G.I. Tohăneanu: „Eminescu şi ideea latinităţii“
Cu vreo 1600 de ani trăia în Burdigala (astăzi: Bordeaux) un poet fin, îndrăgostit de dulceaţa plaiurilor natale, Ausonius. Pe acest Ausonius îl agrăieşte Al. Philippide la sfârşitul poemului omonim: „Sunt şaisprezece veacuri de la tine: / Mai ard şi acum făcliile latine“. Ard şi acum, arderea lor, de-a lungul altor milenii, este o certitudine a viitorului.
Alianţa indelebilă dintre Poezie şi Cultură afost, de-a lungul veacuriloristoriei, una dintre condiţiile sine quibus non a excelenţei celei dintâi. Formulând o atare idee, astăzi banală, mă gândesc la exemplul pe care ni-1 oferă, în primul rând, creaţia poetică a lui Şt. Aug. Doinaş, cutreierată, de la un capăt la celălalt, de aura binefăcătoare a Culturii. Din această perspectivă trebuie interpretat faptul că cei mai valoroşi poeţi ai noştri au, în egală măsură, merite deosebite ca traducători. Doinaş însuşi este autorul preţiosului volum, cu care orice literatură europeană ar avea pricini întemeiate sase mândrească: Atlas de sunete fundamentale (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988). El, Doinaş, continuă, dând o noua strălucire unei tradiţii mai vechi, pe linia căreia se rânduiesc numele ilustre ale lui Eminescu, Octavian Goga, Al. Philippide, Şt.O.Iosif, Ion Barbu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga… Tot Doinaş ne-a dăruit, după Blaga, încă o memorabilă versiune românească a capodoperei lui Goethe, Faust, însoţită de un comentariu filologic faţă de care toate „superlativele“ pălesc. Dacă ar fi să „aleg“ dintre contemporanii traducători, aş reţine, lângă acela al lui Şt. Aug. Doinaş, numele lui Romulus Vulpescu, iar dintre timişorenii mei, pe al lui Şerban Foarţă, din pricini pentru care nu am, deocamdată, răgaz să stărui. Tuturor le rămân însoţitoare versurile lui Blaga: „Chiar şi atunci când scriu versuri originale / nu fac decât să tălmăcesc. / Aşa găsesc că e cu cale. / Numai astfel stihul are un temei / să se-mplinească şi să fie floare. / Traduc întotdeauna. Traduc în limba românească / un cântec pe care inima mea / mi-1 spune, îngânat suav, în limba ei“.
In volumul academic Studii de istorie literară şi folclor (nr. 1 – 2, anul V, ianuarie – iunie 1956, George Călinescu publică o amplă intervenţie intitulată Cultura Iui Eminescu, în care reia, dezvoltându-1, capitolul Cultura. Eminescu în timp şi spaţiu din lucrarea Opera lui Eminescu, apărută, iniţial. În cinci volume la Editura Cultura Naţională, în anii 1934- 1936, Citez, în parte, concluziile acestui studiu fundamental: „Ca poet Eminescu a fost cel mai cult dintre poeţii noştri, cu cea mai ridicată putere de folosire a tuturor factorilor de cultură“. Urmează o comparaţie cu Haşdeu, pe care o transcriu, fiind cu adevărat revelatoare: „Haşdeu înspăimântă prin erudiţie. Cunoscător al mai tuturor limbilor, vechi şi moderne, latină, greacă, germană, engleză, franceză, italiană, spaniolă, bulgară, sârbă, filolog vast, istoric ştiutor de toate, cunoscător al tuturor literaturilor, informat şi în filozofie, el n-are totuşi acel echilibru în care totul pare cu rost şi folositor, şi pe care îl posedă în cea mai mare măsură Eminescu. Încât, pentru aceia care au tendinţa de a ne înfăţişa un Eminescu „a-toate-ştiutor“, fântână de înţelepciune şi profet, Aristot medievalizat, concluzia e aceasta: foarte cultivat ca poet, Eminescu n-a putut să fie şi n-a fost un monstrum eruditionis“. De perspectiva de a rămâne un asemenea „monstrum eruditionis“ se leapădă Faust însuşi în primul său monolog, înainte de „pactul cu diavolul“. Îmi place să mi-1 închipui pe Faust în această ipostază, deloc străină de alcătuirea lui intimă. Reproduc fragmentul, în tălmăcirea lui Ştefan Augustin Doinaş:, ,0, lună plina de-ai vedea / Azi ultima durere-a mea, / Ce m-a-ncercat de veghe stând / Lângă pupitru nopţi de-a rând: / Căci cu mâhnită simpatie / Luceşti pe scoarţe şi hârtie! / Ah! de-aş putea pluti pe munţi / în raza dulcii tale frunţi, / Peste prăpăstii să zbor cu duhuri, / Peste livadă-n senine văzduhuri. / Să-mi spăl în rouă ta fiinţa / De negura ce-o dă ştiinţa!’”
