Mircea Micu: „Îngerul cu o carte în mâini“
El nu avea trup, era un fel de crin cu aerul in el.
Era frumos ca un inger dar nu avea chip, numai imaginatia nostra ii recompune efigia de imparat roman abia deslusita pe monedele de la inceputurile Lumii.
Ochiul meu ostenit mi-l readuce asa cum l-am vazut ultima oara in spatiul de clor al unei camere de spital.
Cineva il imbracase elegant, in unicul sau costum de duminica si , cum statea tacut si impasibil, mi se parea un ginere trist care se odihneste inaintea ceremoniei mult ravnite.
Cineva il imbracase fumos. Fata lui luminata de fulgerele noptilor refuzate somnului avea ceva din solemnitatea fragila a zapezilor dintai…
Un zambet secret, fin si ironic ma apropia de el linistindu-ma. Mi se parea ca urma sa se ridice zburand ” prin aer si prin ziduri, asa cum fluturi un steag infrant”…
Cineva il imbracase frumos si , deodata, simtind cum ma patrunde stiletul singuratatiil-am strigat soptind: NICHITA !
N-a raspuns desi putea sa vorbeasca si nici nu am indraznit sa ma apropii prea mult si sa-i intind lujerul florii ce-mi inghetase in pumnul strans.
Simteam cum “o tona de zapada peste noi se rastoarna”…
Floarea mi s-a parut ca un glont al singuratii pandind aerul.
O refuza zambind si mi se paru ca il aud: A mirosi o floare este un fapt de mare rusine…E ca si cum de propria mama ti-ai apropia narile”…
Cineva il imbracase frumos ca pe un ginere pregatit pentru o tainica dar indelung ravnita ceremonie.
Un zambet secret, o sfidare ironic-miloasa ma preface intr-o sabie de gheata.
Si floarea isi desfacu brusc bobocul explodand in spatiul de clor al acelei camere neutre de spital.
Niciodata n-am sa invat ca el a murit…
MIRCEA MICU
