Cuvânt și iubire

Despre Mitropolitul Tit Simedrea am auzit vorbindu-se prima oară cu mulţi ani în urmă, în casa bunicii mele din partea tatălui, în Vlaşca, în satul Asan-Aga. Să fi fost acum mai bine de patruzeci de ani, pe cînd, pregătindu-ne să pornim cu trăsura către Pădurea lui Eftimie, bunica mea îmi arătase cu degetul, undeva, departe, către Prunaru, turla bisericii ce o ridicase rubedenia ei şi a mea, „Tit al lui Simedre”. Aşa îi zicea ea vărului din partea tatălui şi celor din spiţa lor: „ai lui Simedre”. Numele îl mai auzisem de vreo cîteva ori pînă atunci, dar era numele de clan căci despre cîte un „Simedre” se pomenea cîteodată într-un fel enigmatic, ce nu îmi puteam explica pe atunci dar l-am înţeles abia mai încoace, chiar recent, semănînd cu ceva complicat şi arhaic, între pomenire şi mulţumire către strămoşul exponenţial. Prima dată, pe cînd eram copil, se întîmplase să ajungem – Tata Mare, învăţătorul, şi cu mine – undeva, pe cîmp, către Răsuceni şi, fiind arşiţă şi aşezîndu-ne lîngă o fîntînă, îl auzisem pe bunicul cum rosteşte acel nume neobişnuit, ştergîndu-se la gură cu dosul palmei după ce băuse din ciutură: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Această propoziţie ritualică îmi rămăsese impenetrabilă şi nici măcar nu o pricepusem altfel decît ca pe un gînd şoptit către sine însuşi şi nu mă gîndisem s-o desluşesc, într-atît mi se părea de înfricoşată. Nu o înţelesesem, de fapt, şi pe cînd, peste doar cîţiva ani, o mai auzisem şi de la tatăl meu, profesorul, cînd, bătînd cîmpurile de la Drăgăneşti de Vlaşca spre Comoara, ne opriserăm lîngă o cişmea, tot într-o vară ce aducea, în căldura ei de altădată, halucinaţie, zăduf şi, către orizonturi, pînze jucătoare de aer, fantasme, duhuri subţiri: apa morţilor. Tata se oprise să-şi potolească setea şi, după ce băuse făcîndu-şi palma căuş, rostise şi el, cu o voce joasă, gravă, ce nu i-o mai auzisem decît prea de tot rar, aproape niciodată: „Să fie de sufletul lui Simedre”. Pentru mine, copil neştiutor şi cuminte în vremea aceea – care astăzi mi se pare aproape contemporană cu Hora de la Frumuşani şi tot atît de misterioasă, îndepărtată şi abstractă ca şi cînd ar fi fost populată de „cucutenieni” – acel nume şi acele cuvinte aveau ceva impenetrabil şi obligatoriu şi păreau să facă parte – ori să fie chiar – dintr-un ceremonial de religie stranie pe care parcă o întrezărisem şi nu o întrezărisem în Bisericile unde, uneori, duminica, Bunica mă ducea de mînă şi-mi arăta cum să mă închin. Tot ceea ce puteam să ghicesc ar fi putut să fie darul ce i se dăduse lui Simedrea de a face fîntîni şi cişmele, ca să astîmpere setea călătorilor rătăciţi pe cîmp ori vietăţilor ostenite şi înspăimîntate de caniculă. Căci „Simedre”, aducătorul de apă, ostoitorul de sete, părea că se gîndise şi la necuvîntătoarele nevinovate că nu au graiul înţeles şi pentru sufletul lor candid el făcuse pretutindeni jgheaburi de piatră, închegate cu mortar ce nu se sfărîma, unde, chiar dacă omul nu ajungea din întîmplare ca să toarne apă, apa rămînea din scurgerea izvoarelor ce nu secau niciodată.

Şi acum, îndreptîndu-ne cu trăsura către pădurea întinsă de pe vale, privind, de pe falezele înalte ale straniului rîu Câlniştea – care, împotriva tuturor rîurilor din Cîmpie, curgea înapoi şi nici nu se vedea că s-ar putea mişca pe sub pînza de apă înglodată în lintiţă şi papură – acum, zic (adică într-un „acum” de aproape o jumătate de veac), Bunica mea, care, deja îmbătrînită pe atunci, făcuse şcoli şi biserici şi îngrijise de troiţe şi de monumente de pe la răscruci, îmi arăta că unul dintre „ai lui Simedre” clădise nu doar fîntîni ci şi o biserică.

