Cuvânt și iubire

“Dezastrul militar şi umanitar din 1916 transformase vechiul Regat într-o Românie Mică. O treime din ţară adăpostea pribegii civili şi rămăşiţele unei armate demoralizate, în timp ce localnicii suportau cu greu milionul de soldaţi ruşi care – ignorând rostul lor acolo – preferau să “lupte” prin pivniţe şi ogrăzi, dar mai ales cu partea feminină a populaţiei. Pe scurt, românii se confruntau cu două ocupaţii: a Puterilor Centrale şi a Aliaţilor reprezentaţi prin ruşii Ţarului Nicolae II.

După încercări teribile (iarnă grea, epidemii fatale, foamete generalizată), primăvara anului 1917 scoate miraculos la iveală o armată refăcută (15 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie), iar speranţele reînvie. Încorporarea contingentelor tinere, înlocuirea ofiţerilor incompetenţi, instrucţia temeinică realizată cu instructori militari francezi, sosirea prin Rusia a unei părţi din armamentul şi muniţia plătite din timp Aliaţilor, toate contribuie la “scularea din mormânt a ţării însăşi” după cum bine îşi aminteşte Nicolae Iorga.

Pe 7 iunie 1917 sosea la Iaşi primul batalion de voluntari ardeleni şi bucovineni aflaţi până atunci în prizonierat rusesc iar joi 8 iunie, pe dealul Şorogarilor, cei 1.500 de noi logodnici ai morţii şi ai biruinţei de mâine depuneau jurământ de credinţă, atingând cu fruntea drapelele ciuruite de gloanţe în luptele din Carpaţi şi din Dobrogea, de pe Jiu, Olt şi Neajlov.

Urmează Mărăştii, Mărăşeştii şi Oituzul. Mareşalul Erwin Rommel, autorul cărţii “Infanteria atacă” (1937), descrie victoriile facile din 1916 şi constată duritatea încleştărilor din 1917, fiind rănit grav în luptele din Vrancea (dealul Coşna). Mareşalul August von Mackensen, “spărgătorul de fronturi” ce visa cucerirea Moldovei, lichidarea armate române şi ocuparea grânarului sudic al Rusiei, este şocat de pierderi (răniţii germani umpleau la refuz spitalele, şcolile şi instituţiile publice din Focşani) şi opreşte ofensiva. Prima sa înfrângere într-o carieră strălucită.

Succesul de la Mărăşti nu poate fi însă fructificat. Ofensiva Kerenski dă greş şi armatele ruse bat în retragere, obligând Marele Cartier General ţarist (STAVKA) să ordone abandonarea ofensivei noastre. Pacifismul inoculat de nemţi (fonduri nelimitate pentru propagandă, spioni şi agenţi de influenţă, tranzitarea „microbului” Lenin în tren sigilat pe ruta Elveţia-Germania-Rusia, fraternizări pe toate fronturile ruseşti, inclusiv la noi), guvernele slabe venite la putere după revoluţia din februarie şi ambiguităţile Aliaţilor faţă de o Rusie anarhizată duc la bolşevizarea în masă a armatei ruse, iar revoluţia din octombrie elimină Frontul Oriental. Ruşii vor pacea, semnează Armistiţiul şi încheie Pacea de la Brest-Litovsk, iar armata română – înconjurată de duşmani – este constrânsă să se alinieze, deşi neînfrântă.

Focşani, Buftea, Bucureşti. Umilinţele se succed, iar pacea înseamnă, printre altele, reducerea armatei la 8 divizii de infanterie cu efective de pace, plus 2 divizii de infanterie şi 2 de cavalerie din Basarabia care îşi menţin efectivele de război (tampon faţă de o Rusie bolşevică, ostilă nouă).

Pe celelalte fronturi, după debarcarea americanilor în Europa, lucrurile nu mai merg bine pentru Puterile Centrale, iar pe 28 octombrie/10 noiembrie 1918, Regele Ferdinand decretează remobilizarea generală (cu o zi înaintea Armistiţiului general din 11 noiembrie).

Printre marile unităţi militare regăţene implicate se numără şi cele două divizii de vânători implicate iniţial în paza frontierei la Nistru, alături de grăniceri. În componenţa lor intrau 10 regimente de vânători, unităţi de elită remarcate în bătăliile anterioare prin tenacitate şi profesionalism.

În cadrul Diviziei 2 Vânători, comandată de gen. Gh. Dabija (moldovean, 56 ani in 1918), intra şi Regimentul 9 Vânători, condus de col. Gh. Rasoviceanu (oltean, 42 ani), unde preotul căpitan Gh. Cotenescu (muşcelean din Stoene;ti, 32 ani) era confesor militar. Pe tot parcursul campaniei de dezrobire a Ardealului va fi prezent acest trio purtător de biruinţi.

