Mircea Vulcănescu – ,,Dimensiunea românească a existenței”
Mircea Vulcănescu (3 martie 1904 – 28 octombrie 1952)
Mircea Vulcănescu s-a născut pe 3 martie 1904, la Bucureşti, în familia unui inspector financiar. Clasele primare le-a absolvit în Capitală, gimnaziul la Iaşi şi Tecuci (fiind refugiat în timpul ocupaţiei germane), iar liceul l-a urmat la Galaţi şi Bucureşti. De foarte tînăr şi-a descoperit dexterităţi de activist social: la 12 ani a devinit cercetaş, iar la 16 s-a înscris în Societatea culturală ”Înfrăţirea românească”. Din adolescenţă a scris poezii şi eseuri (”Conştiinţa naţională la români”, ”Cine e poetul românismului”).
În 1921 s-a înscris la Facultatea de Filosofie şi Litere şi la Facultatea de Drept din Bucureşti. A fost un membru remarcabil al Asociaţiei Studenţilor Creştini din România (ASCR). În anul universitar 1923 – 1924 şi-a satisfăcut stagiul militar, ca voluntar, la {coala militară de geniu din Bucureşti, unde a obţinut gradul de sublocotenent.
În timpul studenţiei a scris mai multe lucrări filosofice: Cercetări asupra cunoştinţei, Introducere în fenomenologia teoriei cunoştinţei, Misticismul şi teoria cunoştinţei. A proiectat Sistemul meu filosofic: existenţialismul. A publicat mai mult articole în Buletinul ASCR.
A crescut sub influenţa profesorilor săi Dimitrie Gusti şi Nae Ionescu.
În 1925, şi-a luat licenţele în Filosofie şi în Drept. În primăvara aceluiaşi an a participat la campania monografică organizată de Dimitrie Gusti în comuna Goicea-Mare, judeţul Dolj.
Tot atunci s-a căsătorit cu Anina Rădulescu-Pogoneanu, o colegă de facultate.
Începînd cu toamna lui 1925, Mircea Vulcănescu a făcut studii de specializare la Paris, intenţionînd să-şi dea un doctorat în drept şi altul în sociologie. Vremurile nu i-au permis să-şi definitiveze studiile.
În iarna lui 1927, a început colaborarea la Gândirea. A continuat să aibă o vie activitate în cercurile cultural-religioase la Paris, unde a conferenţiat în repetate rînduri. În octombrie 1928, a început să colaboreze la Cuvântu, unde va scrie pînă la suspendarea din 1933 a ziarului. În anul universitar 1929 – 1930, a fost asistent onorific la catedra profesorului D. Gusti. Apoi, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la {coala de Asistenţă Socială, pînă în 1935. S-a despărţit de Anina Rădulescu-Pogoneanu.
Pe 27 aprilie 1930 s-a căsătorit cu Margareta Ioana Niculescu, o altă fostă colegă de facultate, profesoară de liceu. Între timp, a publicat articole pe teme religioase, eseuri filosofice şi texte de economie politică; a mers în campaniile monografice organizate de profesorul D. Gusti; a conferenţiat cu diverse ocazii şi a participat la emisiunea ”Universitatea Radio” de la Radiodifuziunea Română.
Pe 13 octombrie 1931 a ieşit în public asociaţia culturală ”Criterion”, la simpozioanele căreia Vulcănescu a susţinut comunicări. A colaborat la Viaţa Universitară, Realitatea ilustrată, Ultima oră, Pan, Azi, Prezentul, Criterion, Convorbiri literare, Izvoare de filosofie, Index, Dreapta, Floare de Foc,Familia, Cuvîntul studenţesc, Gînd românesc, Ideea Românească, Excelsior, de multe ori sub pseudonim. Din iunie 1935, a deţinut funcţia de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi şi ţigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicaţiilor. Totuşi, a fost numit director al Datoriei Publice în acelaşi Minister al Finanţelor. În acei ani a călătorit mult pentru interesele statului român în mai multe capitale europene. În anii următori, a ocupat de asemenea poziţii importante în administraţia naţională: 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finanţare şi Amortizare şi preşedinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naţionale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 să fie subsecretar de stat la Finanţe, pînă la 23 august 1944. În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Gusti. Regele Carol al II-lea şi ulterior regele Mihai I i-au conferit distincţii şi mari ordine naţionale, în semn de recunoaştere pentru serviciile aduse statului român.