În casa ei din Asan-Aga, o casă albă cu verandă şi coloane, ridicată mai sus de pămînt pacă spre a privi mai de la înălţime către lumea înconjurătoare, n-am auzit decît rareori vorbindu-se despre „ai lui Simedre” şi tot atît de rar despre Mitropolitul Tit. Părea că toţi aceştia, şi el împreună cu ei, s-ar fi aflat undeva, departe, poate chiar în legendă. Ori poate că, într-o familie ce avusese prea multe ramificaţii şi ale cărei vase capilare se subţiaseră din prea de tot încurcate risipiri de sînge originar şi oamenii se împrăştiaseră şi ei care-încotro astfel că se întîlneau rar şi, unii din ei, niciodată, ideea însăşi de înrudire căpătase un gen de diluţie, părînd să devină aproape o abstracţiune şi nu emoţionau pe nimeni vieţile paralele ce încă se mai desfăşurau, desfăcînd zile din caierul insondabil al timpului ce trebuiau să deşire.

Însă pe cînd toate acestea se petreceau acolo, într-un sat nu prea îndepărtat din Câmpia Română, Mitropolitul Tit Simedrea îşi prenumăra, încă, zilele şi nopţile ce i le dăduse Dumnezeu, aproape de Bucureşti, la Mânăstirea Cernica. Nimeni, în acei ani, nu-mi vorbise despre acesta şi nici măcar că s-ar fi aflat în viaţă, undeva, pe Pămînt. Poate că, la drept vorbind, nici nu se mai ştia că există, şi unde, şi poate că îl şi uitaseră de tot cei care, ori unii din ei, îi erau de-un sînge şi aveau un străbun. Dar nici măcar la Bucureşti nu avea ştiinţă despre Vlădica vreunul dintre cei ce întîlneam cînd, făcîndu-mi studiile, începusem să văd „lume luminată”, să citesc literatură şi să visez că, vreodată, voi deveni scriitor. Probabil că, în afara cercului închis al Bisericii – un cerc şi azi incomprehensibil din afara lui şi cu un conţinut ilizibil în absenţa ştiinţei în codul interior – nimeni nu-l ţinuse minte (iar alţii nu aflaseră) pe Stăpînul Bucovinei, pe Mitropolitul de la Cernăuţi.

Căci Tit Simedrea fusese ultimul Mitropolit al Cernăuţilor, înscăunat după ce păstorise la Bălţi, în Basarabia, şi unde făcuse, ca în vremurile de-nceput ale Bisericii, un fel de misiune printre păgîni şi răspîndise Scripturile între popoare, ştiind să grăiască „în limbi”. Şi, misionar fiind, s-ar fi putut să devină şi martir şi să sufere deopotrivă, ca în Anii Vechi, supliciul şi osînda ce ar fi întîmpinat, ca un păstor senin, cu bucurie. Însă tainele nepătrunse nu făcură să se potrivească totul în acest fel şi Mitropolitul Tit, adus la Bucureşti cu anasîna, trebui să trăiască mai bine de un sfert de veac aproape în afară de timp, ca şi cum viaţa ce i se mai dăduse ar fi fost o simplă contemplaţie a postumităţii.

Şi, la o vreme, pe cînd fără să ştiu că, dacă cumva aş fi ştiut, l-aş fi putut vedea căci era aproape, Mitropolitul Tit se mutase la cele veşnice, pe la sfîrşitul lui 1971, cînd eu mă hotărîsem să fac literatură, să devin scriitor şi să urmez Literele. În chilia lui de la Mânăstirea Cernica, unde în ani mulţi şi număraţi mai ales în nopţi de veghe, rugăciune şi singurătate i se umpluse masa de cărţi şi manuscrise, se aşternuse deodată liniştea, o linişte definitivă, o tăcere nu de început de lume ci fără lume şi fără timp, neconţinutistică, indefinibilă. Şi-apoi veni uitarea, apa grea a timpului necruţător care, la el mai mult decît la alţii, venise de mai devreme, din anii cînd, încă în viaţă fiind, prea puţini îl mai ţineau minte şi îl mai căutau, deschizîndu-i uşa ca să-l întîlnească. Şi apoi, foile ce însemnase poate că se risipiră şi nu se mai ştiu despre ele iar numele lui rămase doar un nume ce se pronunţa rar, din ce în ce mai rar, pînă cînd s-ar fi şters de tot, în Marea Risipire ce ne conduce pe noi, care sîntem închegare adesea uşuratecă şi prea repede uitătoare.