9 Vânători, “regimentul de fier”, faimos pentru dârzenia cu care luptase în peste 50 de bătălii, a jucat de multe ori rolul unei forţe de sacrificiu în ariergardă sau în avangardă, suferind constant pierderi grele. În întreaga campanie (1916-1919), trenul său regimentar a transportat cruci de lemn pentru îngroparea rapidă, din mers, a celor căzuţi, iar Ordinul militar “Mihai Viteazul” a fost acordat steagului regimentului şi unui mare număr de ofiţeri.

La remobilizare, guvernul generalului Coandă îl somează pe mareşalul Mackensen să părăsească teritoriul ocupat. Incapabil să opună simultan rezistenţă trupelor române şi Armatei de Dunăre (gen. Mathias Berthelot), Mackensen se supune iar forţele sale afluiesc pe toate şoselele spre Transilvania, distrugând poduri, jefuind localităţi şi umilind autorităţile române întâlnite în cale. Lasă în urmă agitatori proprii în civil şi nuclee bolşevice puternice în mediul muncitoresc, cele mai importante fiind în Bucureşti şi în Valea Jiului.

La 1 noiembrie 1918, regimentele Diviziei se concentrează în zona Brăilei, iar în decembrie la Sibiu. Ulterior, ocupă pe linia de demarcaţie un sector pe valea Crişului Alb de la culmea munţilor Bihorului, peste defileul Hălmagiului, până la valea Mureşului la Zam, având în flancul stâng trupele franceze din Banat.

În decembrie 1918, Reg. 10 Vânători preia controlul şi pacifică Valea Jiului (Petroşani), unde muncitorii unguri declanşau greve în lanţ. Iniţial trebuia să i se alăture şi Reg. 9 Vânători, după ce generalul Alexandru Mărgineanu, comandantul garnizoanei Bucureşti, îl implicase în reprimarea grevei organizate de tipografii consiliaţi de agitatori moscoviţi. Regimentul 9 Vânători ajunge mai întâi la Deva iar ulterior în zona Brad-Baia de Criş, ţinutul moţilor lui Horia şi Avram Iancu. Pe 23 februarie/5 martie 1919 revine la Brad din permisie şi preotul Gh. Cotenescu, aducând scrisori inclusiv rudelor lui Nicolae Iorga, prieteni de familie (ofiţerii Dumitru Chirescu şi Petru Iorga).

Armistiţiul de la Belgrad fixase linia demarcaţională pe Mureş iar liniile succesive de demarcaţie impuse ulterior de Consiliul Suprem de la Paris (America, Anglia, Franţa şi Italia) permit armatei române să ocupe relativ paşnic noile aliniamente. Din păcate, Parisul lasă Biharia, importantă zonă compactă românească, în administrarea temporară a guvernului Karolyi.

Gărzile naţionale româneşti, prima armată proprie a Transilvaniei, rezistă cu greu incursiunilor desfăşurate de formaţiuni maghiare bine înarmate care dezlănţuie în zonă un val de teroare. Guvernul român informează Parisul asupra atrocităţilor comise şi solicită efectuarea unei anchete internaţionale. Printre observatorii trimişi se numără şi colonelul du Tilly, din cadrul Armatei de Dunăre. Acesta vizitează Bradul şiŢebea unde, impresionat de bătrânul gorun al lui Horia, le sugerează moţilor şi ofiţerilor regăţeni să sădească un pui de gorun care să simbolizeze începutul unei noi epoci, a libertăţii definitiv câştigate.

La începutul lunii martie, col. Rasoviceanu organizează la Ţebea depunerea jurământului de către Corpul Voluntarilor “HORIA” format din 4.000 de oameni (înfiinţat la 15-16 februarie 1919 de dr. Ioan Suciu şi cpt. Florian Medrea prin recrutarea moţilor din regiunea Zarandului şi a munţilor Apuseni – plăşile Baia de Cris, Brad, Abrud şi Câmpeni), serviciul divin fiind oficiat de 12 preoţi la steagul zdrenţuit în lupte al regimentului său. În urale, col. Rasoviceanu, urcat pe o masă, îi anunţă pe moţi că ies de sub jurisdicţia Consiliului Dirigent şi se subordonează Diviziei 2 Vânători, ca avangardă în viitoarele lupte. Sărutând Evanghelia şi Sfânta cruce, grupuri compacte de câte 30 de persoane sărută drapelul şi jură credinţă Regelui Ferdinand I. Trupele regale române din regiune îşi măresc astfel efectivul la 12.000 oameni, defilând peste două săptămâni la Brad prin faţa gen. Dabija, care anunţă populaţia că de acum înainte sunt pe mâinile bune ale vânătorilor care în permanenţă au împins linia frontului.

