Cuvânt și iubire

Ii datorez domnului V. Bendescu, acest Mecena al spiritualitatii bucovinene, intreg materialul privind pe Traian Chelariu, viata si opera. Desi l-am rugat sa o faca dupa merit dansul, dl. Bendescu a dorit sa-mi iau eu sarcina nobila, a exegetului, lucru ce l-am acceptat bineinteles ca pe o deosebita cinste.

Traian Chelariu se naste in comuna Darmanesti, judetul Suceava, la 21 Iulie 1906. Parintii Grigore si Rahila, primul muncitor la caile ferate pretuia cartea asa ca in biblioteca sa nu lipseau clasicii germani si romani, intre ei Eminescu Alecsandri, Slavici, Goethe, Schiller, deci cu unele scrieri ale acestora Tr. Chelariu are ocazie sa faca cunostinta inca din copilarie. Scoala primara, datorita ocupatiei tatalui mutat din localitate in localitate, o urmeaza la Maritei, langa Calinestii-Cuparencu -satul ascendentilor lui Eminescu- la Itcani, Suceava si insfarsit la Bautsch in Moravia unde a ajuns in timpul primului razboi mondial. Liceul il urmeaza la scoala “Aron Pumnul” din Cernauti, [1926-1930] sectia filozofie si filologie moderna. Licenta si-o ia in 1930 cu o teza despre Schopenhauer notata cu Magna cum laude. Paralel isi incepe activitatea literara publicand versuri in revista “Floarea Soarelui” si din acelasi an devine colaborator permanent al Junimii literare editata de prof. univ. Ion I. Nistor, unul din fauitorii marii Uniri. Intre 1930-1933 urmeaza studii de specializare la scoala din Fontenay aux-Roses [Paris], apoi Academia di Romania din Roma [1933-1934], recomandat de savantul N. Iorga si universitatea din Cernauti.

In acesti ani Tr. Chelariu isi desavarseste cultura de artist si specialist facand numeroase calatorii in Anglia si Italia. Publica in La voce de Mantova tradusa in italiana povestirea Sfarsitul soimului [La fine del falco]. In 1933 îi apare la Cernauti volumul Exod, prin el atrage atentia criticilor si se face cunoscut ca poet bucovinean iconarist. In 1934 revenind la Cernauti se dedica tezei de doctorat [1934-1936] sustinuta in 1937 cu titlul “Aspecte finaliste si biologice in pozitivismul lui David Hume”. Intre 1934-1940 este prim redactor al ziarului Glasul Bucovinei si secretar de redactie la revista Junimea literara. Este numit asistent universitar la catedra de psihologie condusa de profesorul Alexandru Iesan [1883-1961] si la Institutul de psihotehnica nou infiintat la Cernauti. In 1935 tine conferinte la Valenii de Munte semn al pretuirii din patea profesorului Nicolae Iorga. In 1937 se casatoreste cu Ecaterina Radulescu, originara din Cernica, profesoara de liceu, fiinta ce va juca un mare rol in viata lui.

In acest rastimp are o bogata activitate publicistica. Ii apar culegerile de versuri: “Proze petru anul inimii”, “Cantece de leagan”, “Aur vechi”, “Versuri de dupa amiaza”, “Dulcile cuvinte”, “Balade si strofe razlete”, “Suflet nipon”, volumele de aforisme si esseuri “Zaruri”, “Pietre la care ma’nchinai” si “Casa pe nisip:”, iar ca lucrare stiintifica: “Psihologia aplicata in lumina catorva imperative umane si romanesti”.

In 1940, dupa ocuparea Bucovinei de trupele sovietice, este repartizat la universitatea din Iasi la catedra de psibologie condusa de acelasi Alexandru Iesan. In 1942 este transferat la catedra de psihologie a lui M. Ralea din Bucuresti unde printr’o intriga caracteristica deacum personajului in cauza, este mutat [1944] obligatoriu la catedra pedagogica a profesorului Iosif Gabrea, desi era cunoscut cu studii temeinice despre memorie, limba si caracter. Paralel este membru in comitetul de redactie al revistei “Orientari” din Bucuresti [1942-1943] cat si redactor responsabil al Universului literar [1943-1944], unde publica nenumarate si valoroase cronici. In 1948, odata cu instalarea prin violenta a partidului comunist la putere incepe calvarul sau, fiind declarat pe baza activitatii sale la Glasul Bucovinei ca indezirabil polticeste, amenintat cu arestarea daca nu-si va revizui ideile nationalist-liberale. Oprit sa lucreze ca cercetator stiintific, dat afara din Uniunea Scriitorilor este interzis ca scriitor dupa o scurta trecere prin invatamantul secundar iar in 1952 este scos din postul de profesor la liceul Mihai Viteazul [si ca el si sotia sa profesoara in invatamantul secundar]. Intre 1952-1957 Chelariu duce o existenta mizera nefiind angajat in campul muncii sale calificate pentru a-si putea intretine familia este obligat sa accepte sa lucreze la intreprinderea de ecarisaj a capitalei ca muncitor in echipele de eratizare si desinfectizare intr’o atmosfera din cele mai decrepide.

Nu este greu sa ghicim ca Marin Preda in “Cel mai iubit dintre pamanteni” l-a luat de model pentru filozoful Victor Petrini, fapte asupra caruia vom mai reveni cand vom analiza Jurnalul nepublicat al autorului nostru. Amintim acum rezistenta morala si eroismul cu care a infruntat si invins mizeriile josnice ale vietii.

In 1957 doamna E. Chelariu da in judecata Ministerul educatiei si castiga repunerea ei si a sotului in posturi. Sentinta judecatoreasca aduce o rezolvare partiala, Chelariu este numit invatator de scoala primara, deci tinut pe mai departe cu incapatanare bestiala de menirele sale academice si scriitoricesti asa cum il recomanda pregatirea sa universitara. Abia in 1964, concomitent cu deschiderea temnitelor comuniste parca in mod simblolic iese si Chelariu din marea inchisoare cum i-a fost tara si este reabilitat, numit asistent de psihologie si pedagogie la Institultul pedagocic de trei ani din Suceava.

Repunerea lui Tr. Chelariu in drepturile sale sacre vine prea tarziu, sanatatea lui este zdruncinata, ca in cazul lui Ovidiu Cotrus si al atator altora, astfel ca la 4 Noembrie 1966 moare la Suceava in urma unui infarct miocardiac. E inmormantat la Cernica, in cimitirul satului, langa mormantul tatalui sau Grigore, aproape de Manastirea unde isi dorm somnul de veci, Gala Galaction si Ion Tuculescu.

Ziceam ca VictorPetrini al lui Marin Preda reprezinta in episodul muncii de deratizare din roman, avatarurile imposibile ale intelectualului Traian Chelariu. Cei doi se suprapun doar in ce priveste acest episod altfel se despart violent, cum procedeaza fiecare artist asa si M. Preda intr’un personaj aduna pe mai multi insi intr’un tip, anume, V. Petrini urmeaza destinul mai multor persoane reale si in primul rand pe a lui insusi cu siguranta. V. Petrini ironic numit “Cel mai iubit dintre pamanteni” nu-si gaseste sprijinul in femeia de langa el, Matilda, una din cele mai puternice eroine ale literaturii romane. Din contra, Traian Chelariu a avut fericirea sa se bucure de iubirea unei femei alese: doamna Ecaterina Chelariu nu numai ca l-a asistat credincioasa, cum scrie la Cartea nuntii a Bibliei “si la bine si la rau” dar ca o vrednica Ana lui Manole intarita de idealitatea Diotimei a lui Platon, nu l-a uitat nici dupa moarte avand grija sa-i editeze cea mai valoroasa parte din opera.

Citez volumele respective si ca o dovada a iubirii ce calca, asemenea lui Iisus, pre moarte: Scrieri lirice, Ed. Minerva 1970; Necunoscuta -Povestiri si nuvele-, Ed. Minerva 1972; Scrieri lirice-Sonete pentru tine, Ed. Eminescu 1973; Zilele si umbra mea, pagini de jurnal, Ed. junimea 1976; Poezii in vers alb, ed. Junimea 1983.