Astfel încît, pînă mai de curînd, Mitropolitul Tit nu fusese decît un reper în cîte o bibliografie şi un „nume adunat pe-o carte”, cărţi, însă, din ce în ce mai rare şi, la rîndul lor, parcă şi mai puţin cunoscute. Dar încoace de tot – cînd, arătîndu-mi-se de către Îngerul Păzitor ce mă părăsise, că uitarea este moartea definitivă, mi-am dat seama că am o datorie faţă de el şi că bine-merită să nu i se lase în drum şi să se irosească Fapta lui, cîtă o fi fost – m-am gîndit că dacă, totuşi, ceva ar mai putea rămîne în agregare în faţa dintelui nemilos al vremii rele care distruge, aceasta ştie şi hotărăşte doar Dumnezeu şi, ca să se poate cîntări, trebuie întîi să se ştie şi abia apoi să se aprecieze. Şi de-aceea, avînd în sinea mea un sentiment indistinct, ce amestecă ruşinea de a-l fi ignorat şi obligaţia de a repara ceea ce greşisem, mi-am zis că, pradă începutului de risipire, fapta lui trebuie adunată şi arătată.

Opera însăşi închide un fel de secret ori, mai bine spus, un tîlc şi o potrivire ce se vor fi constituit pe căi necunoscute, poate venite de acolo de unde ne vin toate Potrivirile. Este, la drept vorbind, operă de bătrîneţe şi, prin aceasta poate, operă de înţelepciune, făcută la vîrsta temelor incontingente. Şi, de fapt, aceasta cred că a fost semnificaţia acelei potriviri. Pe cînd avea ceva mai mult decît vîrsta mea de acum, Mitropolitul Tit dăduse mult dar în multe şi în felul lui, de căuzaş şi de păstor, se încercase în a construi ceva durabil în imediatul prea de tot inconsistent. Dar ceva rămîne şi de aici. Cronică în clipă, istoriografie locală scrisă de eparhiot, acţiune prin scris, vorbă şi punere în rînduială, toate acestea se traduc într-o faptă ce cuprinde omiletică, îndrumare şi consemnare care astăzi interesează şi însemnează mult în istoria deschisă, de evenimente ce se înşiruie pe suprafeţe. Dar cînd veni timpul şi cînd omul trecător nu mai putu să participe, cu energia lui dăruită, la zidirea vizibilă împins fiind să pătrundă într-o altă ordine a lucrurilor decît cea care îi fusese arătată pînă atunci, ceva îl făcu să înţeleagă altfel tot ce i se poruncise, de fapt; şi se preschimbă.

Aceasta fuse, în felul ei, o taină. Din zidarul ce construieşte în lumina zilei, Mitropolitul Tit deveni omul clipei enigmatice, sub-lunare şi necontingente şi viaţa lui începu a se supune unei reguli ce se însuşise: regula chiliei luminate. Opera însăşi primise nu doar un alt vestmînt, mai senin şi mai solidificat prin lentoarea concluziilor mari, ci şi o altă directivă interioară, de fapt sensul neclătinat de hazarduri şi context indefinit. În spaţiul lui contemporan cu Strămoşii, Mitropolitul Tit începu a vedea peste timp şi a desluşi mai degrabă ceea ce, rămînînd ca zăcămînt ce iradiază, se organizează parcă-de-la-sine în straturi care, prin însăşi înlănţuirea lor definitivă, dau imaginea de terra ferma, de sol nemodificabil ce o traducem uneori prin noţiunea de tradiţie. Este vremea marilor alcătuiri ce nu se pot depăşi în datele lor ci doar cita şi dezvolta, însuşindu-se ca şi cum peste Fundaţia definitivă se aşează zidărie nouă şi se reconstituie Formula Ideală. Şi totul în singurătatea de dincolo de timp, în noaptea de inspiraţie, în Chilia luminată pe care bătrîneţea, înţelepciunea ori porunca auzită fără cuvinte i-a făcut-o vizibilă, aducîndu-l din viaţa trecătoare în efigie.

*

Abia acum îi înţeleg lecţia nescrisă, cînd eu însumi s-a întîmplat să trăiesc, în viaţa mea pînă mai deunăzi neclară, aproape aceleaşi trepte ce mă duseră, de la o vreme, într-o altfel de „chilie” care, însă, era luminată şi ea. Ca şi el, mă încercasem şi eu altădată în „lucrarea în clipă” şi poate că greşisem şi, ca şi el, trebuise, cîndva, fără s-o merit, să stau mai la o parte, descoperind, însă, prin poveţe ce s-au întîmplat să-mi vină fără să le fi cerut dar aşteptîndu-le, încotro şi cum ar trebui să înaintez, cînd veni vremea să înaintez. Îl simt acum răspunzător, ca un Moş ce îndrumă, de multe din cele ce fac şi, mai ales, de marea înţelegere a Tainelor care, avînd puteri nedesluşite, fac toate să se modifice încet – dar în fiecare clipă – punînd, în cele din urmă, toate la Rînduială.

20 aprilie 2005

de ziua Sfîntului Teotim, Episcopul Tomisului

ARTUR SILVESTRI

(Luceafarul, efigii)