în amintitul sau studiu, devenit „clasic“ îndată după apariţie, Călinescu circumscrie şi analizează, atent şi minuţios, cunoştinţele. deloc neglijabile ale Poetului în domeniul literaturilor şi limbilor clasice, latina şi greaca. Sunt trecute în revistă însemnări manuscrise/ grăitoare şi, mai cu seamă, tălmăcirile săvârşite din poeţii latini, cu precădere din Horatius. Nu este deloc exclus ca interesul cu totul special manifestat de Călinescu pentru poetul venusin sa fi fost stârnit şi hrănit de traducerile eminesciene din poeţii latini, în primul rând, din Horatius. Acesta a devenit unul dintre poeţii dilecţi ai criticului, care i-a dedicat un întins studiu, pertinent, bogat în observaţii originale, de un interes acut chiar pentru specialişti. Am în vedere Horaţiu, fiul libertului, tipărit în volumul Studii şi conferinţe, ESPLA, 1956, pp. 7-109. „Fiul libertului“ se găseşte, aici, într-o companie selectă: celelalte studii sunt hărăzite lui Tasso, Cervantes, Tolstoi, Ceho v. Pentru mine este în afara oricărei îndoieli faptul că, în Vederea întocmirii acestui studiu, Călinescu 1-a citit pe Horatius în original, in extenso.
Mărturisesc acest lucru foarte numeroasele traduceri, care poartă, în cel mai înalt şi convingător grad, pecetia călinească, încât nu ştii ce să admiri mai mult, exactitatea tălmăcirii sau colosala ei capacitate de nuanţare. Cât de familiare îi sunt lui Călinescu motivele horaţiene dilecte ne-o mărturisesc, între altele, şi următoarele rânduri, extrase din …Memoriile unei broaşte ţestoase, articol publicat în revista „Contemporanul“ din 30 martie 1959: „O broască ţestoasă cu care trăiesc în aceeaşi curte a făcut o poezie, foarte infatuată, în care îşi exprimă bucuria că va străbate veacurile şi mileniile prin tăria carapacei. Citez câteva versuri: „Mai tare decât bronzul am ridicat cetate, / Mai naltă decât Babei, cel din antichitate. / Furtuna care smulge Vhiar cedrii din pământ /Şi ploaia nu vor sparge acest aşezământ!”. Primul vers al ţestoasei’(care se cheamă… Seneca) este reproducerea fidelă a celebrului stih horaţian Exegi monumen turn aere perennius…
Departe de mine gândul de a întocmi, în rândurile următoare, un inventar de citate sau cuvinte latineşti care se strecoară, ici şi colo, în opera poetului. Măcar că unele, cel puţin, sunt edificatoare în privinţa temeiniciei cu care Eminescu îşi apropiase ştiinţa limbii latine. Nu voi cita, în acest sens, decât ultimul octet din postuma Umbra lui Istrate Dabija-Voievod: „Răpiţi paharele cu palma, / lar pe pahar să strângă pumn / Şi să cântăm cu toţi de-a valma /Diac tomnatic şi, alumn: / Cântăm adânc un: De profundis / Perennis humus erit rex. / Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s? / S-au dus pe veci! Bibamus ex“.
Citatele latineşti din aceste versuri spun mult în problema care ne preocupă. Da nu aceasta este „metoda“ mea de lucru“. Din punctul meu de vedere, cunoştinţele de limba latină ale Poetului se dovedesc, nu o dată, subtile şi discrete, atingând zona nuanţelor semantice şi împletindu-se cu perspectiva unui romantism fără diplomă, în sensul superior al cuvântului. Un crâmpei din Scrisoarea II, de pildă, îmi oferă prilejul de a trage concluzia câ Poetul cunoştea sau intuia legăturile, nu o dată subiacente, între cuvintele româneşti moştenite din latina populară şi corespondenţele lor împrumutate mai târziu din surse romanice. Deosebirile de ordin semantic, survenite în cursul vremii, nu anulau, în ochii lui, această legătură. Dar iată fragmentul cu pricina: Iar cărările vieţii fiind grele şi înguste, Ei încearcă să le treacă prin protecţie de fuste, Dedicând broşuri la dame, a căror bărbaţi ei speră C-jungând cândva miniştri le-a deschide carieră.
