Alexandru Husar: „Zoe Dumitrescu Buşulenga – o preoteasă a culturii“
Zoe Dumitrescu Buşulenga? O doamnă, adevărată doamnă, o măreaţă doamnă a culturii noastre; în sensul propriu al cuvântului, o personalitate de prim rang, una dintre acele personalitati pe care un popor le numără pe degetele unei mâini.
În primul rând, dascăl de vocaţie şi tact pedagogic, ale cărui prelegeri „erau totodată lecţii de umanitate”, – pe linia marilor săi înaintaşi, Tudor Vianu şi George Călinescu, dând catedrei de literatură universală şi comparată o nouă strălucire, a făcut din disciplina sa o tribună. Şi, dând un nou prestigiu materiei, timp de o jumătate de veac un bun comun atâtor ge-neraţii, pe drept cuvânt putea spune însăşi despre sine „Pe studenţii mei nu i-am trădat niciodată”.
Scriitor, de asemenea, mânuind cu aprehensiune un condei iscusit, impresionând prin influenţa şi vibraţia frazei ca şi prin nobleţea şi densitatea mesajului; – nu mai puţin – om politic, un discret şi subtil om politic, rafinat, demn, de o rară eleganţă morală şi un rar curaj civic, elevat până la înţelep-ciune, – Zoe Dumitrescu Buşulenga ocupă în peisajul epocii sale un loc distinct.
Preocupată de marii scriitori români (ca Eminescu şi Creangă) ca şi de Portrete pentru o istorie a culturii române (de la Dosoftei la Ioan Alexandru), paralel cu literaturi străine (pe o întinsă arie ce urcă din Antichitate prin Renaştere spre cultura modernă), prin incursiuni (Periplu umanistic în Grecia, Italia, Anglia, Suedia, Olanda, Franţa) autoarea trădează un vast orizont, un spirit larg – comprehensiv competenţă în artele plastice ca şi în muzică şi literatură. Sub scutul său îm brăţişând cu ardoare, în nenumărate prefeţe, multiple valori naţionale , cu o rară mobilitate intelectuală, un cerebral dublat de un sentimental, impune în esenţă un sentiment al culturii, în opera sa, un sentiment dominant. Ceea ce e mai important, am spune re-levant, în această ipostază, în veşminte verbale nepieritoare o preoteasă a culturii (pentru care cultura e un modus vivendi) – cu un steag în mâini, în perspectiva europeană şi universală, impune un dram de încredere în plus în propria noastră cultură în ţară şi în străinătate. Şi – ceea ce n-avem voie să trecem cu vederea nici noi, nici urmaşii noştri – într-un veac, (mai exact o răscruce de veacuri) – în care atâţia oameni nu s-au ferit să facă răul – s-a străduit şi, de atâtea ori în viaţă, a reuşit să facă, să promoveze, să impună binele.
De aici, omagiul deferent, fascinaţia, stima şi respectul, simpatia (chiar „irezistibila simpatie”) a atâtor colegi de generaţie şi admiraţia, uneori „nemărginita admiraţie pentru existenţa sa întru totul exemplară”, cum o vădesc autografele celor mai distinşi dintre contemporanii săi.
Prof. Univ. dr. ALEXANDRU HUSAR
