Cuvânt și iubire

“SCRIITORUL NU POATE EXISTA ÎN AFARA CETĂŢII ŞI ÎN AFARA LIMBII MATERNE”

Interviu cu Vasile Târâţeanu din Bucovina (Ucraina)

Dimineaţă de vară. Casa lui N. Stănescu îşi aşteaptă o parte din oaspeţii veniţi la cea de-a 17-a ediţie a „Zilelor Nichita“.

L-am abordat pe poetul sosit toc­mai din Bucovina de Nord, Vasile Tărâţeanu, imediat după ce termi­nasem interviul cu Adam Puslojic. Atmosfera din sufrageria poetului Nichita respira încă personalitatea acestuia, vulcanismul său. Spre deosebire de acela, Vasile Tărâţeanu pare scund, mai puţin volubil. Daf sen­timentele sale de român sadea aveau să-şi dea proba de andurantă chiar de la primul răspuns al interviului.

Reporterul stă pe scaunul rotund cu şurub, în faţa pianului lui Nichita Stănescu din casa memorială, Vasile Tărâţeanu pe un scaun cu spetează, vechi de ani.

– Vasile Tărâţeanu, român, prin vicisitudine istorica ai fost nevoit să trăieşti într-o ţară care nu-i nici Basarabia, nici România, ci Ucraina.

– În momentul de faţă, locuiesc într-un colţ de ţară ştefaniană, în oraşul Cernăuţi – care era capitala dulcei Bucovine eminesciene – actu­ala regiune Cernăuţi din care fac parte trei zone distincte: nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi ţinutul Herţa.

– Care este originea dumneavoastră?

– Am o origine nesănătoasă, s-ar putea spune, dacă mi s-ac face o anchetă ca în perioada comunismului, deoarece străbunii mei au fost oameni înstăriţi, iar moşul meu, fratele mai mare al mamei, Visarion Puiu, a stat 13 ani la Gherla, fiind preot pentru că scrisese o teză de doctorat în teologie intitulată „Creştinismul şi învăţătura marxist-leninistă“, care a demonstrat această învăţătură bazată de anticreştinism, pe antihrist. Şi dacă mai gândim că bunicul avea mai multe hectare de pământ, că şi uncheşul a stat la Gherla pentru anticomunism 13 ani, că eu, în înztreaga mea activitate, nu fac altceva decât să demonstrez că am rămas ceea ce am fost prin naştere, adică român, as avea o orig­ine nesănătoasă. Părinţii mei au fost ţărani. Nu am prea fost mult la scoală, deoarece, dacă mama a dat dovadă de excepţionale calităţi în cei 4 ani de şcoală românească, terminându-i numai cu coroniţă de laur, bunicul nu a dat-o la şcoală, deoarece bunicul avea convingerea că fetele trebuie să aibă şcoala vieţii, adică să ştie a mătura, a coase, a coace pâine, a spăla, a face copii şi a-şi îngriji familia. Pe băieţi îi trimitea la învăţătură, Uncheşii mei Visarion şi Toader au fost trimişi la studii aici, în ţară, pentru că în 1945, când m-am născut eu, era marcată acea frontieră peste timpul şi despărţise frate de soră, si pe mine de uncheşii mei, care au rămas aici în tară, unul prin părţile laşului, altul la Bucureşti. Nu mai sunt în viaţă acum, dar am despre ei amintiri foarte fru­moase. Mai ales de la Visarion, care a stat la Gherla şi care mi-a trimis, ca o dreaptă şi frumoasă moştenire, Dicţionarul explicativ al limbii române, cel în patru volume, cu care mama s-a rupt cărându-le într-un sac, când a venit aici pentru prima dată după vreo 40 de ani; când între noi fusese acel gulag de sârmă stalinist, din sârmă ghimpată, care despărţea părinţii de copii, nepoţii de moşi şi mătuşe, fei eu am văzut foarte târziu patria mea istorică şi foarte târziu m-am întâlnit cu rudele mele de aici, rude de sânge, dar si cu prietenii pe care i-am aflat cu o întârziere de aproape jumătate de veac.

– Aţi dus o viată grea. Cum aţi reuşit totuşi să răzbateţi prin ea? Prin ce şcoli aţi trecut ce amintiri aveţi despre profe­sorii dvs., ce cărţi v-au fost apropiate în devenirea dvs. ca om?