Nu am nici o îndoială că Eminescu intuia, cu extraordinara lui sensibilitate lingvistică, legătura intimă dintre vechiul cărare şi „proaspătul“ carieră. Expresia latinească (via) carraria (drum de care) a fost, în limba română, şi moştenită (cărare), şi împrumutată (carieră), cu mutaţiile semantice pe care timpul, în împrejurări istorice şi geografice diferite, le-a impus. Eminescu simte toate astea şi le exprimă la nivelul august al artei sale.
Este probabil – aşa crede Sextil Puşcariu -că modificarea de sens care duce de la (via) carraria la cărare s-a săvârşit în ţinuturile de munte, unde „drumul de care“ se tot îngustează. Acolo au preluat strămoşii cuvântul latinesc, unde „cărările“ – fie ele ale… vieţii – devin „grele şi înguste“. Neologismul carieră denumeşte, şi el, o… cărare, larg deschisă celor care vor cu tot dinadinsul să o străbată, indiferent de natura mijloacelor alese întru săvârşirea acestui scop. Este râvna dintotdeauna a „carieristului“, a „arivistului“, fie el Tănase Scatiu, Dinu Păturică, Stanică Raţiu.
Amintesc în treacăt, dacă nevoie mai este, că, la Eminescu, cărare evocă, de fiecare dată, mediul extraurban, rustic şi silvestru, deopotrivă.
„Vin cu mine, rătăceşte / Pe cărări cu cotituri / Unde noaptea se trezeşte / Glasul vechilor păduri. / Printre crengi scânteie stele / Farmec dând cărării strâmte / Şi afară doar de ele / Nime-n lume nu ne simte”; „Răsare luna liniştit / Şi tremurând din apă // Şi umple cu-ale ei scântei / Cărările din crânguri…“; „Ea-şi urma cărarea-n codru“.
Disponibilităţile expresive ale străvechiului nostru cuvânt cărare au fost. dacă pot spune aşa, „stoarse“ de Eminescu în contexte pe care le-aş putea numi uimitoare, dacă „uimirea“ cititorului n-ar fi totdeauna temperată de „discreţia“ Poetului. Iată, dintre ele, doar trei:
Când cu gene ostenite sară suflu-n lumânare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare;
Luna… Lunaiese-ntrcagă, seînalţ-aşa bălaie Şi din ţărm în ţărm durează o cărare de văpaie;
3. Privea în zare cum pe mări / Răsare şi străluce, / Pe mişcătoarele cărări Corăbii negre duce.
In imagini scânteietoare, centrate înjurai substantivului cărare, cele trei expresii subliniate redau „curgerea neistovită a vremii“ (1), „dâra de lumină plăsmuită pe suprafaţa apei de razele lunii“ (2), „unduirea ritmică a talazurilor mării“ (3). Dar pentru mine textul cel mai semnificativ, căci invită la o citire „dincolo de cuvânt“, este următorul, rostit de Măria Sa Codrul, în Revedere: „Şi mai fac ce fac de mult, / Vara doina mi-o ascult / Pe cărarea spre izvor / Ce le-am dat-o tuturor…“ După părerea mea, lectura textului în sensul propriu al cuvintelor compromite esenţa şi „trimiterile“ lui poetice: cărarea spre izvor este „dramul istoric către obârşii“, chezaş al propăşirii unui neam. Cam în acelaşi sens evocă Geo Bogza „cărarea“ sau „poteca“ ce se înfiripă, de la început, pe malul Oltului: „Poteca e poate cel dintâi semn de stăpânire a omului asupra pământului – şi, în vremurile de demult, ea a fost plină de mari şi grele înţelesuri. O dată cu poteca încetau rătăcirea şi haosul, pentru a începe cucerirea, organizarea lumii. De la peşteră până la râu, paşii unei generaţii sfârşiră prin a toci iarba, iar generaţiile următoare au moştenit acea şuviţă de pământ bătătorit şi au păstrat-o ca pe un mare bun lăsat de strămoşi“. La Eminescu sinonimul potecănu apare în poezia antumă decât de trei ori, totdeauna sub forma regională potică. Povestea codrului: „Peste flori, ce cresc în umbră, / Lângă ape, pe potici, / Vezi bejănii la albine, / Armii grele de furnici“. Dintr-o condamnabilă comoditate, predilecţia Poetului pentru varianta fonetică potică e pusă pe seama acţiunii tiranice a rimei (potici – furnici). În realitate, „de vină“ e sunetul mai intim, mai scăzut al acestei variante, care se iveşte şi din altă poziţie decât cea finală: „Pe potică dinspre codri cine oare se coboară?“. În astfel de cazuri acţiunea “tiranică“ a rimei nu mai poate fi invocată.
