Edgar Papu despre protocronism (“Prolog catre viitor”)
Către sfîrşit de veac
Secolele au şi ele vîrsta lor, asemenea unor organisme vii, care se nasc, cresc, îmbătrînesc şi mor. Orice veac, cînd vede întreaga sa viaţă dinainte, începe cu mari promisiuni şi speranţe, cu aspiraţii de expansiune a spiritului, cu entuziasm juvenil. Dimpotrivă, către miezul şi, mai cu seamă către sfîrşitul său, conştiinţele apar mai aşezate, mai lucide, mai trecute bătrîneşte prin varii experienţe şi, deci, mai reflectate. Aş crede că pe mai multe planuri s-ar arăta valabilă o asemenea vedere. N-am avut, însă, prilejul şi nici răgazul să verific acest fapt decît în domeniul creaţiei literare. Voi folosi cîteva ilustrări.
În plină Renaştere, începutul secolului al XVI-lea se vede dominat de veselia colorată a lui Ariosto sau, puţin după aceea, de rîsul pantagruelic şi de exuberanţa verbală a lui Rabelais. Sfîrşeşte, însă, cu reprimarea unor asemenea izbucniri, aşa cum arată, bunăoară, cumpăna sceptică a lui Montaigne şi interiorizata melancolie a lui Tasso. Secolul al XVII-lea începe cu fantezia, adesea cu fantasmagoria barocă, şi se încheie cu ponderea clasică. Dar chiar şi înlăuntrul clasicismului se deosebesc incipientele elanuri generoase ale lui Corneille de matura luciditate analitică a lui Racine, care moare aproape odată cu secolul (1699). Veacul al XVIII-lea debutează cu optimismul ideologic iluminist şi expiră cu grava reticenţă neoclasică (André Chénier) şi mai ales neoumanistă (Goethe din faza sa finiseculară, cu Ifigenia, cu Elegiile romane, cu Hermann şi Dorothea). Secolul al XIX-lea se dezlănţuie la început furtunos cu idealismul romantic şi se consumă în final cu decepţia şi lipsa de iluzie a naturalismului. La noi, în acelaşi secol, apare evidentă deosebirea de fizionomie a vîrstei între generaţia care a pregătit anul 1848 şi criticismul matur al „Junimii”, care anunţă un sfîrşit de veac.
Este interesant de stabilit cînd s-au născut, au debutat şi au sfîrşit cei mai mari scriitori şi poeţi ai lumii, un Dante, un Shakespeare, un Cervantes, un Goethe, un Tolstoi. Toţi se ivesc la cîte un sfîrşit de secol, căruia îi creează sinteza sau summa, anunţînd, totodată, şi aurora secolului următor în care ei pătrund şi îşi continuă creaţia. Eminescu, care la noi urma să îndeplinească aceeaşi funcţiune, i-a ajuns numai cu geniul, dar nu şi cu viaţa. Nici unul din cei mari amintiţi mai sus n-a trăit mai puţin de cincizeci de ani, apucînd şi veacul următor naşterii lor, aşa cum n-a izbutit poetul nostru.
Toată seria de procese pe care am evocat-o – pentru moment numai pe plan literar – s-a petrecut în mod natural de-a lungul vremilor, fără nimic dirijat în acest sens, şi chiar fără conştiinţa unei asemenea ordini de succesiune a lucrurilor. Astăzi, însă, cînd, poate pentru prima dată, ştim că există o vîrstă organică a secolelor, putem pătrunde mai viu caracterul sfîrşitului de veac pe care îl trăim pentru a ne orienta în cele ce avem de făcut, şi pentru a vedea ce anume corespunde momentului nostru, care se îndreaptă către al treilea mileniu. Desigur că sîntem încă înconjuraţi de necunoscut. Ţinînd, însă, seama de faptul cert al vîrstei înaintate de veac. nu putem ignora felul grav şi cumpănit în care se cere să ne comportăm şi să acţionăm.
Este timpul maturizării depline, în măsură să pună capăt acelei serii nesfîrşite de şocuri cu care a fost, pînă de curînd, încercată omenirea. Trei sferturi din secolul nostru – adică tot ceea ce cunoaştem dintr-însul – s-a dirijat violent către afară, prin ţîşniri, prin izbucniri, prin explozii. Acest din urmă termen a ajuns chiar la modă. Se vorbeşte de o „explozie demografică”, de o „explozie tehnică”, de o „explozie monetară” etc. Totul intră în caracterul spectaculos al acestui secol tentacular şi aventurier, înlăuntrul căruia nimic nu ne mai poate uimi. Omenirea se simte încă saturată şi copleşită de atîta desfăşurare în afară.