 

 

Volumele “Zaruri” si “Case pe nisip” impun atentiei noastre pe Traian Chelariu, ganditorul si filozoful. Desigur ca nu face parte dintre creatorii de sisteme filozofice uneori cu alta pregatire cum au fost Leibnitz sau Conta, alteori structurali sortiti a dura in piatra constiintei, de ar fi sa-i numim pe Kant, Schopenhauer sau la noi Lucian Blaga.

Oricat de impresionate ari fi exemplele de mai sus, indraznesc sa sustin ca a fi filozof inseamna inainte de toate a gandi si a-i provoca pe cei din jur la acelasi exercitiu, ne stau marturie Socrate sau peste veacuri Nae Ionescu considerat pe drept un Socrate al Romanilor.

Intre aceste extreme se inscriu ganditorii cu aplicare de a se exprima in aforisme un fel de gand lansat direct ca un zbor de pasare maiastra sau in esseuri ceva mai lungi dar cu aceleasi caractere.

Aforismele au fost abordate printre altii de Schopenhauer, in ele rememorandu-si sistemul, de Nietzscche, un iconoclast dionisiac si in “Pietre pentru templul meu” de Lucian Blaga.

In acest gen scurt dar plin de intelesuri, inchizand miezuri grele ca scoica boabele de perle, a excelat si Tr. Chelariu cand scrie: “Noi iubim eternitatea lucrurilor trecatoare- daca am iubi trecerea eterna am fi aproape de Dumezeu”. Sau “Suferinta e o necsitate ca si setea si foamea”, ori “Numele celui ales nu este intotdeauna si cel numit. Dumnezeu apare si’n linisti, nu numai pe Horeb.”

Vom vedea in continuare de ce respectivele maxime apartin nu numai de aforistul filozof ci si de creatorul unor mici poeme in proza dupa pilda Poemelor intr’un vers de Ion Pillat.

Definind esseul nu evita sa porneasca de la tatal lui, Montaigne, ca sa ajunga la o veridica delimitare: “Si abea noi cei de azi, cati am prins gustul esseului il cultivam constienti de preturile estetice pentru cari poate fi cu virtuozitate alambicat.”

Pe aceasta cale filozoful secondat de poet va da puls vital unor esseuri cu stralucirea pocalului aurit al regelui Thule tinut in soare, prin forma lor lustruita ca bronzul brancusian nu-si gasesc asemanare decat cu alte statui ale gandirii in limba lui Voltaire, semnate de un alt roman, E. Cioran.

Vom incerca din recolta imbelsugata a ideilor sa culegem cateva mai esentiale, suficiente pentru a marca prin stele de marimea intaia, neobisnuitul itinerar umbland cu talpile goale pe cararea spiritului voiculescian.

Leibnitzian si optimist considera lumea in care traieste drept cea mai buna dintre toate, descoperind in univers conform imperativului categaric al lui Kant, exitsenta unei legi morale si a valorilor etice aprioric prezente. Fara sa poata sa lepede total cuostintele sale psihologice, pe calea cautarii interioare unde Rilke îi intinde toiagul roditor al lui Tannahauser, Tr. Chelariu considera ca peste cele trei facultati psihince, intelectul, afectivitatea [sentimentele si emotia] vointa, sta ceea ce este numit de el gand sau cuget. Marii filozofi prin “travaliul titanic de cugetare” se apropiau de esentele pre- metafizice. Deci “cerebralitatea” lui Tr. Chelariu deschide largi orizonturi dincolo de limitele rationaliste, se compara cu institutionismul lui Bergson sau cunoasterea irationala, ecstatica a lui Lucian Blaga, depaseste empirismul ingust. Asadar prin cuget trecem portile catre vis, “visul e elan vital deslegat de legi terestre- e un fel de arta”: “Gandul nu-l nedreptateste pe nimeni cat timp ramane gand. El e placut ca o melodie dulce, si, daca se avanta adeseori in vastele spatii ale fanteziei, ele sunt totdeauna destul de incapatoare ca sa-i cuprinda avantul.”

Visul are o logica a lui apropiata de a versului hermetic, text pentru melodia pura a sufletului cum e poezia.

Nu da drept la domnie exclusiva cugetului-gand cum o sugereaza unii dintre exegetii sai. Deloc intamplator el va critica pe Paul Valery -desi contingentele dintre ei nu pot fi negate- pentru constructivismul sau intelectualist, in note pure, practicand o poezie arhitecturala asemenea simbolistilor, muzicala.

Gandul-cuget ofera ordinea si armonia, tiparul euritmic pentru sentimente si emotii, fara acestea nu poate exista lirism si gest liric, astfel ca trebuiesc doar temperate si conduse ca telegarii la carul lui Phoebus de cugetul-gand. Am insistat asupra acestui aspect deoarece formeaza unul din stalpii principali ai gandirii filozofului nostru, absolut necesar de patruns pentru cel ce doreste sa se initieze in opera sa.

Obiectul cugetului-gand se arata a fi arta: “Creatia estetica pare a fi ultimul sens al existentei noastre”. Frumusetea ca la Dante duce la contemplarea lui Dumnezeu, ea este calea mantuirii, a purificarii, catharzisul aristotelic trecut prin poemele rugaciuni ale lui San Juan de la Cruz.

Poezia cum sustineam si eu despre cea a lui V. Posteuca poate sa fie un proces -act ziceam- de cunoastere cu alte cuvinte o modalitate de a exprima liric idei filozofice.

Mai mult, daca fiecare activitate omeneasca are un sens etic atunci nici poezia nu va fi lipsita de el, exact cum credea si Vlahuta sau urmasul sau Nichifor Crainic contrar estetistilor puristi contemporani de tipul lui G. Calinescu, ca sa citam pe unul dintre acestia.

Cugetul liber apropiat de Dumnezeu va fi bun si frumos fiindca “bunatatea e un fel de a fi al frumosului”. Descindem in plin platonism, Kaloagatia, frumosul si binele, carari spre perceperea bunului Dumnezeu.

Comentand nasterea ideilor lui Platon si a esentelor nu ramane in imperiul lor ci coboara in realitate, socoteste ca sursa lor este jos in viata de fiecare zi, deci practica un neoplatonism influentat de existentialismul contemporan in centrul caruia sta trairea si fapta.

In acest spirit consideratiile sale asupra artei nu se marginesc doar la aspectul ei filozofic ci analizeaza si rolul ei social, considerand cultura conform ideilor lui Parvan ca un mijloc de a face din om o individualitate specifica, perfecta, realizarea ce se poate face doar intr’un suflet colectiv atnic. Observatiile sale asupra nationalismului si a românismului nu au prins deloc ruginã.

Pasagiul privind Coumna lui Traian este cutremurator si plin de adanci flexiuni. Este vorba de felul cum se incheie eposul sculptural, finalul lui liric: “Pe un picior de plai, cateva mioare: printre ele desigur si o Miorita; iar daca asculti mai cu evlavie, auzi si naiul ciobanesc. Sfarsitul acesta, putin asteptat, face impresia unei ofrande ispasitoare. E ca o spalare a sangelui varsat si a constiintei peste care numai natura poate arunca valul usurator al uitarii, -dar e si ca o prevestire a viitoarelor secole promise Daciei fericite.”

Deslusim aici o definitie a spatiului mioritic facut pe graiul poeziei, al sangelui ce duc inapoi la stramosi.

De o frumusete deosebita sunt randurile dedicate lui Laocoon si semnificatiei vitraliului.