Pierzând verbul latinesc al iubirii (amare) şi înlocuindu-1 cu un cuvânt de origine slavă (iubi), românii nu mai simt că între cele doua cuvinte (amicus şi amare) există legături de înrudire indiscutabilă. De aceea, probabil, amic, pătruns destul de târziu, ca neologism, în limba română, suferă un proces de evidentă depreciere valorică la noi, retezându-şi. singur, orice punte de reazem cu „sinonimul“ prieten.
Faptul este sensibil mai cu seamă la I. L. Caragiale, gata sâ contribuie, după puteri, la surparea prestigiului unor cuvinte la modă. În schiţa intitulată chiar Amici, Lache îşi motivează astfel mahmureala: „Nu prea am chef… sînt obosit… Am stat azi noapte târziu la Cosman, până la ziuă“. La întrebarea fatală a lui Mache: „Cu cine?“, Lache răspunde sastisit: „Cu nişte amici“. Recoltaţi întâmplător, companionii de zaiafeturi nocturne sunt …amici (nu prieteni), iar termenul îşi agravează conotaţiile negative în alianţă cu …nişte, nu o dată „compromiţător“ în româna modernă (nişte treburi, nişte chesii). În tot cuprinsul schiţei (doar patru pagini de text în Opere, II, ESPLA, 1960, p. 88 -92), amic revine de 25 de ori (dac-am numărat eu bine), iar nuanaţa peiorativă a termenului este percepută de fiecare dată, cu înlesnire. Altundeva, la I.L. Caragiale, un vorbitor omniscient redă, ironic, următorul schimb de replici între „prinţul filozofilor“ (Aristotel) şi un „coconaş zevzec“. Iată textul: „- Spune-mi, ilustrule, ce este frumuseţea? Iar ilustrul a răspuns: – Amice, asta este o întrebare pe care numai un orb trebuie s-o facă“. Evident, vocativul amice statorniceşte o legătură ocazională de superioritate îngăduitoare, ca să nu spun dispreţuitoare (O conferenţă).
în ciuda degringoladei cuvântului, prestigiul lui rămâne intact pentru Eminescu, căci Poetul îl leagă stăruitor de verbul latino-romauic al iubirii, amare, şi de celelalte cuvinte latineşti grupate în jurul rădăcinii am: „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora…“ Concludentă între toate este strofa aceasta din elegia Pe lângă plopii fără soţ: „O oră să fi fost amici/Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră, şi să mor“. De data aceasta, ca să nu mai rămână nici o îndoială, Poetul formulează explicit legătura dintre amici şi verbul iubirii, căci versul Să ne iubim cu dor tălmăceşte poetic pe cel imediat anterior („…să fi fost amici“). Orice ar spune Caragiale, orice s-ar fi întâmplat în istoria limbii române literare, relaţia între amare, amicus şi amor rămâne pururi vie.
Se încarcă, prin urmare, cu un tâlc nou amănuntul că femininul amică devine termen de adresare în corespondenţa Poetului cu Veronica Miele: Scumpa mea amică, Scumpă amică, Dulcea mea amică, Dulce amică, Draga şi dulcea mea amică, Dulcea şi maniosa mea amică, Stimată doamnă şi respectata mea amică, Dulcea şi alba mea amică – iată câteva, numai, din formulele de adresare, care lasă simţirii zvon. Am citat din primele zeci de pagini ale volumului Dulcea mea doamnă / Eminul meu iubit, Editura Polirom, 2000. În toate formulele adresate, cărora li se pot adăuga atâtea altele, din abia amintitul volum, amică înseamnă iubită. „Cărarea spre izvor“ îl călăuzeşte pe Poet spre pragul nostru dintâi, al Latinei.
G.I. TOHĂNEANU
Revista Luceafarul