După proclamarea Republicii Sfaturilor, condusă de Kun Bela şi Garbai Sandor, provocările şi crimele se înteţesc pe întregul front (inclusiv trenuri blindate din care desantau trupe). Comitetele de soldaţi, coordonate de comisari politici bolşevici, printre care şi ministrul-viitor filosof american Lukacs Gyorgy, înlătură corpul ofiţeresc timorat şi îşi aleg proprii conducători ai unei armate formate în principal din mercenari, egală numeric şi superioară în mitraliere, artilerie grea, trenuri blindate şi aviaţie “moştenite” şi de la trupele lui Mackensen.

În aceste condiţii, armata română este obligată să declanşeze ofensiva generală la 16 aprilie 1919. În Săptămâna Patimilor, Divizia 2 Vânători atacă prin defileurile văilor Crişului Alb şi Crişului Negru. În numai 2 zile, inamicul este rostogolit din munţi şi se retrage în dezordine spre Tisa. Printre localităţile eliberate prin luptă de regimentele înfrăţite 9 Vânători şi “Horia” (grupate în Detaşamentul Rasoviceanu) se numără Vaşcăul, Beiuşul, Tinca şi Salonta. După eliberarea Beiuşului (19 aprilie), regimentul voluntarilor moţi preia acest nume (Regimentul “BEIUŞ”). La 22 aprilie sunt eliberate în totalitate fostele comitate Bihor şi Arad, intrându-se pe teritoriul Ungariei.

Ieşirea din defileuri impunea întărirea avangărzilor. Se constituie Grupul de Sud (gen. Dabija) pentru fixarea forţelor inamice superioare din zona Bekescsaba (30.000 oameni, faţă de cca. 12.000). Efortul principal al campaniei revine acum Grupului de Sud, întărit cu Divizia 18 ardeleană, iar comanda o preia generalul Ştefan Holban. La 28 aprilie, Divizia 2 Vânători ocupă zona Szarvas-Gyoma. Manevrele Grupului de Sud taie liniile de retragere ale inamicului ce se retrăgea spre Szolnok, zdrobind rezistenţa la Mezötur, iar până la 1 mai 1919 trupele române controlează tot malul stâng al Tisei, aruncând dincolo de ea resturile armatei roşii maghiare.

În Sâmbăta Mare, armata regală română eliberatoare pătrundea în Beiuş. Entuziasmul populaţiei a fost pe măsură. I-a ieşit în cale delegaţia formată din avocatul Traian-Amos Pinteru, secretarul Consiliului Naţional local, şi profesorul Vasile Ştefănică, directorul liceului greco-catolic “Samuil Vulcan”. Regimentele înfrăţite, moţii şi vânătorii, au celebrat Sfintele Paşti la Beiuş, unde recent numitul protopop ortodox Petru E. Papp a oficiat prima slujbă în libertate a Învierii Domnului, ajutat de bătrânul preot Moise Popovici şi de părintele Gh. Cotenescu de la Reg. 9 Vânători. Atmosfera evenimentului este descrisă emoţionant de protopopul Petru E. Papp:

“Ziua Paştilor avu o îndoită însemnătate. Înviase Fiul lui Dumnezeu şi adusese Învierea de mult aşteptată şi neamului românesc. Părintele Cotunescu (corect Cotenescu – n.a.) din 9 Vânători împreună cu părintele Moise Popoviciu şi cu mine săvârşirăm sfânta slujbă a Învierii în Beiuş. Biserica împrejmuită de soldaţi cu luminiţe aprinse în mâini, cari ca la mormântul Domnului vestesc Învierea. Au fost cele mai înălţătoare şi mai frumoase Paşti din câte am avut vreodată”.

Ulterior, Divizia 2 Vânători trece la Grupul de Nord (gen. Mihăescu) şi ajută la restabilirea legăturii cu cehoslovacii, interzicând joncţiunea armatei roşii ungare cu armata roşie sovietică prin Galiţia. Duce lupte grele în sectorul Rakamaz-Hernad Nemety cu divizia roşie internaţională (în principal nemţi şi austrieci, inclusiv femei), participă la contraofensiva din iulie 1919 şi trece prima Tisa, pe pod de pontoane, cu Reg. 9 Vânători în frunte.

Emoţionaţi, Regele Ferdinand şi Regina Maria sunt de faţă, aşa cum vor participa şi pe 29 mai la sădirea simbolică a 2 pui de goruni la Ţebea, câte unul pentru fiecare.