– O carte nescrisă a fost maicâ-mea. Are acum 82 de ani, mă rog bunului Dumnezeu să-i prelungească viaţa. De la ea am aflat şi învăţat pe de rost primele poezii de G. Coşbuc, poet pe care ea l-a îndrăgit şi îmi spunea pe de rost „Moartea lui Fulger“, „O scrisoare de la Muselin-Selo“, „Trei, Doamne şi toţi trei“, „El-Zorab“ şi altele, pe care le-am învăţat pe de rost de la ea. Coşbuc este primul poet român cu care am făcut cunoştinţă prin gura mamei mele şi prin sufletul ei, dragostea ei. Apoi, la şcoala din Sinăuţi – sat care a avut o soartă deosebit de vitregă – fiind împărţit de-a lungul istoriei de mai multe ori: o dată între regat şi Austria în 1775 dinspre nord spre sud, o parte din sat trecând în aşa-zisa Bucovină în Imperiul Habsburgic şi cealaltă parte de sat-în care m-am născut eu, mult mai târziu, peste secole, parte care a rămas în regat. Şi acum satul care e, de rău, de bine, întreg, deşi o parte a lui se află în patria noastră istorică România – Sinăuţi, la vamă – dacă întrebi „Unde pleci“, îţi răspunde „Mă duc până în Bucovina“. Când întrebi pe cel care se consideră în partea satului bucovinean, răspund „Mă duc în regat“. Acelaşi sat împărţit între două state. Vorbesc de împărţirea din 1775, când satul meu a fost împărţit în două.

– Iar în 1940 a fost cea de-a doua împărţire, dar de-a curmezişul, ca urmare a Pactului Molotov-Ribentropp, când o parte a intrat în imperiul soviet­ic şi care cuprinde Bucovina si ţinutul Herţei şi Basarabia de Nord, vorba este ca în soarta acestui sat, poţi vedea soarta fiecărei familii.