Cred ca are dreptate V. Bendescu cand pe urmele lui Lucian Blaga descopera in tinuta sa atitudini holderliene, neoclasice, înrudindu-se si cu Hans Carossa, slujitor de ideal intr’o lume ce pare ca nu-l mai are. Ca si el, Traian Chelariu vede viitorul salvat al omentrii, floarea reginei inaltata deasupra abisului luminat de raza aurorei vesnice. Asemeni lui Empedocle eroul lui Hoelderlin, ideativ, cerceteaza pe culmile nevazutei Etna, Absolutul, Armonia, Perfectiunea. Porneste ca Hyperion al aceluiasi Hoelderlin spre Patmos insula Apocalipsei lui Ioan.

Opera ganditorului Traian Chelariu e o privire spre cer ca azima ridicata de preot in timpu Eucharistiei, inchinare sublima in alb si azur a inimii din om.

Incheind scurtul nostru studiu am sublinia ca prin filozofia sa Traian Chelariu se defineste drept un clasic adaptat timpuilor sale carora le ofera, in primul rand natiunii sale, nu in ovatii ditirambice gen Fichte sau Nietzsche ci modelat dupa pilda omeniei romanesti, un indreptar de talia Exercitiilor spirituale ale lui Ignatio de Loyola, suis intru o tot mai fericita desavarsire, “o conceptie eroica asupra lumii”, mantuita prin bine, frumos si credinta in Dumnezeu.

Gandirea sa purcede din constiinta nationala, Panteon al idealismului mioritic cultivat de Eminescu si V. Parvan.

 

-II-

Anul V, Ian./Feb.,1986, Nr. 42-43

Cum se prezinta de la primul sau volum Exod pana la Sonete si Poeme in vers alb, opera lui Tr. Chelariu apartine unui poet cu totul bine cotnurat chiar implinit, remarca lui E. Barbu in introducerea la sonete: “Fara sfarsitu-i prematur si nedrept Tr. Chelariu ar fi lasat literaturii noastre opere durablile” este rizibila, demascand superficialitatea unui comentator, si procedeul este mult mai general, de a fi scris prefata la o carte pe care nu a citit-o.

G. Calinescu in Istoria literaturii romane de la origini il remarca printre ceilalti iconari, referindu-se in principal la Exod, dar se poticneste grav la formula “silniciei formei”, lucru ce se datoreaza grabei cu care a citit, daca a citit, versurile respective. Altfel se prezinta exegetii contemporani ai lui Traian Chelariu e drept si pentru ca au de analizat opera unui poet trecut de prima sa realizare cum era la data aparitiei istoriei calinesciene.

Toti cei ce s’au ocupat de poezia sa îi descopera cerebralitatea intrinseca dealtfel conforma cu structura-i cugetatoare, prudent in a-si descarca bateriile sentimentelor si emotiilor, chiar daca se declara deschis contra intelectualismului impus al lui Paul Valery. In ultima analiza cerebralitatea sa distanta nu rareori rece, nu se poate altfel, corespunde ca stelele cerului, armoniilor sufletesti, sintezei eonice, asadar unui fenomen natural de matrice creatoare. Plecand de la aceste premize multi socotesc poezia lui Tr. Chelariu ca pe un violon d’Ingres, consideratie gresita, departata de rosturile ei. Chiar si E. Manu, cel mai valoros comentator al poeziei lu Tr. Chelariu, contestand ca poezia pentru el ar fi insemnat un violon d’Ingres, il apropie de arta considerata intelectualista a lui Perpessicius, T. Vianu, G. Calinescu, teza acceptabila doar la suprafata, in fond eronata.

Versurile celor trei mai sus citati, unele de mare frumusete mai ales la G. Calinescu, se incadreaza intr’un fel de romantism simbolist, clasic sau baroc chiar parnasian, intelectualismul lor tine doar de preocuparile autorilor in cadrul carora poezia apare doar ca o evadare de tipul divertismentului major dar nu caracteristic; cei trei nu vor fi considerati in primul rand poeti cu toata reusita lor, cum nu vor fi declarati sculptori Degas sau Gauguin prin ultimele lucrari desi de mare importanta pentru definirea personalitatii lor. Astfel ca E. Manu printr’un ocol labirintic ne duce tot la ideea falsa a unui d’Ingres si nu-i deloc cazul. Tr. Chelariu este in cele dintai un poet preocupat sa exprime idei filozofice de unde inrudirea lui cu Lucian Blaga, semnalata de exegetii sai.

Dar observati de-aproape se deosebesc flagrant: pe cand L. Blaga intrebuinteaza metafora ca principala modalitate de expresie poetica, la Tr. Chelariu locul acesteia e luat de gand, coarda a cugetului, de unde ecourile hoelderliene descoperite chiar de L. Blaga, am adaoga noi si rilkeriene. Dar Tr. Chelariu nu-si imbraca ideile filozofice in haina clasica discursiva, maniera a lui A. de Vigny sau P. Cerna la noi, ci cauta un corespondent nou al “gestului liric din limbajul plin de simboluri mai ales daca-i curatit de zgura de la suprafata sau alteori chiar violentat pentru a se ajunge mai inspre profunzimi”.

Respectul filozofului pentru materialul artistului ne va explica de ce poetul nu rar va lua aliura unui Mester Manole al cuvantului, cizeland literele ca olarul lutul, de unde admiratia nemarginita fata de fauritorii cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi. Convins ca vorba si litera includ in ele mistere ce se asteapta eliberate ca Sclavii din marmora de Carrara ai lui Michelangelo, abordeaza forma alogica a visului, caracteristica hermetismului practicat in poezie de I. Barbu, E. Botta, P. Valery si chiar P. Verlaine dupa el gresit interpretat de simbolisti, prin acel “La musique avant toute chose”.

Descindem din parnasul ales, ca sa putem analiza in marginatiile ei reale poezia lui Traian Chelariu. Deodata avem impresia ca intram intr’o expozitie anuntata dupa obicei printr’o invitatie, dar in loc sa ne confruntam cu un vernisaj dupa cum suntem obisnuiti, intram intr’un atelier aflat in plin lucru cu opere neterminate iar inaintea uneia sta artistul insusi cioplind piatra. Unii vor incerca asa sa le interpreteze -majoritatea exegetilor minus E. Manu- si doar putini dintre cei cu dorul dupa izvorul originar vor avea rabdare sa curete fiecare piesa dand la o parte praful si aschiile de marmora ca astfel sa descopere miezul, esenta ascunsa.

Este tocmai ce m’am trudit sa o fac in randurile de fata.

Volumul Exod -impartasesc cu totul parerea bucovineanului V. Bendescu -ramane unul din cele mai caracteristice si reusite din creatia lui Tr. Chelariu.

Ni se relateaza povestea intoarcerii fiului risipitor acasa, pe locurile natale revazute cu ochi de instrainat din partea celui ce s’a imbracat pentru “o noua Colchida”: E vorba de “tinutul drag bucovinean” cu padurile ce “ard aur in apus” unde cristalul tresare dintre “licheni si de sub muschiul ud” pe cand apele izvorului clar duc cu ele un plans stins de tomna. Lumina cu pacla, “fumul peste vai” din Moldova de Sus a lui M. Sadoveanu pe o sara dintr’o Suceava de altadata creste in spatiul amintirii larg si se lasa viorie pe lucrurile inimii: “amurgul se imparte, blagoslovita cina,/padurilor pe culmi si campului de grau/.”

“Nud sub stele” il prezinta pe taran intr’o icoana traditionalista demna de coloanele Gandirii: “Lutul smerit, Doamne, intarzie’n noapte/ gol de straiu si fata’n fata cu Tine. -/ sa desluseasca’naltele soapte/ prinse’n cuie de-argint si stele senine./

Isi venereaza trecutul ca pe un monument nepieritor: “prispa de unde-a pornit, ferita sub strana/ mare de cer e racla cu moaste./”

In Ingenunchere pentru un bob de grau se exprima aproape de panteismul crestin atat de caracteristic lui Nichifor Crainic: dar a’ncoltit si bobul de grau care-a cazut,/ in loc pe aratura, din mana Ta, ‘ntre spini./

Pamantul tarii cu “ulmii din zare de ses” este si el cinstit ca un sfant Ierusalim: Aici ogorul iti ramane’n pasi,/ -te-asteapta mut si nu-l mai poti uita/ fie ca sameni grau, fie ca-ti lasi,/ rod rasarit in el, inima ta./

Usor se poate constata ca suntem departe de efuziunile lirice din poezia lui Goga sau chiar Iosif, cat si a celorlalti iconari de care autorul sustine ca se deosebeste, el fiind epic, ei lirici. Sigur acest “epic” caracterizaeaza lirismul propriu, estompat, prin el nu doreste sa se exprime direct ci prin crearea atmosferei in dosul careia ascuns, sa nu fie bagat in seama cum li se intampla romancierilor, aici fiind vorba desigur de un roman al inimii.