Iluzia unei tinereţi prea prelungite poate deveni dăunătoare nu numai pentru indivizi, ci şi pentru secole. Este timpul să se treacă de la vîrsta aventurilor şi a „exploziilor” la aceea a înţelepciunii. Domeniul interior, în sensul adîncurilor sale, a rămas uneori singur şi părăsit. Sau chiar dacă i s-a acordat atenţie, nu de fiecare dată el a putut echilibra împrejurările din afară. La vîrsta actuală a secolului s-a ajuns la exigenţa unei operaţii opuse. Viaţa lăuntrică a omului trebuie, în sfîrşit, să ajungă suverană, să nu se mai vadă, neîncetat, la discreţia „situaţiei date”, bineînţeles nocive.
În zilele noastre planeta apare încă dominată de Ananké, cumplita zeiţă a nevoii. Să nu fi ajuns, oare, omul la putinţa de a se elibera din lanţurile ei? Trecută de „păcatele tinereţii”, săvîrşite în trecutul nevîrstnic al secolului XX, omenirea se cere să descopere cel mai preţios dar al vieţii în propria ei conştiinţă. Deoarece adîncul acestei conştiinţe omeneşti cuprinde. în stare matură, comori mai bogate decît tot aurul lumii, valorile lăuntrice sînt chemate să comande şi asupra „situaţiei date”, şi asupra „nevoii”, pe care sfîrşitul de veac le impune, în pragul unui nou mileniu. România este pe cale de-a răspunde unei asemenea cerinţe. Ea dă exemplul unei ţări mici, dar al unui spirit mare, care a învins „imposibilul”. Este încununarea unei calităţi de totdeauna a poporului nostru. Împrejurările istorice au concurat ca el să-şi însuşească vocaţia maturităţii. În ciuda faptului că ni s-a frînt mereu firul creaţiilor, trebuind să îndeplinim iarăşi şi iarăşi rolul de începători, noi ne-am manifestat invariabil ca maturi, ca oameni trecuţi prin experienţa marilor dificultăţi ale istoriei şi vieţii.
Funcţiunea de sinteză între cele două Europe, care ne luminează fenomenul atît de frecvent al protocronismului românesc, se vede puternic stimulată de spiritul acestei continue maturităţi.
Pe planul literar, cercetat în cartea de faţă, am evocat numai figuri de clasici români, fără a depăşi perioada dintre cele două războaie, dat fiind că anticipările pe plan universal nu pot fi înregistrate decît retrospectiv. Ultimele două sau trei decenii, începînd de la strălucita „generaţie a lui Labiş” – poate chiar de mai-nainte – sînt prea recente pentru a permite urmărirea unor expresii protocronice în rîndul ei. Cu atît mai puţin putem vorbi, în acest sens, de următoarele două decenii, încă inexistente, din veacul XX.
Ne aflăm, aşadar, în imposibilitatea materială de a examina, pentru moment, o continuare a protocronismului românesc. Această interdicţie există, însă, numai în ceea ce priveşte identificarea precisă a exemplelor, dar nu şi în identificarea la fel de precisă a unor premise certe. Către încercatul nostru sfîrşit de secol lumea întreagă simte, mai mult decît oricînd, nevoia de maturitate. Este tocmai ceea ce noi ne-am însuşit de milenii. Iar literatura ştim iarăşi că nu va rămînea în afară. De pe acum în toate genurile literare putem prevedea, venind de la noi, un mesaj de maturitate, de aşezare, de echilibru adînc. Vîrsta înaintată a secolului, prefinalui său. ne stimulează puternic o asemenea vocaţie protocronică, destinată să anticipe atîtea înfăptuiri din alte regiuni ale globului.
Ţinînd, totodată, seama de copleşitorul elan făuritor care ne călăuzeşte, poate că acum, după un întreg secol ce ne desparte de Eminescu. un nou Eminescu, la fel de matur, dar mai norocos, s-a şi născut la noi. Nu este exclus ca de-aci să se conceapă, odată cu sinteza veacului XX. Şi premisele veacului XXI.
[1979]
Edgar Papu
