Tudor Arghezi despre pseudo-valori
Să notăm un fel de fenomen.
În vreme ce valorile comerciale mediocre au sporit cu mia la sută; în vreme ce nisipurile de aur, după retragerea undelor de sânge, au clădit bancuri statornice în cele mai mizere limanuri; în vreme ce toate şantierele muncii sociale s-au înavuţit, şi cele mai provizorii bordeie se reclădesc cu turnuri; în vreme ce cârciuma, cafeneaua, circul şi teatrul cunosc neaşteptate opulenţe (chelnerul: capitalist, actorul şi clovnul transmutaţi în baroni şi prinţi) – tărâmul de farmece al literaturii stă, dinaintea soarelui, sterp.
Niciodată cartea n-a însemnat mai puţin ca azi, niciodată scriitorul nu s-a vădit mai inutil – scriitorul, preotul limbii, cel exaltat de domnii senatori şi deputaţi teoretici – niciodată nu s-a citit mai puţin. Consecinţa cea mai crudă a războiului o suferă invalizii şi orfanii literaturii. Cine afirma cu o convingere agresivă că războiul civilizează şi alege?
Nimeni nu mai citeşte. Ediţiile încep să fie scrise cu greutate, şi editorii încep – în sfârşit! – să aprecieze durerile autorilor.
Scriitorii, şi cei mai cotaţi în piaţa librăriei, se văd refuzaţi de toate clasele editoare. Exemplul cel mai recent ni-l aduce domnul Agârbiceanu, care, cu două manuscrise voluminoase în ghiozdan, bate la uşile editorilor în deşert. Literatura care mai prinde trebuie să fie strict pornografică.
A circulat pe sub masă, în capitală, o broşură de patru pagini, care cânta, în versuri, nici măcar lubricitatea brută. Domnii cu studii înalte, cu pantofi de lac, şi cu monoclu, o căutau numai pentru că broşura numea organele pe rostirea lor vulgară. E, probabil, o perversitate analogă aceleia care face ca, la oraşe, boii, stâlciţi în bătaie la ţară, să fie adoraţi în pictură şi, la Universitate, profesorii în redingotă, să recomande în literatură deliciile cioreciului şi ale extractului de oaie ţurcană.
Tudor Argezi, 1922