In ansamblul lor poemele Exodului exala o dulce tristete si insistam asupra ei nu numai fiindca asupra ei putini au isistat, dar mai ales deoarece este prezenta ca un leitmotiv dealungul intregei opere a poetului nostru. Ea e produsa de trecerea irversibila a timpului atat de precis prinsa in: Adevarat sa fie ca’n feresti/ albeata grea paianjenii au tors?/ Ah, unde esti, copilaria mea,/ cu sufletul argint intinat?!-/ Pleoapa norilor a plans o stea,/ padurea varfurile-a clatinat…/

Descrirea naturii incarcata cu o deosebita puritate, pulbere cereasca, pe langa acel ah, ne aminteste de arta inegalabila in acest domeniu a lui Eichendorff, cu care se aseamana si in multe alte fragmente.

Nu se refera la marea trecere cu caracter cosmic blagian, incarcata cu tristetea metafizica a raiului ars si descompus, ci la orarul masurat de aratatoarele cadranului, cum se arata inanii uitati de mult cand “amintirile’n tine mustesc si vin, revarsare de stol pe hotar.”

Ci este trecerea ascunsa’n lucruri ca o taina, de neinlaturat, lege haina in acelasi timp: “Nu e nimic frumos ca neclintit sa dureze,/ incurand/ va umbri noaptea intinse troiene…/ Noi suntem numai vis al unei dupa amieze/ strecurate’n paduri ratacite’n poene.”

Astfel de ecouri descoperim si in lirica postuma a necunoscutului poet, L. Constantinescu.

Dintre autohtonisti alaturarea de Ion Pillat, alt cantaret al timpului trecut, este evidenta: “Jarul invelit graiu-mi auzi/ de-a iluminat grinzile solemn?/ Timpul descompus a’ncrustat in lemn,/ el cu ptregaiul palid de spuzi…/

Numai ca pe cand la Pillat sentimentul ia culori si miroase de fructe coapte, la Traian Chelariu ramane sentiment sugerat cum in panzele, daca vorbim pictural, ale lui Luchian si Pallady.

Desvolta chiar savoarea gustarii sentimentului, dovada intrebarile puse: “Si dece’n priviri ducem numai tristete?” sau “Dece’ndragim tristetea ce iar ne coplesi?”

Drept replica: “Trecut-au ani ca nouri lungi pe sesuri”, suna: “In cerdacul pustiu si in pomatul cules/ anii cazura larg, inel peste inel.”

Spre deosebire de “ma’ntunec” al lui Eminescu, in final la Tr. Chelariu il gasim pe: “Sfarsitul l-ai vazut prin departare/ ca o lumina cum a izbucnit./”

Este modul cum isi va petrece zilele pana la capat, in lumina, in cautarea ei. Prin volumul Exod, Tr. Chelariu apartine iconarilor bucovineni, autohtonismului Tarii de Sus a Moldovei chiar daca nu s’a considerat afiliat lor si au existat divergente de pareri intre el si principalii reprezentanti ai acestui cerc in frunte cu Mircea Streinul. Prin realizarea volumului Exod, Chelariu se inscrie in randurile cele mai din fata a generatiei bucovinene ridicate dupa primul razboi mondial. Mentionam ca G. Calinescu i-a judecat prea aspru, nu a aratat nicio intelegere pentru goticul modovenesc si crezul iconarilor. Dintre toti acestia urmeaza sa facem o scurta paralela intre autorul nostru si celalalt voloros reprezentant al Iconarilor bucovineni, Vasile Posteuca.

Amandoi cantareti ai Bucovinei se deosebesc puternic structural. V. Posteuca este liric prin excelenta, un Goga al Bucovinei, versurile sale apar spontan cum infloresc crinii primavara si sunt patrunse de muzicalitatea cantecelor de fluer cum le si intituleaza dealtfel. Poezia lui Tr. Chelariu este intelectualizanta, sentimentele mangaiate de azurul gandului, cer pentru a fi percepute oarecare pregatire si inclinatie pentru acest fel de arta ceea ce nu le au toti sau cand le au nu sunt dispusi sa i se apropie. Universul ocupat de marul inflorit al lui V. Posteuca este inlocuit cu un copac-simbol, la Traian Chelariu, dur ca o reprezentare in stanca de-a lui Aron Cotrus.

In total contrast cu Traian Chelariu stanjenit de un lirism prea vehement, l-am da pe Bacovia, sensitiv la maximum, parca si-ar expune direct nervii pe obiect, de unde nevroza clavirelor indoliate.

Framantat pana la exces de idealul perfectiunii, Chelariu isi construeste poeziile intrebuintand in loc de pietre si coloane, literele: “Dar cea mai ciudata dintre minuni a fost constatarea ca, intreband mereu, omul s’a vazut construindu-se. Si astfel oriunde l-au dus intrebarile, si-a aflat constructiile, s’a aflat pe sine insusi. Si finitul i-a devenit fara sens, iar infinitul superfluu.”

Deci daca versurile lui V. Posteuca pare ca se scurg precum apele unui parau de munte, cele ale lui Tr. Chelariu in Exod sunt ale Demiurgului chinuit uneori pana la zbuciumul autorului capodoperei unui necunoscut erou de Balzac. Toate acestea se observa in forma lor unde cararile sen’curca mai mult, ca’n tufisuri, in neologismele alaturate de arhaismele si regionalismele respective, aspecte ce tin de originalitatea poetica a lui Tr. Chelariu si nu de “silnicia formei” interpretare grabita de-a lui G. Calinescu.

Oricum drumurile alaturate ale lui V. Postecuca si Traian Chelariu converg spre acelasi ideal, dreptate are V. Bendescu, intre legionarismul primului si liberalismul celui de al doilea nu-i nici o deosebire, amandoi duc in opera lor chemarea sfantului pamant bucovienean, cantecul dulcii Bucovine eminesciene.

Si parca pentru a infirma orice tendinta de incarcerare in formule precise, Traian Chelariu in volumul Aur vechi, hermetic in esenta lui, recurge la lira muzicala si metafora pe cand V. Posteuca in Poeme ghivizii construeste tot hermetic, dupa planurile lui Vitruviu, temple in materialul cuvintelor. Nu sunt de parere ca Aur vechi este superior Exodului, poate fi considerat doar ca un nou experiment poetic pe care de altfel artistul nu-l mai continua. Cand privitor la intreaga evolutie a lui Traian Chelariu intrebuintam notiunea de experiment, nu intelegem prin ea semnificatia ei stiintifica ce anume, continua sa tendinta de innoire, poezia urmand cursul devenirii bergsoniene mereu alta, dar inaltata cu o treapta.

Trecem peste tot ce-a compus ulterior, folosindu-le sa ajungem la prima lui mare opera, Sonete pentru tine, culegere din cele 500 de sonete scrise in stilul denumit florentin.

Construite in forma strict clasica, respecta cu veneratie endecasilabul si succesiunea precisa a rimelor [abba, baab, cde, cde] asa ca multi s’au grabit sa-l apropie de maestrul genului Petrarca, cu totul inexact insa. Recomand lectura atat a “Contonierului” lui Petrarca, cat si a “Sonetelor pentru tine” ca pe o carte dela inceput pana la sfarsit, fila cu fila. Se va descoperi ca marele Cantonier petrarchian corespunde unui fel de jurnal a inimii, o povestire coherenta turnata in forma fixa a sonetului. Nimic din toate acestea laTr. Chelariu unde deslusim cam trei teme tratate static intr’o lume eleata unde liniile nu se deplaseaza, intrupare a apolinicului curat ca si cristalul cum bine il caracterizeaza E. Manu.