– Rudele noastre s-au văzut întâia oară după 30-40 şi chiar 50 de ani de la înstrăinare. În urma acestei ocupaţii s-a încercat forţat schimbarea mental­ităţii oamenilor. Acesta a fost şi scopul noii puteri şi a noii orânduiri. Ni se spunea, nouă, locuitorilor, care ştiam de unde venim, cine suntem „că dinco­lo de frontiera aceasta locuiesc duşmanii voştri, ocupanţii voştri, cei care au ocupat Ucraina sovietică, care şi-au bătut joc de poporul sovietic, au exploatat lumea“, şi câte alte inepţii. Şi tot de acolo, la începutul anului 194i, la 1 aprilie, a fost acel masacru de la Fântâna Albă, unde mii de români au fost împuşcaţi numai pentru faptul că, văzând ce înseamnă binefacerile comuniste, şi-au luat bocceluţa, copiii în braţe, preoţii cu praporii în frunte şi au pornit să se refugieze în patria mamă, în România, în adâncul ţării. La frontieră au fost întâmpinaţi de NKVD şi au tras în plinul lor. Au murit femeile cu copii în braţe, preoţii, toţi. Acolo, la Fântâna Albă a fost un masacru şi apoi cei care n-au fost împuşcaţi, si rudele lor, pe parcursul anului „1941 şi în noaptea de 12 spre 13 iunie, cu două săptămâni înaintea războiului, au fost îmbarcaţi în vagoane de vite – aproape 13.000 de familii de români numai din Nordul Bucovinei si ţinutul Herţei – şi duşi în neagra Sibefie de unde foarte puţini s-au întors. A fost un genocid împotriva poporului nostru declanşat de noua orânduire pentru a schimba caracterul etnic al regiunii. În locul celor deportaţi au fost duşi alţi etnici, amestecătura, pentru a demon­stra că acest ţinut nu este românesc, ca să nu mai aibă vreodată România pretenţii asupra lui. O distrugere în masă, masacre, deportări sau chemări forţate la muncă în Kazahstan, pe magistrala Baikal-Amur ori la desţe­lenirea pământurilor, în brigăzile com-somoliste unde era tineretul nostru luat şi apoi îşi întocmeau familii rămânând pe acolo. Aceste ţinuturi astfel depop­ulate au fost umplute cu alte etnii. Aşa că, având această soartă, oamenii noştri nu prea se mai gândeau la cul­tura, la literatură. Se gândeau cum să supravieţuiască. Să-şi păstreze fiinţa sa naţională măcar în familie. Apoi s-a schimbat şcoala. S-a trecut la scrisul chirilic, a fost scos veşmântul firesc al limbii noastre. Noi am revenit la veşmântul latin abia prin 1990. Şi asta, după dezgheţul gorbaciovist. Şl acum ca să vorbesc de primul meu învăţător, în afară de Coşbuc, de Alecsandri, pe care îi descoperisem prin mama, nu din şcoala lor, de parcă mă născusem pe un loc viran, de parcă n-ar fi fost lit­eratura română până atunci acolo -începeau cu scriitorii sovietici sau cei din Chişinău. Cei care propovăduiau noua orânduire, marea înfrăţire a popoarelor sovietic ş.c.l. De aceea, de-abia pe la sfârşitul anilor ’60 au început să apară primele încercări poetice în regiunea Cernăuţi, după ce acolo debutase Lucian Blaga cu „Poemele lumii“, după ce acolo scrisese primele sale poezii Mihai Emmescu, după ce la Cernăuţi se publicase „Mioriţa“ lui Alecsandri şi celelalte lucruri. De-abia peste ani am început să descoperim creatorii noştri bucovineni. Primul meu învăţător în ale creaţiei a fost directorul şcolii mele, renumitul poet bucovinean Vasile Levinski, trecut la cele veşnice. A fost directorul şcolii noastre din Cernăuţii de jos, nefiind născut la noi, ci în satul Carapciuc, pe Şiret. Cât a fost director la noi i-a apărut prima carte de poezie. El fusese un spărgă­tor de gheaţă în slova românească acolo, în nordul Bucovinei, după îngheţul care a început în 1940. După el, altui profesor de limba şi literatura română, Dumitru Hrînciuc, mort şi el, vai, destul de tânăr, la numai 31 de ani, i-a apărut post-mortem prima şi ultima sa carte sub îngrijirea mea şi a poetului Ion Gheorghiţă. Datorită acestor doi, în satul Sinăuţii de Jos s-a mai născut, după mine, un alt talent extraordinar, llie Tudor Zegrea, autor a şase cărţi de poezie. Noi doi suntem membri al Uniunii Scriitorilor din România, din Ucraina şi Republica Moldova. Tot din satul meu, cu mulţi ani înainte de 40, s-a născut cunoscutul poet epigramist George Voievidca, un autor de zeci de volume, unul dintre cei mai cunoscuţi poeţi din nordul Bucovinei. Ei au fost primii mei învăţători literari, apoi, peste ani, cât am fost la facultate, am făcut cunoştinţă cu alţi colegi cu care am for­mat acolo un cenaclu. Din el făceau parte, în afară de Zegrea si de mine, poetul aflat acum la Chişinău. Arcadie Suceveanu, Ştefan Hoştiuc, poet şi crit­ic literar, care se află acum la Bucureşti, pentru că trebuie să-i apară o carte de critică literară, după ce i-a apărut o carte de poezie. Si mai este Simion Gociu, redactor şef la ziarul „Concurs“ din Cernăuţi şl încă unul din marii cărturari pe care îi avem acolo, în vârstă de 65 de ani, unul din cei mai buni traducători din literaturile rusă şi ucraineană în limba română. Mai avem pe Dumitru Covaciuc, un folclorist care a scos mai multe culegeri de folclor din nordul Bucovinei, un prozator, Grigore Gligan, regretatul Grigore Bostan, membru de onoare al Academiei Române – a murit nu de mult.

– Dumneavoastră cum aţi debutat, domnule Tărăteanu?

– Eu am debutat cam de multişor, pe la începutul anilor 70, când îl aveam încă director pe Vasile Levinski. Eram în clasa a Vlll-a şi înainte de a veni la liceul nr. 10 din Cernăuţi, când am publicat în gazete raionale, apoi în ziarul regional „Zările Bucovinei“, şi apoi să mă publice la Chişinău în’ ziarul „Tineretul Moldovei“, în „Cultura Moldovei“, în „Literatura şi arta“. Târziu de tot am început să public în ţară. În „Literatorul“ am avut un ciclu frumos, un ciclu frumos împreună cu alţi poeţi din nordul Bucovinei. Prima carte mi-a apărut în 1981 si se numea „Harpele ploii“.

– Nu este o carte proletcultistă? Nu eraţi tributar realismului socialist?

