruno, vrăjitorii şi sataniştii erau arşi pe rug (cum a fost ars Bruno însuşi la Roma, în 1600); la Bucureşti, oameni din aceeaşi făină sunt ridicaţi în slavă de reviste literare importante şi de importanţi oameni de cultură.

2. Preşedintele Comitetului pentru Gândire Socială (Committee for Social Thought) era Saul Bellow, profesor la Universitatea Chicago, coleg cu Mircea Eliade. Comitetul avea o puternică influenţă culturală şi de politică a culturii în zona Chicago. Bellow era căsătorit cu Alexandra Bagdasar, fiica soţilor Bagdasar, comunişti din ilegalitate, amândoi miniştri ai Sănătăţii în vremea primilor ani ai Comunismului în România. Ca ministru al Sănătăţii, Dr-ul Bagdasar dăduse drept de liberă practică dentară pentru mii de tehnicieni dentari evrei, oameni fără studii universitare de specialitate, aşadar nepregătiţi profesional, care până atunci nu puteau lucra decât ca asistenţi ai unui dentist autorizat, doctor în dentistică. Scriitor de prima mână şi sionist de clasă internaţională, Bellow era autorul volumului THE DEAN’S DECEMBER (1982) în care povesteşte vizita sa în România. Culianu îi vizitase de multe ori pe soţii Bellow şi era conştient de greutatea cuvântului lui Saul Bellow când era vorba ca cineva să fie angajat în corpul profesoral al Universităţii Chicago.

LUCEAFĂRUL ROMANESC- revistă on-line de literatură și cultură , Efigii, nr.9/ 2011

http://luceafarul.wordpress.com/