 Prima tema principala e dragostea dar nu exclusiva cum e aproape la Petrarca. Femeia este venerata si iubita dar in niciun caz in maniera dolcelui stil nuovo, deci nu ca pe Beatrice sau Laura la Dante si Petrarca, ea nu reprezinta daimonul intermediar intre om si divinitate, fiinta ce duce mantuirea cerului.

Din contra, celei ce i se adreseaza poate fi frivola si felina, atrasa de vitrine asadar lumeasca de-a binelea, sentimentul dintre ei îi inobileaza si îi ridica pe amandoi in sfera pura a ideilor.

Declaratia lui de dragoste atinge serenitatile Carmelului, gradina unde florile sunt lumanarile raiului terestru: “Tu’n orice clipa mai mult adorata/ Tu, cer tacut, cu neguri si cu astre,/ Ca-o ruga urca sufletu-mi spre tine!/”

Parca ar fi vorb a de logodna mistica a unui monah cu duhul din Biblie a Fecioarei Maria: Ci’n tot ce spune, tremura edenul/ Si, dezbracat de multele-i pacate,/ Sta sufletu-mi sub cranguri de magnolii./

Nu e o litanie singulara ca la Petrarca ci un ritual oficiat impreuna, sacerdotal: “Si noi?Iubim ca’n demodate piese,/ Ca’n elegii sau prafuite stante!/ Din alte lumi venim, din alta parte./”

Iubirea, “nemuritoarea noapte instelata, primaverile senine, celestele viori”, toate concerteaza intr’o tonalitate clara si divina amintindu -ne de albul din poezia inaintasului sãu bucovineanul G. Rotica. Muzici ale armoniilor astrale din formamentul sufletului: Tu, suflete, asemenea ninsorii/ Imaculate, pur si plin de darul/ Iubirii prime inca, plin de harul/ Inalt ce’n haos izvodeste sorii/.

Sheherezada vietii îi este sotia deci complet altfel ca la Petrarca si prin arta sa reuseste sa scoata legatura dintr’un intimism casnic sa o poarte spre cercurile paradisului dantesc dupa metoda in care Rembrandt o incarca cu aurul iubirii pe Hendrikje, sotia lui, pictand-o ca pe Betsabe, nevasta regelui David si mama inteleptului Solomon.

Comparatia de unii a “Sonetelor petnru tine” cu cele ale Vasile Voiculescu ne-si are niciun reazim valabil diferenta dintre ei este cea dintre sonetele lui Petruarca si Shakespaeare, capodopere ale literaturii universale amandoua in genul lor, nimeni nu a incercat serios sa-l diminueze pe unul in detrimentul celuilalt.

Preocuparea poetului nostru pentru sonet se introduce ca un al treilea intre perechea data, tertetul fiind de natura pur speculativa, el si ea slujesc arta ca pe o masa de altar. De data aceasta insusirea sculptorului in cuvinte vine ca de la sine, artistul se arata a fi un orfervier baroc, materialul sau fiind argintul din inima: “Metafora-si va pierde densitatea,/ Viril in schimb isi va deschide cale/ Spre sensuri dense endecasilabul./”

Sonetul este o alta intrupare al iubirii sale sau o alta modalitate de a declara iubire: “Si’n fiece vocala ca o paine/ Se frange inima-mi indurerata,/ Iar tu o vezi catrene si tertine/”, sau: “Tu vei cunoaste culmile ravnite,/ Dar, bine stii; citind-o printre randuri,/ te vei visa si’n tainuita-mi carte./”

Tristetea anilor ce trec revine iar, ca un leitmotiv, asemenea albului din picturile lui Degas: “Ce dragi ni-s azi colnicul si cararea,/ Ce scumpe, maine, orele putine!…/ Pacat ca toate se sfarsesc uitate./”

Opus lui Petrarca presimate ca nu va ajunge sa aduca lauda sa madonei Laura moarte, caci iubita îi este transformata intr’un adevarat sol al eternitatii: “Cand n’oi mai fi si numai in sonete/ Vor dainui duioasele cuvinte/ Ce-mi strecurara’n dor si juraminte/ A dragostei fericitoare sete,/ Ma vei uita? Iti vei aduce-aminte/ De focul stins? Sau, slabe siluete,/ Te-or amuza, jucand ca pe-un perete,/ Ale iubirii noastre oseminte?/”

Daca ar fi sa-i gasim asemanari de atomosfera si simtire, ne-am duce la ciclul sonetelor lui Eminescu. L. Blaga a observat cu justete acest lucru numai ca l-am lasa afara pe malitiosul “modernizat” odata ce Eminescu este vesnicul contemporan al limbii romane.

Apolinicul sonetelor lui Tr. Chelariu se trage ca cel al lui Eminescu din lumina cu neguri a padurilor de fagi bucovinene unde cantul de nai ajuta cuminteniei pamantului sa se faca om.

Poezii in vers alb, dupa umila mea parere constituie punctul cel mai de sus al creatiei lui Tr. Chelariu. Daca Sonete pentru tine reprezinta o aspiratie continua prin iubire si arta spre inaltarea cereasca, cu volumul de fata am intrat, am pus piciourul in “raiul frumusetii” a “singuratatii ultime” in profunzimea careia se aude “rugaciunea frunzelor” echivalentul de minune a viselor de putere de cunoastere a tainelor stihiilor, pe aurul umbrelor sa poti scrie poemul “cel mai grandios al plantei”. Grava tacere a “veacului fara margini” cand luciditatea din tine iti confera facultatea de a auzi bataile inimii si soaptele iubirii. Himera se identifica cu gandul, clarul lunii impima fiintei geometria duratei pure, unde totul se contopeste cu “nelocul si netimpul”.

Poetul nostru de buna seama eliberat din chingile apasatoare ale formei fixe -si Petrarca a exprimat-o in cantonele sale- nu-si mai poate infrana marea sensibilitate care deodata incepe sa curga precum lumina primaverilor eterne peste lucruri, gandul-cuget devine vis si creatie. In versul alb se percepe clinchetul fin interiorizat al cuvintelor, iar stihul il aduna “prin armoniile facute din semi-tonurile neumane si calme.” Poezii ca “Soapta si teama”, “Gandul”, “Pajura”, sunt meditatii majore pe care le-ar fi semnat si Lucian Blaga, traducatorul murmurului tainic al izvorului din Lancram.

Dintre toate citam integral, la sfarsit, poezia “Tristetea” scrisa pe soclul bustului realizat de Fl. Hociung pe mormantul lui Traian Chelariu aflat in cimitirul satului Cernica:

 

Intr’o seara oarba

Si rece ca asta,

Si aici, in locul acesta de trecere,

Eroul nostru, poetul,

Cu inima fara pereche,

Si-a intins mainile

Catre naluca aeriana-a zilelor.

Scurt i-a fost chinul.

Numai tristetea

Noastra-i fara margini.

 

Tristetea, inel cu nestemata al poeticii lui Traian Chelariu.

-III-

Anul V, Martie, Nr. 44, 1986

In 1978 ed. Minerva publica volumul postum “Teatru” de Traian Chelariu cu antologie si prefata foarte bine alcatuite de Adrian Anghelescu.

Cunoscandu-l de-acum pe Tr. Chelariu filozoful, esseistul, poetul cat si formatia sa de humanist, lucrul vine aproape ca asteptat in orice caz nu ne surprinde deloc daca ne vom gandi ca Mandragora, una din comediile capodopere ale literaturii universale este semnata de Machiavelli, cancelarul Florentei si autorul Principelui.

La autorul nostru, teatrul apare ca o urmare a intelectualismului stapanit liric si cu aplicatii epice, dupa cum se descria deosebit de ceilalti iconari, dupa el vehementi lirici.