– Tributar proletcultismului, nu! Dar, să mă ierte Dumnezeu, la noi nu putea să apară atunci o carte, dacă nu avea o locomotivă în fată: mă car 2-3 poezii care erau o cerinţa pe care ti-o înainta redactorul cărţii sau editară care tipărea o carte. Astfel, am si eu pe conştiinţa mea vreo doi copii handica­paţi – nu pot să spun că nu-s ai mei -am o poezie „Lenin“, am alta „Partidul“ şi încă una. Acest gen de poezie tre­buia să existe la începutul cărţii, altfel nu ţi-o publica deloc, deşi în carte erau poeziile în care se subînţelegea altă patrie: cea a strămoşilor mei. Repet, în faţă trebuia să ai locomotiva asta. Astfel de poezii le au pe conştiinţă aproape toţi poeţii şi cei de la noi si cei din Basarabia. Rar cine a reuşit să lipsească din acest malaxor, dar ei s-au născut mai târziu şi au debutat mai târziu. Dar dacă aii debutat ei în perioada anilor ’60-70 până la pere-stroică, era nevoit să scrie ori o poezie despre 9 mai – ziua biruinţei, ori una dedicată Constituţiei, ori lui Lenin, ori dedicată marelui popor rus. Era o cer­inţă obligatorie pe care o impuneau organele noastre de conducere a scri­itorilor sau a oricărei publicaţii, fie ea social-politică sau literare. Noi, neavând în Bucovina o revistă sau un ziar literar, trimiteam poeziile la publi­caţiile social politice. Redactorul şef îţi trimitea o scrisoare prin care îţi solicita să-i trimiţi o pagină consacrată unor evenimente precum cele expuse deja. Acestor trei copii handicapaţi eu le-am dat naştere, port această ruşine, dar, mă rog, prin tot ce am făcui şi până atunci si de atunci încoace, cred că mi-am spălat această ruşine şi apoi, la drept vorbind, nici nu prea ştiam pen­tru că nouă, începând de la grădiniţă, ni se repeta până la obstinaţie, că Lenin e marele deschizător de dru­muri, prietenul şi părintele tuturor. Noi am fost educaţi’în acest spirit. Noi, de la naştere sugeam această ţâţă lenin­istă, be-abia mai târziu, în perioada 1990, am aflat cine a fost adevăratul Lenin, pentru că părinţii noştri evitau să vorbească despre deportări, se temeau, le era frică pentru proprii copii si nu doreau să se implice în vreun fel fn demararea tragediilor prin care am trecut, ca nu cumva ei, copiii, să vor­bească ceva, şi astfel să le taie craca de sub picioare, să le închidă cariera.

– Aţi dus o viaţă nefastă…

– Părinţii se fereau să vorbească. De abia din ’90 au început să vor­bească despre tragedia pe care au suportat-o ei. Din cauza aceasta, unii dintre noi, chiar credeau sincer în acele idei ale comunismului, în egali­tatea oamenilor, în dreptul ia cultură, la învăţătură. Cum spunea chiar profe­sorul nostru Vasile Levinski, care a scris poemul „Primăvara planetei pământ“. Şi nu-l puteam acuza. Vă rog să mă iertaţi, dar şi aici, în România, a fost imaginea marelui conducător în care au fost implicaţi chiar poeţi remarcabili.

– Pupăncurismul era în floare ia noi…

– Nu numaidecât poeţii făceau acest pupăncurism. Era de multe ori, era un fel de carapace după care te ascundeai pentru a putea spune ceea ce aveai tu despus. Ca să poţi avea deschidere, intrare la cititor, făceai această concesie, ca, apoi, să poţi combate neregulile, ceea ce voiai de fapt să spui. Era şi asta o tactică. A fost şi alta: aceea prin care poeţii s-au închis în sine şi au început să-şi son­deze propriul eu, să nu mai vorbească despre cetate. E destul de complicat. Nu-i putem acuza pe creatori că-ntr-o anumită perioadă a vieţii lor au fost forţaţi la concesii şi inconsecvenţe. E destul de complicată viaţa fiecărui scriitor şi lucrurile prin care trece el pentru a supravieţui. Nu-i putem acuza dacă nu ştii prin ce a trecut el. Unui tânăr care n-a trecut prin necazurile noastre, care n-a fost băgat în malaxorul acela, îi este uşor să acuze, să te pună la stâlpul infamiei. Dar presa aceea te apăsa prea tare, te strivea. Dacă ai fi bănuit că starea istorică respectivă va dispărea, că va dispărea URSS şi PC care domina, atunci, puteai spune: „Scriu şi las totul în sertar. Peste 10-15 ani, poemele mele, opera mea va fi înţeleasă“. Dar când la orizont nici măcar nu se întrezărea schimbarea, când în faţă era zidul, creatorii trebuiau să inducă în eroare cerberii ideologici şi să le sustragă atenţia. Aşa a făcut şi’ Nichita cu metafizica lui.

– Sunteţi adeptul revizuirii sau a autorevizuini în literatură?

