Alexandru Nemoianu: “Un text mai puţin cunoscut al părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia”
Publicarea lucrărilor părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia, Jurnalul fericirii, Primejdia mărturisirii, Dăruind vei dobândi, a îmbogăţit cultura românească şi i-a dat o nouă dimensiune. Aceste lucrări au fost mult discutate şi analizate, iar în momentul de faţă ele se bucură de o enormă popularitate în România. În paginile lor românii găsesc nu numai frumuseţe şi informaţie, ei află acolo sfat, dragoste şi semn. Căci existenţa părintelui Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat, aşa cum singur a spus-o în repetate rânduri, sub semnul unei duble iubiri, fără hotar şi fără condiţie, pentru ortodoxie şi pentru neamul românesc. Toate temele principale, care mai apoi au fost dezvoltate şi adăugite, din opera părintelui Nicolae Steinhardt au fost anunţate într-un studiu al lui rămas mai puţin cunoscut. Este vorba de Secretul „Scrisorii pierdute”. Încercare asupra unei interpretări raţionale a operei lui I. L. Caragiale, publicat în revista Ethos (redactori Ioan Cuşa şi Virgil Ierunca), caietul II, Paris, 1975, p. 108 – 151. Studiul cu pricina a fost semnat Nicolae Niculescu, pseudonim folosit de Nicolae Steinhardt pentru lucrările publicate în Occident în anii comunismului sau difuzate la postul de radio „Europa Liberă” în aceiaşi ani.
Autorul îşi începe studiul amintind că el a fost întocmit în amintirea zilelor de exaltare petrecute într-o celulă de la Jilava în primăvara anului 1960. Erau zilele în care, după ce înfruntase torturi cumplite cu un curaj uluitor, Nicolae Steinhardt primise Taina Sfântului Botez în ortodoxie într-o celulă din triajul penitenciarului Jilava.
În acest studiu, Nicolae Steinhardt a căutat să dovedească limpede că Scrisoarea pierdută nu este o simplă comedie şi o extraordinară realizate dramat urgică, ci, în egală măsură, dacă nu mai mult, o oglindă a sufletului românesc. Spunea părintele Nicolae: „Actul al IV-lea este acela unde, pentru cine are ochi de văzut, urechi de auzit şi inimă să-i bată, autorul Scrisorii saltă peste comedia de moravuri… şi ne duce cu iuţeală mare, în marş forţat – uimiţi, încântaţi, emoţionaţi (vezi lacrimile) în lumea care nu mai e a unei realizări teatrale, ci a marii arte, unde se decodează sufletul omenesc, în cazul de faţă românesc. Ce-i această lume şi care- i punctul precis din care începe şi se arată privitorului? E lumea minunată a echilibrului românesc, iar de arătat se arată în punctul magic în care Caţavencu îşi cere iertare şi coana Joiţica îl iartă… Actul al IV-lea e totul şi duce de-a-dreptul la izvoarele românismului” (p. 112-113).
De aici mai departe, paragraf după paragraf şi capitol după capitol, Nicolae Steinhardt explică ce era acea lume a esenţei româneşti. Autorul arată limpede că cele ce le spune sunt şi declaraţii de dragoste (în vorbele lui, „cri de coeur” ) faţă de ortodoxie şi neamul românesc. în această dublă iubire a lui Nicolae Steinhardt pentru cele de sus, ortodoxia, şi cele din realitatea imediată, neamul românesc, se poate vedea perfecta înţelepciune a unui adevărat creştin. Această dublă iubire nici nu putea fi altcum şi este extrem de pilduitoare azi.
Sunt atât de mulţi cei din jurul nostru care se grăbesc să vorbească entuziaşti despre virtuţile cutărei idei şi cutărui sistem şi care, cu egal entuziasm, se grăbesc să-i blameze pe oameni. Părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia a stat deasupra acestei ispite. El a ştiut bine că cel care afirmă că îl iubeşte pe Dumnezeu, dar care dispreţuieşte creaţia Lui, minte şi că, în fapt, un asemenea individ nu lui Dumnezeu se închină, ci unei false imagini zămislită de neputincioasa îndrăzneală a propriei sale închipuiri.
În lumea descrisă în actul al IV-lea al Scrisorii pierdute, Nicolae Steinhardt spune că românii apar ca popor al dreptei socotinţe, al judecăţii chibzuite şi al măsurii. Un popor al creştinismului trecut în sânge care nu a îngăduit teoriilor să înlăture credinţele. După părintele Nicolae Steinhardt, românii sunt, mai mult decât orice, echilibraţi şi asta înseamnă capacitatea de a ierarhiza acţiunile omeneşti, de a înţelege că până şi în interiorul răului există o ierarhie, de a pricepe că adesea „o împăcare strâmbă este mai bună decât o judecată dreaptă”. Căci dreptatea absolută (scopul dintotdeauna al extremiştilor şi fanaticilor) este şi rămâne nătângă atunci când nu este însoţită de milă. Adevărul şi Binele nu pot fi abstractizate şi idolatrizate, ci trebuie privite în complex şi în relaţie. Călugărul care a minţit spre a salva o viaţă este mântuit, căci a ierarhizat cu dreaptă socoteală îndatoririle. Sentimentele pozitive, iertarea, îngăduinţa, înţelegerea, chiar degradate, fac totuşi cu putinţă omenia datorită enormei lor capacităţi de răspândire şi contaminare. Mai mult încă. Cei ce sunt şi stau întemeiaţi pe credinţă, bun simţ şi omenie ştiu că sub nici o circumstanţă nu se cuvine să ucizi sau să degradezi pe aproapele tău. Dimpotrivă, fanaticii, în numele ideii, ucid şi chinuie, căci ei nu au credinţa care să-i oprească şi să-i facă liberi (Libertatea fiind în primul rând respectul pentru libertatea celui care gândeşte altminterea). Dintr-o asemenea înţelegere Nicolae Steinhardt afirmă că însuşirile româneşti fundamentale: mila, ospitalitatea, puterea de a ierta, preţuiesc mai mult decât inteligenţa, iniţiativa ori îndemânarea. Iar superioritatea lor se vădeşte mai vârtos atunci când oamenii sunt la greu, la ananghie. Iar părintele Nicolae Steinhardt de la Rohia încheie într-o formă care stă deasupra oricărui comentariu: „În scoica aceasta, a unei comedii aprige şi ostile, lumea românească poate străbate veacurile în tot măreţul ei farmec, prevestind de aci, de pe pământ, din iureşul unor întâmplări mundane, paradisul a cărui nostalgie nu ne va cruţa nicicând”.
ALEXANDRU NEMOIANU
(Luceafarul Romanesc, ed. on-line, martie, 2007)