Analizand succint cele peste zece piese publicate nu ne va fi greu sa descoperim in diversitatea lor cateva caractere principale, desi de-acum scriitorul in roul autorului dramatic, prandelian, in cautarea personagiilor sale, este mult mai indraznet, mai putin sfios in realizarile lui.

“La locul numit “Dreptate”, piesa in cinci acte de inspiratie istorica, priveste imprejurarile urcarii pe tron ale lui Stefan cel Mare cat si conflictul sau cu Petru Aron, ucigasul tatalui acestuia, Bogdan, la Rauseni.Desigur ne vine inainte Apus de soare al lui Delavrancea, caruia insa nu i se ataseaza prin simplul fapt ca ne confruntam cu un tanar inca lipsit de insusirile domnitorului, departe de apoteoza luminoasa ce i-o creeaza Delavrancea la sfarsitul vietii. Un personaj tot asa de important este Petru Aron, amandoi prezentati cu obiectivitatea cea mai perfecta. Avand in vedere ca langa voevod sta Doamna Oltea mama lui, nu ne-am gandi nici la cuplul Vidra-Razvan al lui Hasdeu cum cred unii. Mai mult este nuantat eroismul legendar din baladele lui Bolintineanu, rafinat bineinteles printr’un cerebralism propriu. Fresca este extrem de bogata, ni se infatiseaza boeri de-ai lui Stefan, Marjelat, Hrana, Boldur, Juga, Pantece, opusi boerilor lui Petru Aron-Voda, ca Jurj, Migaci, Lol, Cosila si altii, alaturi calugarii Daniil, Hariton, trimisul polonez, Pan Colomischi si insfarsit perechea de indragostiti Marinca si Uncheat. Daca mai citam si fragmentul din Letopisetul Tarii Moldovei de Grigore Ureche, avem sentimentul ca intram in lumea eroilor lui Mihail Sadoveanu. Fapt ce ma mira ca nu a fost observat si de altii. Numai ca negura visului ridicata de pe apele Moldovei din romanele istorice sadoviene, este imprastiata de prezenta observatorului dramatic cu zel de a conduce evenimentele cat mai autentic si veridic, de unde realismul puternic al piesei. Autorul da indicatii precise regizorale, cu toate detaliile nu se lasa furat ca si Camil Petrescu cand acesta se trezeste ca recomanda unui erou “sa devie deodata mai frumos”.

Impresia noastra este ca La locul numit Dreptate, unde cine va invinge va stapani tara si acesta va fi Stefan cel Mare, bine pusa in scena si interpretata cu seriozitatea de altadata a lui G. Calboreanu, care calca de se scutura pamantul sub el, spectacolul ar fi unul de mare reusita. Prin multe insusiri ale lecturii textului, apropiem “La locul numit Dreptate” de unele piese istorice ale lui Anouilh, uimindu-ne de astadata simtul scenic si forta de a conduce actiunea dramatica lipsita de un conflict clasic, ea curge ca viata reala cu mai multe conflicte si deznodamante nu neaparat numai la caderea cortinei. Toate acestea nu inseamna ca Traian Chelariu paraseste domeniul teatrului zis clasic, daca ar proceda astfel ar fi inconsecvent cu principiile sale si nu-i deloc cazul.

Desi nu poseda crescendourile eroice delavranciene, “La locul numit Dreptate” este patrunsa de multa dragoste pentru trecutul patriei, Stefan cel Mare devine un fel de simbol al Moldovei cum apare si in “Fratii Jderi” ai lui Sadoveanu.

Sfarsitul lui Motoc continua seria pieselor istorice, in forma dramatizeaza nuvela “Alexandru Lapuseneanul” de Costache Negruzzi, dar zic in forma fiindca fondul este altul. In piesa lui Tr. Chelariu, Domnul Lapusneanul se desvolta ca un fel de Richard al treilea bizantin, se joaca pervers cu victima lui, Motoc, atitudinea amandurora constituie obiectul unei fine analize psihologice. Datorita multor calitati, sfarsitul lui Motoc se inscrie printre bunele piese romanesti intr’un act, constructia ei dramatica -iar constructivismul chelarian- da roade neprevazute, deadreptul fara fisuri.

Dela istorie la legenda si mit, trecem prin Basmul in sase tablouri, Balada carpatina, referinta de departe la Miorita din care ciobanul Ion Vreme este un baci tanar, un gen de Fat-Frumos cautator al binelui si al frumosului, pe cand ucigasii sai Valc si Farc sunt slugile lui Cornea. Acesta din urma dusmanul propriu zis al lui Ion este un baci ortoman, stapan pe trei mii de oi, fiinta telurica, stapanita de instincte puternice, langa el baba Visana, lacoma, vicleana, amorala, tipul vrajitoarei.

In aceasta lupta dintre bine si rau, viziune manicheista caracteristica si bibliei apocrife populare, mai participa Vidra, sora pamanteasca a ielelor si Pustnicul alb, coborît de la sihastrie, pe urmele bourului moldav din eresuri, urmasul preotilor lui Zamolxe. Oaia nazdravana-i pomenita in treacat, maicuta batrana asisderi, cu toate acestea locul si timpul, scrie autorul, sunt acelea in cadrul carora se petrec si cele povestite in Miorita.

Cu toata atmosfera de basm se evita orice dulcegarie cu pastrarea accentului realist, fapt ce corespunde facultatii sale “maitresse” din aceste motive respinge “Insir’te margarite” ale lui V. Eftimiu, mai mult feerie decat piesa de teatru. Ielele, glasurile cerului si pamantului, pasarea fara somn, glasul clopotului, glasul pasarii mici, glasul de peste paduri, suietul brazilor, bubuitul tunetului, ne duc la teatrul expresionist al lui Lucian Blaga sau la partea a doua lui “Faust” de Goethe, unde ielele populare sunt mumele originilor, dar, consider ca izvorul prim al inspiratiei il constituie “dragul tinut bucovinean”, glasul pamantului devenit cant al inimii din Rustica volumului Exod, de pilda.

Prin Ion Vreme este subinteles taranul cum l-a cunoscut in tineretea sa. El “desprins prin trupuri de vecie” poseda irizari de dincolo, semne ale interiorului sau, asa ca inca odata constatam in gandurile lui Traian Chelariu, ecouri adanci din imnurile lui Hoelderlin, luminile cautatorului intru spirit.

Autorii principali ai Baladei carpatine, sunt pastorii ce povestesc adunati in jurul focului din “Comoara lui Codin”, capitol al manuscrisului nepublicat “Baiatul drumului” de Vasile Posteuca.

Fluerile unuia se aud in foirile padurilor de fagi ale celuilalt, de la Eminescu nu a mai coborit intre noi Bucovina [Bucovina-padure de fagi] cu ce are mai vesnic ca in aceste clipe faurite din material peren de Traian Chelariu si Vasile Posteuca, “Balada carpatina” poarta in ea intalnirea plina de profunzimi cu neamul. Tr. Chelariu a incercat sa refaca un epos national prin tiparul propriu, un Peer Gynt de Ibsen pe muzica de Grieg in versiune romaneasca. Ambianta este a descantecului si a vrajei, cu apucatul de iele, cu Vidra si degetale Stimei, adunarea de la paraul vidrelor unde se pune intrebarea daca visul poate fi ucis, totul sfarsindu-se cu refrenul Mioritei si al ielelor unit cu cel de la inceput formeaza cercul descris oval, asemanator cu oul de Paste al Blajinilor sau eonul genetic al lui Brancusi. Autorul nostru in “Balada carpatina” reuseste sa dea materie misterului, unul din atatea posibile, sa ne apropie fara sa o deschida de “corola de minuni” blagina. Chiar daca are multe deficiente scenice, deci greu de reprezentat cum sunt mai toate piesele lui Lucian Blaga, “Balada carpatina” ramane o opera stabila prin modul sugerat al originilor mitice, acelasi de altfel si in “Faust II” la care ne-am mai referit.