– În literatură, fiecare vine cu revizuirea lui. Se împarte pe generaţii. Se împarte literatura în diverse curente, fiecare din cei ce vin din urmă, caută să nege generaţiile care au fost până la ei. E un proces firesc, desigur, această luptă dintre părinţi şi copii, această contradicţie. Eu cred însă că revizuirile se fac de la sine: tot ce e nepoetic, netalentat, dispare de la sine, aşa cum se dărâmă o casă care nu are fundaţie. Şi, uneori, când apele sunt mari, dacă fundaţia nu e bună, adânc înfiptă în pământul ţării, viiturile murdare o pot disloca. Asta este în literatură. O adevărată poezie răzbate prin timp.

– Chiar dacă sunt denigratori…

– Denigratori au fost şi în timpul lui Eminescu. Dar timpul a spălat şi strălucirea lui este mai vie. Au apărut şi mai târziu. N-au putut distruge strălucirea. Au apărut denigratori ai lui Nichita. Au venit, s-au dus cu coada între picioare şi Nichita a rămas si rămâne. Gunoiul sau noroiul pe care îl aruncă cineva asupra unui om de tal­ent, pe o mare valoare, va fi spălat de însuşi timpul. Dar asta nu înseamnă că noi trebuie să trecem nepăsători pe lângă astfel de acte, când sunt atacate valorile noastre naţionale. Acelor man­uale alternative care sapă la temelia esenţei noastre naţionale, trebuie să le dăm riposta, pentru că eu cred că în Europa nu intrăm cu clăntăii ci cu val­orile noastre naţionale. Ne trage în Europa, ca naţiunea, Eminescu şi Nichita. Ne trag acolo Blaga si Bacovia. Ne trage acolo Sorescu. Ei sunt de mult în Europa. Ei s-au inte­grat de decenii în Europa. Noi, ăştilalţi, urmează să ne integrăm dacă econo­mia ţării e viguroasă. Pentru că şi acolo n-o să putem concura, să zicem cu Anglia sau Franţa ori Germania. N-o să putem face concurenţă în domeniile higt-tech, dar, vă rog să mă iertaţi, în ce priveşte cultura, însă, ne putem cu uşurinţă’aşeza alături de ei, prin marii creatori.

– Credeţi că prin globalizare s-ar putea realiza revenirea la patria mamă, ori asta ar putea fi făcută printr-un act administrativ? Pentru că actul izvorât din voinţa neamului întreg românesc, de la 1918 iată, a fost călcat în picioare printr-un înscris administrativ, la urma urmei: Pactul Molotov-Ribentropp, având la bază urma lăsată de un creion de tâmplar, cu care Stalin a trasat graniţele României.

– Cred că printr-un act administra­tiv, acum, în perioada pe care o trăim, nu ne va permite nimeni s-o facem. Şi chiar România, oricine ar veni la con­ducerea ei, nu va face acest pas, pentru că ar însemna declanşarea unui război. Ar trebui să intre cu armata ca să ocupe un teritoriu care i-a aparţinut.

– Nu putea fi făcut lucrul acesta, după ce Gorbaciov slăbise frâiele?

– Poate că se putea, dar uite că nu s-a făcut. Nici într-o parte, nici în alta. Dacă nu s-a făcut cu Basarabia, unde erau la conducere basarabeni, cu Bucovina lucrul acesta nu se putea face, pentru că Bucovina face parte dintr-un stat slav, care are ambiţii de putere foarte mari şi nu va ceda o iotă, un metru. Dimpotrivă, dacă ar putea, conform mentalităţii lor, ar mai înşfăca nişte bucăţi.

– Cum? Acum, după ce au venit portocalii la putere?

– Au venit portocalii, dar ei sunt ultranaţionaliştii de ieri, care ne-au împiedicat să ridică Monumentul lui Ştefan cel Mare, acolo, în Nordul Bucovinei, ne-au împiedicat să cele­brăm cei 500 de ani de la bătălia din Codri Cosminului, aflaţi acolo, la noi, şi unde Ştefan s-a acoperit de glorie. Nu ne-au permis pe motiv că Ştefan cel Mare a fost călăul Pocuţiei, că a fost ocupantul Bucovinei, nu stăpânul, domnitorul acestui ţinut, cel care l-a apărat cu spada şi crucea. Românul, cel care a vrut să facă România Mare pe teritoriul ucrainean este ocupantul. Nu vorbesc de luscenko, acesta e un om european, cu gânduri europene, dar cei care au fost în echipa lui, foarte mulţi din echipa lui, care s-au ridicat deasupra valului să dispună şi care n-au reuşit să se afirme niciodată. Şi nu s-au putut afirma nu pentru că ar fi fost împiedicaţi de cineva, ci pentru că n-au putut face faţă, pentru că îţi trebuie o anumită inteligenţă, o anumită capacitate, o anumită pregătire, cunoştinţe profunde în domenii diferite. De care unii dintre ei duc lipsă. Sunt şi unii cu deschidere euro­peană, dar sunt şi unii de parcă au ieşit din feudalism. Parcă au trăit în pustiul Gobi, căci ei vorbesc şi acum de ocupanţii români. Dacă vorbesc de Europa şi de orientarea Ucrainei spre Europa, putem noi vorbi despre ocu­panţii români ai Bucovinei?