Orator de mare forţă, şi-a a conferenţiat cu pasiune şi persuasiune pe subiecte de la satul românesc la dimensiunea românească a existenţei. După lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas pînă pe 30 august 1948, cînd a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept ”criminali de război”.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniţă grea. Judecarea recursului s-a prelungit pînă în ianuarie 1948, cînd instanţa a menţinut pedeapsa din ’46.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei româneşti, Mircea Vulcănescu a ţinut o serie de conferinţe considerate subversive de torţionari, pentru că le menţinea oamenilor moralul. Astfel că a fost izolat, la fel ca alţi 12 bărbaţi din celula sa, în hrubele secţiei 1. Acolo au fost dezbrăcaţi în pielea goală şi lăsaţi într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să şadă. Epuizat, unul dintre deţinuţi a căzut din picioare după cîteva ore. Vulcănescu s-a aşezat pe ciment ca o saltea pentru cel doborît, salvîndu-i viaţa. Filosoful a murit însă pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, ca urmare a tratamentului inuman la care a fost supus. Avea 48 de ani şi a lăsat cu limbă de moarte un îndemn cutremurător, cu adevărat demn de un mucenic: “Să nu ne răzbunaţi!”.
Principalele publicaţii ale lui Vulcănescu
- Teoria şi sociologia vieţii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
- În ceasul al 11-lea (1932)
- Cele două Românii (1932)
- Gospodăria ţărănească şi cooperaţia (1933)
- Războiul pentru întregirea neamului (1938)
- Înfăţişarea socială a două judeţe (1938)
- Dimensiunea românească a existenţei (1943)
***
Care este “dimensiunea”, care este “criteriul de judecată” care caracterizează existenţa românească? Ce anume preexistă gânditorilor români, care este conţinutul stratului limbii şi simbolurilor “de circulaţie generală în poporul românesc”? Întrebări la care răspunde Mircea Vulcănescu în lucrarea “Dimensiunea românească a existenţei”.
Existenţa – gândită la români prin conceptele de “loc” (sinomin pentru conceptul filosofic de spaţiu) şi de “vreme” (sinonim pentru conceptul filosofic de timp) îi apare românului ca o devenire ordonată: fiecare lucru îşi are un timp – al său şi un loc – al său. Această intuiţie asupra lumii trezeşte în conştiinţa românului “sentimentul unei vaste solidarităţi universale”: “toate lucrurile au sens”, iar “lumea este o carte de semne”.
Dar existenţa românului nu cuprinde numai lumea fizică – “lumea de aici”, ci şi “lumea de dincolo”, cele două lumi nefiind separate de vreun hotar săaţial. Dimpotrivă, între ele există o continuitate perfectă: lucrurile ce ne sunt date “în lumea de aici”, ne pot fi date la fel de firesc “în lumea de dincolo”. Moartea pentru român nu este o “stare de nefiinţă”, ci o simplă schimbare de fire a fiinţei. De unde şi firescul trecerii “din cotidian […] în legendă”. Nimic din câte există nu are contururi ferme, nici măcar viaţa şi moartea, care nu sunt separate printr-o prăpastie ori prin graniţe ferme. Viaţa şi moartea sunt legate printr-o “vamă”, printr-o “poartă de trecere”.
Asemeni restului existenţei, omul nu este decât un “reflex” care “răsfrânge” lucrarea lui Dumnezeu. Existenţa la români este “aievea”, iar dominanta spirituală a neamului o constituie pasivitatea în faţa devenirii, a curgerii istorice. În spaţiul spiritual românesc tradiţional nu există “nefiinţă”, aşadar nu există tulburări de ordin metafizic, angoasele nu sunt “iremediabile” şi moartea este o simplă trecere, nicidecum o neantizare.
