Vavila Popovici: Mai sunt oameni buni!
„Prima condiție a bunătății sufletului omenesc este să aibă ceva de iubit; a doua, să aibă ceva de respectat.” – George Eliot
Mi-a reținut atenția un articol publicat zilele trecute într-un ziar din România. Un cerșetor din Kansas, SUA, a înapoiat unei femei inelul de logodnă, inel din platină cu diamante, pe care din greșeală femeia l-a aruncat cerșetorului. Inelul a fost pus inițial în portofel și uitând de el, l-a scos împreună cu alți bani și l-a aruncat în cutia milei cerșetorului. A doua zi, reconstituind momentele și gesturile, dându-și seama ce făcuse, s-a dus și l-a întrebat pe cerșetor dacă a găsit un inel. Acesta i-a înapoiat obiectul. Drept mulțumire, femeia a organizat o strângere de fonduri și din donații i-a dat cerșetorului bani pentru o casă. Fericit, bărbatul a exprimat: „Pare un miracol. Nu credeam că o să găsesc o cale să revin la viaţa pe care o aveam. Cred că în viaţă ne gândim mereu la cele mai proaste concluzii, dar uite că există şi oameni buni”. „Bunicul meu era preot şi m-a crescut de când aveam 6 luni şi încă mai am acea bunătate de la el”, a mai spus bărbatul.
Stând și analizând gestul celui care i-a înapoiat inelul, ajungem la concluzia că omul avea cu adevărat un suflet bun, ceea ce l-a determinat să procedeze corect. Bunătatea face casă bună cu corectitudinea, iar din bunătate se ajunge la dreptate. Socrate spunea că nu este nici o deosebire între a săvârși un rău și a pricinui cuiva o nedreptate, iar în Dialogurile de tinerețe ale lui Platon întâlnim părerea lui Criton – elevul și prietenul lui Socrate – cum că dreptatea trebuie prețuită mai mult decât copiii și decât viața.
Din Scriptură aflăm că ,,Dumnezeu este …plin de bunătate” (Psalm 145.8), iar bunătatea Lui ajunge la noi prin rodirea Duhului Sfânt. Deci bunătatea este de Sus și coboară la noi, în sufletele noastre. Bunătatea este cuprinsă în imperiul iubirii, alături de răbdare, iertare, milă, pace și nimeni nu poate avea o iubire curată față de Dumnezeul cel dăruitor, dacă nu are o iubire față de fratele său, căci „iubirea face sufletele să vorbească cu îngerii” – citim în Învățăturile lui Neagoe Basarab – și-i dă omului bunătatea necesară a încălzi sufletele celorlalți. Că Românul a fost avid de armonie, prin bunătatea sufletului său pastoral, o dovedesc expresiile des folosite și punctate de Constantin Noica: „o fi”, „au și lucrurile o noimă” și „se cade-nu se cade”, sau proverbul românesc care mi-a plăcut mult: „Nu supăra floarea, ca să poți mânca rodul ei”, expresii care arată judecata românului, încuviințarea, bunătatea sufletului său care, în dorința de a se-mpăca cu lumea, nu vroia să se răzvrătească, să condamne. Tensiunea dintre om și lume a apărut mult mai târziu în istorie, dar gesturi de bunătate întâlnim încă în orice colț al lumii și ele nu trebuie trecute ușor cu vederea, ci analizate și trase învățăturile necesare. Trist este faptul că încep să ni se pară povești…
Părintele Nicolae Steinhardt în cartea Primejdia mărturisirii arată că „degeaba le-am avea pe toate: inteligență, cultură, istețime, supra-cultură, doctorate, supra-doctorate (ca în profesorul din Lecția lui Eugen Ionescu), dacă suntem răi, haini, mojici și vulgari, proști și nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei…”.
Psihologul italian Paolo Montegazza (1831-1910) spunea: „Omul bun nu se bucură numai el singur de faptele sale, ci răspândeşte în jurul său o atmosferă de fericire, pe care o respiră toţi cei care-l înconjoară”. Bunătate înseamnă și înţelegere, dărnicie; este o pace pe care o dobândești şi din care dăruieşti întruna, necondiţionat. Ea nu trebuie să fie selectivă: sunt bun în cutare situaţie şi rău în alta, ci trebuie percepută în modul următor: sunt bun tot timpul și ofer bunătate semenilor, ori sunt rău și ofer răutate celor din jur, de câte ori am prilejul.
Nu trebuie să uităm că autocunoașterea, autoeducația sunt procese care se desfășoară pe întreg parcursul vieții. Întotdeauna avem ce învăța, întotdeauna avem ce modela. Bunătatea este o virtute care înnobilează sufletul, înfrumuseţează caracterul unui om, îl înţelepțește. Unii – rău intenționați – încearcă să definească bunătatea ca fiind o prostie. Am auzit pe cineva exprimând: „Dacă ești bun, unii te iau drept prost”, acceptând comportamentul obraznic, agresiv, folosind șmecheria, păcăleala, furtul, pentru a nu fi luat de fraier, de prost, lăsând, în acest mod, deschisă poarta sufletului pentru răutate, nefăcând ordine și curățenie în interiorul ființei, fiindcă, așa cum am spus, în final nu poți fi și bun și rău, ci numai bun sau rău.
Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) scria în cartea sa Morale des idées-forces: „Suprema idee-forță de care avem nevoie în practică este aceea pe care o exprimă astăzi, în toate sensurile în care se poate lua acest cuvânt, noțiunea de bunătate: bunătate interioară și personală, bunătate exterioară și socială. Dacă deci, în izvorul ei, doctrina ideilor-forțe este o morală a conștiinței (în același timp personală și universală) ea este, în termenul ei final, o morală a bunătății. Ea transpune în domeniul psihologic și sociologic ideea ontologică a Binelui concepută de Platon, idee teologică a carității concepută de creștini”.
Omul bun este acela care se străduiește să acumuleze bunătatea în el însuși, ca apoi ființa să fie deschisă și altora. Bunătatea nu poate fi concepută izolată. Ea constituie mireasma vieţii noastre pe care ar trebui s-o trăim în pace, linişte, răbdare, de cele mai multe ori acceptare şi înălțare.
Bunătatea nu poate fi subapreciată, ea este o calitate importantă a omului; pătrunde în suflet, crește precum pâinea când se coace în cuptor și ajunge să domine, nelăsând să intre răutatea; „Omul bun aduce pe pământ adierile Cerului”, spunea cineva. Iubirea, bunătatea și compasiunea trebuie să dea strălucire sufletelor, vieții noastre. Cu cât cunoaștem prețul acestor calități și le experimentăm mai mult, cu atât trăim mai adevărat, mai frumos și mai armonios.
Gestul de bunătate al unui om ne emoționează dacă suntem oameni la fel de buni sau măcar dacă suntem în stare să apreciem bunătatea. Ea pornește din suflet, se cristalizează în gând și apoi trece la fapte. Un înțelept spunea că ,,bunătatea întrece frumusețea”; alții au completat spunând că „cinstea și bunătatea întrec orice frumusețe” și aceasta deoarece sunt printre noi oameni frumoși la trup, dar cu suflete reci și lipsite de bunătate. Filozoful religios rus, Nikolai Berdyaev (1874-1948) mărturisea: „Pâinea pentru mine este o problemă materială, dar pâinea aproapelui meu este pentru mine o datorie spirituală”, deci, nimic nu poate înlocui întru totul bunătatea. Bunătatea, mai spunea scriitorul Mark Twain, ,,este limbajul pe care surdul îl poate auzi și orbul îl poate vedea”.
Cred că bunătatea despre care se spune că este una din roadele Duhului Sfânt, ar trebui să rodească în fiecare zi din viața noastră, să încercăm, cu ajutorul filtrului rațiunii să fim buni tot timpul. Ar fi un câștig pentru noi în primul rând, apoi pentru cei din jurul nostru. Solomon, înțeleptul rege al Israelului, spunea: ,,Cine urmărește neprihănirea și bunătatea, găsește viață, neprihănire și slavă”.
Chiar dacă ceea ce este în jurul nostru uneori, ne îndeamnă spre a fi răi și-i auzim pe unii zicând că ,,e o prostie să fii bun”, ar trebui să veghem ca în sufletele noastre, în viața noastră, bunătatea să crească în fiecare zi, cu atât mai mult cu cât vedem că trăim într-o lume care își pierde armonia avută, că binele este pervertit treptat în rău. Cicero – strălucitul orator al lumii latine, omul de stat al Romei republicane, considerat „homo universalis”, trăind într-o epocă de criză, a fost cel care a afirmat că „din moment ce se înlătură dragostea și bunătatea, toată bucuria vieții dispare”. Este valabil și pentru zilele noastre!
Bunătatea, această însușire a omului de a fi bun, este o formă a solidarității frățești, care unește sufletele oamenilor. Ea se manifestă de cele mai multe ori sincer, spontan, din acel imbold divin. Conform învățăturii creștine, Hristos ne-a arătat bunătatea Sa, dându-și viața pentru noi și iertându-ne. La fel și noi, trebuie să fim gata să iertăm ființa de lângă noi, s-o respectăm, s-o iubim cu adevărat și să-i oferim bunătate. Să fim buni, corecți, milostivi, îndelung răbdători și îngăduitori. Să înlăturăm răutatea din noi, incorectitudinea, egoismul, nerăbdarea, agitația și furia, precum și intoleranța, defecte care ne întunecă mințile și ne pângăresc sufletele.
Ne-am gândit la o altfel de reacție a cerșetorului și care poate fi des întâlnită în zilele noastre? O înjurătură sau o stupitură? Dar, cerșetorul, bărbatul de culoare, a dat dovadă de bunătate, corectitudine și respect. Răsplata bunătății deși nu trebuie așteptată, iată că a venit printr-un act filantropic, printr-un gest tot de bunătate, din partea femeii respective. Cerșetorul va avea o casă a sa!
Scriam cândva: „Ce bine este să ai o cheie a ta,/ să o porţi în buzunar sau poşetă,/ să-i auzi zgomotul cald când o răsuceşti în broască./ Ce bine este să ai o casă a ta,/ să pleci oriunde şi să te poţi întoarce în ea/ Să alergi prin odăile-i toate,/ să deschizi ferestrele,/ să-ți arunci privirea protectoare peste lucruri/ şi să asculţi cum ceasul secunda o bate./ Ce bine este să ai un pat al tău,/ să-l găseşti şi pe-ntuneric,/ să te arunci în el ca într-un hău,/ să-ţi afunzi capul în pernă/ şi să visezi, să visezi toată dragostea de peste zi”.
Vavila Popovici – Raleigh, NC, SUA
website: www.vavilapopovici.com