– Şi acum se vorbeşte ast­fel?

– Da! Da! Putem vorbi noi acum despre faptul că Eminescu a vrut să facă România Mare acolo şi este un renegat ucrainean? Putem să-i acceptăm pe acei oameni care au fost împotriva ridicării Monumentului lui Eminescu la Cernăuţi? Puteam eu să fiu alături sau să fac corp comun cu ei, din moment ce ei ne împiedică să avem un colectiv artistic românesc la Filarmonica din Cernăuţi sau să fiu lângă cei care ne împiedică să revenim la zecile de denumiri ale localităţilor noastre? Noi suntem cu cei pe aceeaşi poziţie numai cu dis­cuţia orientării europene a Ucrainei. Pe alte probleme nu mă pot situa alături de ei, odată ce ei atacă tot ce este românesc în nordul Bucovinei, în nordul Basarabiei şi ţinutul Herţei. Ei, care contestă drepturile noastre istorice şi cultu­rale asupra acestor ţinuturi, nu pot sta cu mine de aceeaşi parte a baricadei. Ucraina poate că va intra în Europa – dă, Doamne, să intre – dar nu ştiu dacă va putea intra cu o asemenea mentalitate a unei mari majorităţi a populaţiei, căci naţionalismul ucrainean a dus la limita lui maximă, nu vreau să spun fascistă, pe alocuri, căci şi în presa noastră de acolo, România este declarată ca cea mai nepri­etenoasă ţară a Ucrainei. Apar în presă şi acum articole prin care România este con­damnată pentru faptul că acordă dublă cetăţenie foştilor ei cetăţeni sau urmaşilor aces­tora, cărora li s-a luat cetăţenia în mod brutal, prin Di’ktat. România este atacată pentru că cere să se facă dreptate în legătură cu canalul Bâstroie, cu platoul continental al Mării Negre şi cu Insula Şerpilor. Vă daţi seama care este mentali­tatea acestor formaţiuni politice, dacă unele partide mai au şi unităţi paramilitare? Vă daţi seama că în situaţie se află Ucraina şi trebuie să lucreze mult în direcţia euro­penizării ei. Minoritatea ro­mânească din Ucraina doreşte ca statul, ai cărui cetăţeni sun­tem, să intre şi în NATO şi UE, pentru că acolo noi ne-am putea întâlni cu patria noastră istorică, şi astfel ne-am putea păstra valorile noastre cultu­rale. Nu europenizarea culturii. Cultura trebuie să rămână naţională. Eminescu e Emi­nescu numai dacă este român. El trebuie însă tradus în toate limbile şi e bine că s-a tradus, pentru că astfel se vede speci­ficul nostru, frumuseţea noas­tră culturală, a sufletului şi a tradiţiilor poporului nostru. Istoria noastră e mare şi ea nu poate fi neglijată. Noi trebuie să luăm din Europa noi tehnologii, cultura muncii, a punctualităţii şi corectitudinii. Să ne eliberăm de balcanismul nostru, de lălăiala noastră. Eu cred că avem şi ce da europe­nilor care s-au cam golit pe dinăuntru. Ei n-au bogăţia spi­rituală pe care o avem noi. Şi nu au aceste sentimente calde, frumoase, pe care le au românii faţă de toţi veniţii, această capacitate de a-l primi pe om, de a-i pune în faţă tot ce ai mai bun în casă, de a-l pofti la masă. Europa s-a înstrăinat, s-a închis faţă de ceilalţi.

– Vă mai reţin un sfert de oră. Spuneţi-mi câte titluri cuprinde opera dumneavoas­tră?