Incontestabil in genul respectiv, Tr. Chelariu este un deschizator de drumuri, urmat de exemplu de I. Sarbuin “Simion cel drept” sau “Pragul albastru” si nu e singurul.

In “La revedere nausica”, Tr. Chelariu isi deschide parca sufletul cu minunile lui si ele incep sa joace ca eliberate cum se intampla in “Ucenicul vrajitor”, balada de Goethe, titlul de Vis apare mai potrivit ca cel de basm.

Episodul se refera la plecarea lui Ulise de la curtea regelui Alkinoos, regele feacilor, stapanul insulei Scheria impreuna cu Arete sotia sa. Scheria este tara visului, “lacasul tineretii fara batranete si al vietii fara moarte”, opus ei, Itaca reprezinta lumea dura “a ne-visului”. Dorul de tara, chemarea trecutului si a fiintelor dragi il determina pe Odiseu sa renunte la dragostea chiar amenintatoare a frumoasei si purei Nausicaa: “Sorul de tara, Nausicaa, nu poate fi semuit decat cu o dragoste mare si nefericita”.

Intreg actul este un poem in proza, exprima parca ceea ce n’a indraznit in poezie, gest ascuns sub sostumul lui Polichinelle, personaj al Comediei dell’Arte retrait pe o panza de Picasso. Din trairea de vis ne desteapta finalul complet neprevazut, meterlinkian: Ulise strigand-o la despartire pe Nausicaa se trezeste imbratisand o piatra, “robita somnului ei mineral”. Poate sa contituie una din viitoarele “Pietre la care ma’nchinai”, Venus din Milo, sau Galateea lui Pigmalion.

Acest contrast dintre vis si realitate pare sa fie comun cu unele viziuni dramatice ale lui G. Hauptmann trecute prin iluzia surpata ca un zid de biserica romanica din “Le gande Meaulnes” de Al. Fournier.

Pe aceeasi directie a “Baladei carpatine” dar mai realista si lipsita de vreun cusur scenic este “Acolo in delta”, mi si poveste de-asemeni. Actiunea se petrece la gurile Dunarii sub umbrele si vrajile ostroavelor de pe ape. Si de data aceasta Tr. Chelariu reinvie in principal taina locurilor dupa modelul povestirilor fantastice de Vasile Voiculescu. Simtim in nari mirosul de stuf si peste a deltei dunarene. Povestea reala a unei iubiri vinovate razbunate asupra fiului aduce in joc destinul ireductibil din tragediile antice dar pogorîte pe pragul teatrului chelarian.

Pornit din humorul sanatos popular se vor naste cele patru episoade adunate sub titlul din “Nazdravaniile lui Pacala”. Registrul este al lui Anton Pann, fiul lui Pepelea, dar strecurat prin intelepciunea taranismelor lui Ion Creanga, chiar incarcat cu eroismul de haiduc al eroului sadovenian, Cozma Racoare. Artistul doreste neaparat sa ne arate cat de intinsa poate fi inspiratia sa.

Ultima piesa de care ne ocupam, Don Juan, fantesie dramatica in 12 tablouri, reia teatrul de idei al lui Hebbel sau din altele ale aceluiasi Anouilh. Toata greutatea o da faptul ca dupa ce dramaturgia spaniola, Puschin sau Mozart ne-au prezentat un anumit donjuan, terminat cu razbunarea Comandorului, este dificil sa admitem figura chelariana, a unui Don Juan indragostit de absolut si esente, chiar daca lupta lui contra tiraniei apare laudabila.

Dupa cum cred ca am reusit sa arat piesele lui Tr. Chelariu nu pot fi socotite drept bucati pentru teatrul de studio, fiecare din ele exemplifica un anumit gen cu un loc bine meritat langa teatrul lui Lucian Blaga unele, altele alaturi de realizari mai clasice, in general valoarea lor literara nu poate fi contestata inafara celei dramatice, atat de rar adunate fericit in aceeasi peisa.

In proza, tot postum se publica in editura Minerva anul 1972, volumul intitulat “necunoscuta”, cu 16 nuvele, prezentare de Mircea Horia Simionescu.

Ca si teatrul, nici scrierile in proza nu pot fi cuprinse intr’o singura formula. Unele sunt instantanee comentate de pe margini ca de pilda “Clara Corona”, descopera marea, adevarata arta in daruirea unei dansatoare pe sarma. Alteori fragmentul de viata ca in “Razbunarea unchiului Matei”, geniu intretinut prin corespondenta cu sora sa, se profileaza deadreptul bizar ca’n povestirile lui Pirandello apartinand omului cu floarea pe fata, subintelegand prin el ridicolul si ratarea faptei exact invers “Clarei Corona” de unde inca se potate deduce repertoriul larg, sarind de la o extrema contrara, la cealalta.

Sublimul visat e cultivat in “Pajura”, pasarea din basm a satului simbolizeaza copilaria pe veci apusa pe cand in “Necunoscuta” cantata ca’ntr’un poem de Verlaine “Ou est la femme que je cherche” frecvent vazuta in vis, in realitate numai odata, ca sa chimbe cateva vorbe banale.

De multe ori fabula coboara in viata cu o morala nu rar amara raportata la valorile etice presupus a fi cuprinse in legile universului din care existenta umana face parte. Roata este o dureroasa analiza a indraznelii experimentata pana la proprie exterminare. Zidul îi prezinta pe cei ce darama un zid in dosul caruia prapastia îi inghite. Inutil sa mai insist asupra interpretarii ce se poate da povestirii, zidul fiind traditia, echilibrul omenesc, clasicismul autorului.

Pe aceasta cale ajungem la “Subterana”, relatand despre munca inutila a unor indivizi pierduti intr’o subterana. Teroarea probusirii kafkiene dusa intr’o galerie comandata mecanic dupa legile robotului orwellian, primeste rezolvare pana la urma in gasirea luminii, incaodata criticul suprarealistilor si a iconarilor isi desvolta viziunea salvarii posibile a omenirii, peste toate bolile spiritului, exact ca in proza lui Hans Carossa citat intr’alta parte. “Lumina care le strabatea era inca tulbure, ivindu-se ca prin site, paienjenate, dar toate acestea nu mai aveau nici un fel de importanta. Important era cantecul. Si noi il cantam. Il puteam canta! Pasii ni se incleiau in noroaiele de jos, ce ne pasa insa! Noi cantam cantecul! Cantecul nostru! Si din el cresteau ceruri, mai inalte, mai bune, ceruri intelegatoare si iertatoare…”

E un final patetic ca cel din prometeu de Eschil.

Nuvela “Subterana” constituie una din cele mai izbutite lucrari ale literaturii romane de dupa al doilea razboi mondial.

Incapabil de a omori animalele ca vanator, va lega prietenie cu ele, umanizandu-le dupa exemplul scriitorului Alaskãi, Jack London. Drum este calul, prieten al stapanului sau pe care il poarta in legenda. Cu el moare buna parte din om.

Sfarsitul soimuluiprivind moartea acvilei devenita astfel prada a familiei sale constituie de buna seama capodopera scriitorului nostru.

In continuare avem stranse un numar de nuvele in care Traian Chelariu depaseste realismul tratandu-l naturalist dar nu in maniera zolista, adica direct la rece, ci cu o evidenta participatie emotiva cum procedeaza mai in toate povestirele sale celebrul Guy de Maupassant.

In “Tatal”, revenirea parintelui mort la fiica sa doctorita in sala de autopsie nu e vorba atat de macabrul gotic maupassantian din “Mana moarta” cat de fantasticul cu predilectie abordat de profesorul de anatomie si scriitorul Victor Papilian. Nu numai in povestirea de fata autorul nostru ne confrunta cu omul de stiinta care daca nu a putut sa devie medic ca psiholog are cam aceleasi preocupari… Inrudirea spirituala a lui Traian Chelariu cu V. Papilian dar si cu alti scriitori medici ca Duhamel, Cronin si sa nu-l uitam pe Hans Carossa, nu poate fi neglijata de viitorul sau exeget.