Armata roşie maghiară este încercuită şi învinsă în toate sectoarele, teroarea roşie a guvernului Bela-Garbai încetează iar trupele române ocupă timp de trei luni o mare parte a Ungariei, fiind singura armată aliată care cucereşte o capitală inamică şi defilează pe bulevardele ei. Este cea mai mare victorie militară a poporului român, cu atât mai mult cât armata nu mai lupta în cadrul unei coaliţii (armatele aliate preferau să demobilizeze rapid ca să evite bolşevizarea trupelor, aşa cum se întâmplase cu cei 150.000 de soldaţi trimişi iniţial în sudul Ucrainei ca să lupte împotriva Armatei Roşii ruse).

Împreună cu voluntarii moţi din Ţara Zarandului şi din Munţii Apuseni, ofiţerii Gh. Dabija, Gh. Rasoviceanu şi muşceleanul Gh. Cotenescu (toţi trei purtători cu cinste ai numelui Sfântului Mare Mucenic care a biruit balaurul biblic) şi toţi ceilalţi militari ardeleni şi regăţeni, şi-au trecut numele pe răbojul istoriei dezrobirii Ardealului, făuriririi şi apărării României întregite.

Ei n-au luptat pentru recompense, tinichele şi onoruri, ci pentru demnitatea numelui de român. Dar slăbiciunile umane, politicianismul şi cinismul noilor vremuri au afectat nemeritat şi destinele acestui trio. Generalul Mărdărescu, influenţat de un vechi conflict personal, îi retrage comanda generalului Dabija, răpeşte neînfricaţilor săi vânători – opriţi la porţile Budapestei – şansa de a defila pe bulevardul Andrassy, îl obligă să-şi dea demisia şi îl supune unei anchete. Ieşit cu fruntea sus dintr-o anchetă de ani de zile, acesta devine unul din cei mai valoroşi istorici militari ai ţării. Viitorul general Rasoviceanu, implicat din plin în evenimentele de la 23 august 1944, cunoaşte închisorile comuniste la bătrâneţe pentru că ştia prea mult. Iar fidelul iorghist preot-căpitan Cotenescu, la vârsta de 64 de ani, este condamnat în primul lot – alături de numeroşi muşceleni – pentru sprijinul logistic acordat „bandei” din munţi conduse de militarul de excepţie care a fost colonelul martir Gheorghe Arsenescu.

Un scurt fragment din memoriul de activitate al preotului-căpitan Gh. Cotenescu, muşcelean cu rădăcini dâmboviţene, ctitorul bisericii din com. Stoeneşti-Muşcel, este sugestiv.

“[…] Anii premergători campaniei marelui răsboiu i-am petrecut în stăruinţa ocupaţiei pastorale între enoriaşi, activând deopotrivă cu elementele diriguitoare ale timpului pentru ca la toate chestiunile care interesau societatea de atunci să am şi eu o modestă parte la pregătirea sufletească a enoriaşilor pentru marele răsboiu care se întrevedea.

Mobilizat pe timpul campaniei, urmând armata în retragerea spre Moldova, după ce am îndurat mai întâiu alături de enoriaşi neplăcerile primei campanii, întrucât luptele lui 1916 au atins şi regiunea Stoeneşti-Dragoslavele.

Chipul cu care m-am achitat în datoria mea de preot militar: între răniţii şi exantematicii spitalelor din Bârlad (militare); cu regimentul 9 Vânători urmându-l în campaniile sale, nedespărţit de această unitate şi în Basarabia, unde pe malurile Nistrului în 1918 am desfăşurat o activitate culturală care-mi formează  un capitol de satisfacţie sufletească al vieţii mele, între satele judeţelor Tighina şi Cetatea Albă. Acolo, prin servicii divine, prin predici populare, prin propaganda şezători[lor – n.a.] săteşti, intrasem în sufletul sătenilor care pentru prima dată dăduseră cu ochii de preot românesc, în locul celor localnici pe care interesul stăpânirii ruseşti îi transformase în agenţi ai desnaţionalizării, ţinând poporul ca şi lipsit de binefacerile harnice pe care trebuiau să le primească de la păstori [de – n.a.] suflete dezinteresaţi.

Am urmat armata şi în campania din Ungaria, nedeslipit de soldaţii acelui regiment, împărtăşind şi aici privaţiunile lupte[lor – n.a.] cu rezultate inegale duse cu bolşevicii lui Bela Kun în Ungaria nordică, cuprinzând sectorul Rakamaz-Szabolcs-Venczello-Hernad Nemety (campania de ajutorare dată Cehilor) […]”.

Într-o Europă unită, care ştie să-şi preţuiască simbolurile, vălul uitării se subţiază şi merită alungat definitiv de noile generaţii, interesate să-şi cunoască istoria netrunchiată.”

ION PETRESCU

(nepotul preotului-profesor Gh. Cotenescu)

Neamul Romanesc, nr5. 2011