– Eu nu cred că putem vorbi de o operă. Operă are Nichita Stănescu. Am si eu zece cărţi, din care nouă de poezie si una cu interviuri, articole publicis­tice. Şi în acest an, în toamnă, când voi sărbători 60 de ani, sper să-mi apară la Cluj o antologie la remarcabila Edi­tură „Dacia“, o carte de poezie intitulată „Ochean cu cioburi sângerânde“. Am deci nouă cărţi de poezie. Primele trei au apărut la Cernăuţi, în grafie chirilică, apoi a patra, „Teama de înstrăinare“, a apărut la Chişinău în Editura „Hyperion“ si ultimele cărţi mi-au apărut la Timişoara la Editura „Augusta“, care face foarte mult, de altfel, prin consilierul ei eanonai, cunoscutul critic literar Adrian Dinu Rachieru, pentru popu­larizarea literaturii române din afara hotarelor actuale ale României. A publicat scriitori din nordul Bucovinei: Simion Gociu, Grigore Bostan, pe mine, pe Ştefan Broască, pe Arcadie Opaiţ, scriitori din Chişinău şi pe cei din Banatul sârbesc.

– Noi am putea publica la dumneavoastră?

– Cu părere de rău, noi nu avem la Cernăuţi o editură românească. Abia s-a deschis una „Alexandru cel Bun“, con­dusă de doamna Alexandria Cernov, membră de onoare a Academiei Române, editură care de-abia suflă din cauză că nu are nici un fel de sprijin, nici din partea statului ucrainean, nici din partea sta­tului român. Dar cei ce vor să publice, pot face asta în „Arcaşul“, ziarul pe care îl editez, eu fiind fondatorul lui, puteţi publica în săptămânalul „Concordia“, în ziarul „Zorile Bucovinei“ şi într-o nouă publi­caţie „Septembrie literar“, pe care o editează scriitorul llie Tudor Zegrea şi care apare din când în când, atunci când găseşte sponsori aici, în România. Îmi puteţi expedia pe adresa Cernăuţi, Ucraina, str. Goethe nr. 8, ap. 6.

– Credeţi că genialitatea poate fi dată de vârstă?

– Cred că genialitatea este un dat de naştere, care, pe măsură ce anii trec, poate căpăta o valoare mai mare, sa­şi dezvăluie capacităţile iniţiale, geniile, pe care Domnul Ie-a slobozit prin palma sa atunci când a ţinut-o deasupra creştetului, atunci cutărui sau cutârui născut.

– Scriitorul trebuie să se implice în viaţa cetăţii?

– Eu consider neapărată implicarea, pentru că scriitorul nu poate exista în afara cetăţii şi nu poate exista în afara lim­bii materne. Pentru că limba este o patrie a poetului şi dacă el nu e un ostaş al acestei limbi, un apărător al ei, cum poate căuta această limbă şi tot ce se află sub patrafirul ei?

– Vă consideraţi, deci, poet român?

– Român în primul rând. Nu ştiu dacă timpul mă va consi­dera ca atare şi dacă merit să rămân în literatura română. M-aş mulţumi să rămân, pre­cum a rămas Arthur Enăşescu, cu o singură poezie: „Cruce albă de mesteacăn“. Azi, mulţi doresc să ocupe un loc în lite­ratura română. Apar foarte multe cărţi de toate genurile şi acest lucru mă înspăimântă, dar timpul va şti să cearnă şi vor rămâne numai lucrările de valoare. Şi pe timpul lui Eminescu scriau destui, dar a rămas ca un vârf, Mihai Eminescu. E foarte bine că se scrie şi mulţi scriu foarte bine. Timpul care vine după noi va şti să aleagă.

– Aveţi proiecte pe care nu le-aţi dus la capăt?

– Foarte multe.

– Din ce cauză?

– în primul rând, din cauza condiţiilor în care noi ne zbatem, cu atât mai mult, cu cât noi trebuie să fim acolo nu numai poeţi, ci şi oameni ai cetăţii şi lectorii ei şi luptători pe baricada limbii române. Trebuie să fim şi politicieni şi diplomaţi, să fim, cum spunea M. Sorescu „Suflet bun la toate“. Noi nu avem acolo diplomaţii noştri, nu avem politicienii noştri. Toate aceste profeţii sunt într-unui singur deseori şi de aceea ne împărţim, ne desprindem în mai multe „euri“ şi astfel ne rămâne puţin timp pentru creaţia adevărată, pentru a ne deda scrisului. Şi apoi trebuie să ne dedăm şi dulcei zăbave a cititului, pentru că nu ne putem forma în afara unei lite­raturi. Nefiind la curent cu tot ce se scrie aici, în ţară, nu ne vom putea integra în procesul literar românesc, ceea ce doreşte fiecare din noi. Mulţi erau şi încă suntem conside­raţi ca paşoptişti ca stil. Nu e o înjurătură e mai degrabă un blazon de nobleţe, pentru că ceea ce facem noi acolo, acum, este un fel de pa­şoptism, de trezire a conştiinţei naţionale, a cosângenilor noştri, pentru ca şi ei să-şi dea seama cine sunt, de unde vin, şi că trebuie să rămână în con­tinuare români. Dacă nu, ne vom pierde acolo ca etnie şi ne vom pune întrebarea: pentru cine am murit sau, mai bine, pentru cine am trăit noi acolo? Trebuie să faci acolo şi pe învăţătorul şi pe profesorul şi pe ziaristul şi pe diplomatul şi pe omul politic, dar şi pe ilumi­natorul, istoricul când trebuie să-i spui „ceea ce se afirmă în presa ucraineană, nu este adevărat, noi nu suntem veniţi aici de aiurea, noi nu suntem coloniştii bucovineni, ci suntem popor român din naştere“. Trebuie să fim de multe ori altceva decât suntem, ceea ce a şi făcut profesorul Grigore Bostan.