În ce măsură putem vorbi despre o “filosofie românească”, se întreabă Mircea Vulcănescu.
Neamul este “o realitate care stă la încheietura metafizicii cu istoria, o unitate de soartă, de destin în timp, unitate pentru care pământ, sânge, trecut, limbă, lege, datini, obicei, cuget, credinţă, virtute, muncă, aşezăminte, port, dureri, bucurii şi semne de trăire laolaltă, stăpâniri şi asupririconstituie doar chezăşii, semne de recunoaştere, punţi, temeiuri”.
Limba română este unul dintre elementele constitutive ale lumii româneşti. De unde şi posibilitatea unei filosofii româneşti, fundamentate pe limba română (pe rostirea românească, cum ar spune Constantin Noica), limbă care deţine o salbă de cuvinte care nu se regăsesc în alte limbi. A vorbi despre ins, fire, chip şi rost, despre originea lor, legătura lor cu trecutul şi cu destinul românesc în istorie, cu credinţele şi speranţele poporului român este misiunea pe care şi-o asumă Mircea Vulcănescu în “Dimensiunea românească a existenţei” şi Constantin Noica în “Rostirea filosofică românească”.
Pentru Vulcănescu,. sufletul românesc se manifestă, “se face vădit” în concepţiile românului despre lume, despre ceea ce în limbaj filosofic numim existenţă. Cum spune filosoful român, “fiecare popor are, lăsată de Dumnezeu, o forţă proprie, un chip al său de a vedea lumea şi de a o răsfrânge pentru alţii”.
“Dimensiunea românească a existenţei” reprezintă titlul conferinţei ţinute de către Mircea Vulcănescu la Ateneul Român, în data de 10 ianuarie 1943.
“Fiinţa ca întreg” se identifică cu “firea ca lume şi ca vreme”. Firea apare ca “totalitate a fiinţelor care umplu timpul şi spaţiul”, lumea şi vremea fiind aspecte specific româneşti. Firea este o petrecere în lume sau în vreme (în spaţiu şi în timp), aşadar ea se află într-o continuă curgere sau devenire.
Locul şi Vremea sunt dimensiuni ale lumii, în care pot fi rânduite fiinţele sau făcute lucrurile la vremea lor şi la locul lor. Există semne ale lumii, bune sau rele, şi există o lume de dincolo şi o împlinire a vremii. Între aici şi acolo, între acum şi veşnicie există o trecere, imaginată ca o poartă, ca o vamă.
Fiecare om are o soartă a sa, a cărei cauză rămâne îi rămâne străină.
“Dumnezeul românului” nu este o fiinţă abstractă, o entitate metafizică, ci o fiinţă reală, particulară, un individ. Rugăciunea este cea care îl aşează pe Dumnezeu mai presus de fiinţă. Dar omul îi cere lui Dumnezeu ajutorul şi sprijinul în faptele sale, aşadar îl percepe drept o fiinţă lucrătoare, care îi înţelege rugămintea.
Existenţa românească nu cuprinde numai lumea de aici, ci şi lumea de dincolo; două lumi care nu sunt despărţite prin vreun hotar spaţial. Între “aici” şi “dicolo”, între noi şi “fraţii de dincolo” se interpune o vamă, adică o poartă de trecere.
Lumea românească este “plină”, lucrurile nu sunt definitive, ele vin şi se duc.
Lumea românească este păstrunsă de sfinţenie: soarele este sfânt, oaia este sfântă, casa este sfântă. Tot ceea ce se află la locul său, la timpul său, în ordine, este sfânt. Există şi lucruri sfinte care mijlocesc legătura cu Divinitatea: Sfânta Biserică, Sfânta Cruce, Sfintele Paşti. Şi acestea, la rândul lor, constituie temeiuri al aşezării cu rost a vieţii oamenilor.