Felul mai sus precizat devine si mai evident in “Doi oameni”, unde bogatasul reuseste sa-i ia celui sarac pana si nevasta,sau in “Clondirul” descoperit de doi batrani porniti in explorarea unei presupuse comori. “Fagul” asemenea “Roatei” descrie o alta moarte inutila intamplata la doborirea unui pom iar “Lutul” zugraveste greutatea omului de a se desparti de casa lui, atras ca de un magnet al neantului de mirosul jilav al lutului alunecat sa acopere totul sub masa lui amorfa.

Si aceasta nu e totul. In “Frigul”, mama cu fiul schilod se lasa arsa de vie cand ia foc casa si in sfarsit in “Noaptea” un taran isi taie cu briciul mana infectata fiindca din cot n’o da nimanui.

Neindoios ca in aceste nuvele Tr. Chelariu il atinge pe Emil Garleanu din “Innecatul”, una din marile realizari ale literaturii romane. Subliniem ca autorul acesta a fost influentat de Maupassant, a si tradus din el de altfel.

Proza lui Tr. Chelariu poseda calitati majore in ea, lipsita de durerile versului facut, apare perfect cizelata si finisata pana in amanunte. Claritatea, ordinea atat de caracteristica firii sale, se rasfrang, ca luceafarul pe lacuri, de parca vin sa intareasca parerea sa ca ar fi in prinul rand poet epic, dupa conceptia noastra de fapt obiectul apartine unui lirism sui generis, cum ne-am trudit sa aratam. Stilul lor, fiindca Tr. Chelariu e sigur un stilist, poate fi asezat intre calofil si anticalofil. Acesta din urma a fost cultivat cu program, de a fi conform unui proces-verbal, de Camil Petrescu si mai departe pana astazi dintre cei mai cunoscuti, de Mircea Eliade. Califilismul adica frumusetea poetica a scrisului, decurgand spontan si nu artificial manieristic etalata, apartine prozei lui Arghezi, chiar si in cele mai scurte tablete sunt mici poeme in proza.

La Tr. Chelariu ca la V. Posteuca din “Baiatul drumului” sau alte scrieri in proza, stilul apare drept un fenomen natural legat de lumina codrilor si cosminului bucovinean. Nu impartasesc idiele lui G. Ibraileanu ca tot ce este valoros in literatura romaneasca se naste in Moldova, dar pe de alta parte nu se poate tagadui ca acest pamant este leagan al ei ca Atica pentru cultura elena. Si ca sa-l contrazic chiar, pe fostul director al Vietii romanesti asi zice ca Tr. Chelariu este un stilist asemanator din foarte multe puncte de vedere cu alt scriitor savant, munteanul Al. Odobescu.

Nu putem epuiza subiectul prozei chelariene fara sa nu ne referim la “Jurnalele” sale. Dupa cum am mai spus-o si-a condus jurnalul intim inca din anul 1929 cu o constiinciozitate cum numai Titu Maiorescu a mai avut-o in cultura noastra. Spre dezamagirea probabila a istoricului, Tr. Chelariu se refera in paginele sale prea putin la imprejurarile si evenimentele traite. Jurnalul îi serveste mai mult pentru interpretarea si studiul propriului sãu eu interior. Din aceste motive fragmentele publicate in “Zilele si umbra mea” de ed. Junimea din Iasi, 1976, la ele am adaoga si “Pietre la care ma’nchinai”, ne desvaluiesc preponderent descrierile si impresiile sale, trecute prin filtrul gandului si meditatiei, din Italia, Austria si Franta, tari cutreerate din muzee in muzee. Prin perspectiva amintita, “Mie-mi place claritatea si frumusetea constructiei” trece in revista intr’un spectru larg intelectual mai tot ce-a vazut: de la Notre Dames de Paris la San Pietro din Roma, de la Botticelli, Rafael, Michelangelo, la Boudelle si Le Corbousier. O deosebita atentie se da sculpturii grecesti, Venerile in marmora, Apolo din Blevedere si Nike din Samotrake, precizandu-si incaodata spiritul sau profund clasic. In treacat amintesc ca prin aceste calitati Tr. Chelariu se incadreaza in curentul neoclasic al culturii romanesti inaugurat de V. Parvan si G. Murnu traducatorul Iliadei, continuat in poezie de Ion Pillat, V. Voiculescu si langa ei, Al. Philippide.

Spatiul nu-mi permite sa ma ocup indeaproape cu consideratiile lui asupra artei, dar ele sunt de o deosebita frumsete si profunzime, releva un autentic exeget de arta, poet in cele dintai, apoi filozof, unul ce cauta la fel ca Elie Faure, nu atat descrierea exacta cat spiritul ascuns al formelor, in aceasta ramura este cu siguranta un deschizator de drum la noi.

Mai amintesc Jurnalul nepublicat, citit de mine in manscrisul pus la dispozitie de dl. V. Bendescu, privind anii lui cei mai tragici dintre 1952-1957, cand privat de orice posibilitate de existenta se vede silit sa lucreze la ecarisajul capitalei, in echipa de deratizare. Uimeste tonul sau ponderat conform devizei aplicate: “Oml intelept nu dispereaza”. Cu toate suferintele din marea inchisoare cum a devenit tara in acei ani, isi gaseste resursele necesare si puterea sa se dedice scrislui, astfel ca in acest rastimp creeaza o buna parte din valoroasa sa opera, dovedind ca si Remus Radina, ca poezia are rolul de a-l inalta pe om. Il ajuta sa invinga si sa se invinga, mantuindu-l pe calea spinilor Golgothei.

 Impresioneaza rabdarea sa de miel bland in cautarea Graalului luminii. Desi are referinte de la o serie de somitati ca Arghezi, Tudor Vianu si altii, partidul tine sa demonstreze ca el este mai puternic decat toti si chiar daca Tr. Chelariu nu are nici o vina, este fortat s’o ispaseasca pe aceea de a fi o valoare, in concurenta sã îndure batjocura ticalosilor.

Manuscrisul odata publicat cum ar impune datoria noastra, s’ar putea deduce mai bine ce i-a servit lui Marin Preda in conturarea lui V. Petrini ajuns la munca de deratizare. Episodul respectiv din volumul II al “celui mai iubit dintre pamanteni”, dupa parerea mea, constituie o mare realizare a literaturii romane.

Desigur umilintele si injosirile lui Traian Chelariu i-au distrus sanatatea si i-au provocat sfarsitul prematur. Datorita staruintei si dragostei sotiei sale Ecaterina Chelariu, urmasii celor ce l-au schinjuit moraliceste si-au recunoscut vina si l-au publicat partial, totusi suficient pentru a ne da seama de capacitatea marei personalitati a lui Tr. Chelariu cum am incercat sa o arat.

Pe altarul activitatii scriitorului si poetului nostru, postum, se ridica o Victorie a Spiritului, a Binelui, a Frumosului asupra materiei, raului si uritului, dar ea nu va fi completa decat atunci cand neamul sãu isi va fi recucerit libertatea pierduta.

Despre taria invincibila, nemuritoare, a creatiei spiritului uman, Arta, era convins filozoful, poetul, scriitorul si dramatrgul Traian Chelariu; se cuvine sa incheiem cu urmatoarele randuri ale sale:

“Scrisul fiind chestiune de suflet si inca in gradul cel mai inalt al logosului, etosului si frumosului, te faci vinovat daca nu asculti porunca: “Nici orice, nici oricum, nici oricand, nici oriunde!” Chiar daca te-ar durea rautatea acelora pe cari nu i-ai invidiat, nici urit, SA-TI PARA BINE CAND S’A PUS PACLA TACERII PESTE CREDINTELE TALE: ESTI IZVOR SUBTERAN: VEI IESI RÂU LA LUMINA ZILEI”.

OVIDIU VUIA

http://luceafarul.wordpress.com/