– Văd că aveţi pe reverul hainei tricolorul românesc. Cine sunteţi?

– Eu, în primul rând, sunt prin studii profesor de limba şi literatura română. Nu am lucrat nici o zi la catedră, ci încă de când eram student am făcut ziaristică. Din 1969 sunt ziarist, corespondent. Din 1990, am devenit redactor-şef şi am fon­dat patru publicaţii româneşti: „Plaiul românesc“ pentru care am făcut naveta de la Cernăuţi până la Chişinău, pentru a 6 tipări în veşmântul firesc al lim­bii noastre, 500 km, întors, dor­mit la tipografie pe scaune, pe ziare, încărcându-l în tren, în autobuze şi aducându-l în Bucovina, difuzându-l prin şcoli, şi broşuri, în mod gratuit. Mi s-a intentat proces pentru atentat la integritatea teritorială a Ucrainei, pentru promovarea pretenţiilor teritoriale ale României asupra Bucovinei – şi au vrut să-mi dea 10 ani de puşcărie. Am fost nevoit să plec de la „Plaiul românesc“, am fondat alt ziar „Arcaşul“, pe care îl scot şi acum, dar, atunci când am fost din nou anchetat la procuratură şi la securitate, am înregistrat alt ziar „Curierul de Cernăuţi“, pe care îl ţin pe rezervă; în caz că-mi vor sus­pecta apariţia „Arcaşului“, va începe apariţia „Curierul de tor al ziarului „Junimea“. Afară de activitatea mea de ziarist, de redactor-şef şi editor şi corector şi machetbr, mă consider că sunt poet – asta e meseria vieţii mele – mai sunt şi tată, cap de familie. Am avut patru copii. Cel mare a fost omorât…

– Cu ce ocazie?

– În 1990, când eu m-am încadrat în lupta noastră pen­tru renaştere naţională, atunci băiatul meu, Marcel, era stu­dent în anul II la Suceava, la facultate. S-a adus otravă din Transnistria, eu eram la un mi­ting acolo, iar feciorul meu a fost otrăvit. L-am adus în sicriu de la Suceava.

– De cine a fost otrăvit? Ştiţi?

– Ştiu! S-a făcut ancheta toată, dar nu vreau să zgândăresc această rană pen­tru că prea mult sângerează.

– E vreun român implicat?

– Nici vorbă, categoric! Nu poate fi vorba de fraţii mei români. V-am spus atât că otrava a fost adusă din Transnistria în perioada când a doua zi eu trebuia să vorbesc la un miting în satul Boian – „din Boian la Vatra Dornei a umplut omida Cornel“, cum spunea Eminescu. Şi am o fată, Mariana, căsătorită, m-a făcut bunic; am încă doi copii din a doua căsătorie: un băiat Alexandru-George, de 11 ani şi o fetiţă, Ana-Maria, de 8 ani, care învaţă în Şcoala românească din Cernăuţi. Sunt tată tânăr încă. Acestea sunt avatarurile mele. Sunt şi consilier, am câştigat a doua legislatură la rând, sunt consili­er din partea raionului Herţa în Consiliul regional Cernăuţi şi, în această postură, încerc să apăr drepturile minorităţii româneşti şi să promovez doleanţele ei ca să poată fi realizate.

– Vă mulţumesc pentru tim­pul acordat.

– Vă mulţumesc si eu.

EMANOIL TOMA

http://luceafarul.wordpress.com/atitudini/portrete-si-destainuri-interviuri-cu-personalitati-de-azi/vasile-tarateanu-scriitorul-nu-poate-exista-in-afara-cetatii-interviu-de-emanoil-toma/