Monica ILAȘ: Poeme
Monica Ilaș
marea îndoială
Marea îndoială a trecut prin mine
Ochii lumi-albaştri ard şi mă fac scrum.
Ninge peste gânduri stele albe, fine;
Într-un alt deceniu umbra lor de fum.
Ceasuri fără ace numără secunde.
Astăzi cade nordul. Mâine este acum.
Iese din greşeală taina care-ascunde
Lumea în parfumul gerului postum.
Am ales din toate formele rotunde
Şarpele spiralei ca să-mi fac alt drum…
curcubeul din lacuri
Mă luminează culoarea acestei flori
– o tăcere rotundă
ferecată în semnele inimii.
Adâncimea sufletului însetat de ger
şi de ordine cerească
îmi dezleagă enigma degetelor
care-mi cunosc începutul .
Mă umileşte greşeala beznelor
şi sărbătoarea nervului divin –
mantie de mătase peste ochiul de cenuşă
care aruncă visele abstracte
în setea ceasului.
Mă luminează imaginea perfectă
a icoanelor fermecate şi umbra
curcubeului din lacuri,
desluşind,
aproape de fiecare dată,
miezul de foc al sentimentelor.
(Selectii din volumul “ Icoane de aer” de Monica Ilas, aparut la Editura Waldpress 2006, Timisoara)
înserare absolută
Eram atât de solemni
încât se stingeau în cupole zorile
iar îngheţatele icoanele de aer
se prefăceau în stoluri de silabe.
Eram atât de senini
încât respiraţia străvezie a clipei
se prăbuşea peste înserarea albastră
culegându-şi memoria.
Deodată,
ne-am trezit printre templele cu idoli
rătăcind in fiecare greşeală,
ca şi cum ne-am fi-nvelit simţurile
cu toate cele patru zări.
Eram atât de solemni,
încât visând colorat
nu ne-am mai recunoscut, şi poate
că vom purta mereu,
în fiecare oră, în fiecare zi – acelaşi nume
fără să desluşim fantoma spiralei
de înserarea absolută care vine !
Dincolo de gând
Dincolo de vântul care mă învăluia
este gândul tău.
Te pierd prin ochii care îmi răsfrâng
ceasurile pe rând,
mai mult decât lumina străvezie.
Teama îmi alungă somnul…
Tu eşti liniştea din care îmi culeg
lumina pentru firul fiecărei nopţi.
Sună în gând paşii numelui tău
şi ochii păstrează lumina.
Te aştept să mă cauţi culegând
vorbele tale-cu palmele limpezi.
Pândesc umbra cuvântului
peste chipul meu şi ecoul mâinii oarbe
căutând linia curbă a visului.
Peste pleoape a căzut de mult
perdeaua de ape tulburi.
Sub tâmple şi-au zbătut aripile albe
cocorii care se întorc.
Stâncile îşi pun podoabe străvezii
şi nisipul cenuşiu
se spulberă peste colţurile tocite.
Linia de îndoială a orizontului
se va salva încet de lumina zilei
cântând în adâncuri
leagănul valului domolit.
Acum, dacă întind un an peste timp,
mă regăsesc cu un secol în urmă
pe marginea aceloraşi gânduri,
albă lângă izvorul unde cerbii
îşi leapădă ochii ascuţiţi, fără suflare.
Astfel îmi este în gândul venit
mai din adânc decât lumina, rămas
mai departe decât tăcerile…
Ca apa m-ai cuprins învolburat.
În taina mea m-am rătăcit de tine.
E clipa în care mă pierd.
Voi plânge lângă tine
şi nu voi înţelege de ce mă caut
în clipe şi în cuvinte…
Deasupra stelelor
S-a întâmplat ca la celălalt capăt
al toamnei portocalii
să găsim norii calzi aplecându-şi
fruntea – peste lanurile de rouă
şi peste focurile mute ale stâncilor.
Înţelepciunea stelelor viscolea
spirala – devenită pentru încă
un sfert de veac – lacrima iubirii
noastre.
Ca o culoare biruitoare – noaptea
răscolea destinul trupului tău
încercând să asculte mirarea
ultimelor semne înţelepte
de dincolo şi de deasupra
înfloririi noastre primăvăratice !
S-a întâmplat ca liniştea punctelor
să ne străbată amiezile
căzute din oglinzi – pentru ţipetele
şi semnele de întrebare
ale muzicii de deasupra stelelor !
Ca o culoare biruitoare
voi răsări de fiecare dată
când furtunile din clepsidre
vor răscoli sunetul înfloririi noastre !
(Selectii din volumul „Ploaie Albastra „ de Monica Ilas, tiparit la Editura Marineasa 2006, Timisoara)
z e u t r i s t
In furtuna boreala, ne rugam,
de fiecare l i t e r a inteleapta –
sã-si ciopleasca, in miezul oval,
u n s u f l e t v e r d e ,
cu infatisare lacoma si clinchet
s t r a v e z i u…
Le alungeam m i l e n i i l o r –
a r i p i l e c a l i g r a f i a t e
ca sã isi poatã urma destinul
inspre zapezile n e a d o r m i t e
de umbrele s e n i n e.
Gerul era ca un gand, fiindca ardea !
Dincolo –
i n m a r e t i a b o r e a l a –
licarea, pe o mantinela ninsa,
stafia solemna a stelei polare,
iar – linistea cea bolnava de v i s –
din strafundul ecoului, se prelingea
r a s u n a n d a b a t u t a,
precum judecata zeului t r i s t .
zapezi de tei
Obositi de cuvinte, am chemat cerul
sa isi rostogoleasca palmele,
d i n z a p e z i d e t e i
peste obrazul suav al sferelor.
Am ramas agatati printre turle mute
si a d j e c t i v e…
Nu ne mai varsam printre tipetele
c a t e d r a l e l o r
si nu ne mai nasteam in zodii
d e a r g i n t,
precum infatisarile fara contur
ale timpului, pierdute in scrumul
s c o i c i l o r…
Marea verticala ne-a chemat pe fiecare
sa patrundem dincolo de marginea
a l g e l o r,
dar mai obositi de cuvinte ne inchinam
c e r c u l u i
si ii ceream, pe mai departe – gloria
z a p e z i l o r g a n d i t o a r e…
v i s a m
Visam atat de limpede un mugur
incat ii desluseam pleoapa
de sub care vor clipi – verde –
i c o a n e de aer, i n a l t a n d
a n o t i m p u r i l e.
Visam deslusit – o intamplare –
se facea ca dintr-o greseala,
ramasesera numai resturile ei
cu o lacrima si cu un miez colorat –
… ca ne chemau sa pastram,
i n cea mai tainica m i r a r e.
faraonii si N i l u l cel dinafara,
pasarile, calatorind,
p r i n i n l a u n t r u l nostru
g a n d i t o r,
marea cu pesti
si curcubeul s u b care domneste
singuratatea !
Visam atat de limpede o rana
cosmica desenata cu sange
si o linie rupta – viteza luminii
i n c a t …
Visam, cand ne-am trezit !
s e i n t a m p l a
Voi sta alaturi de gandul tau
in g e r u l i m p e r i a l.
Pierde-ma – ecou de sticla –
si sculpteaza-mi – ca pe o zvelta
coloana dorica – b a t a i a inimii.
Incoroneaza-ma, odata cu
e r o a r e a plansului altora
sub greutatea strabuna a cerului;
nu starni sufletul fluturilor
ca sa-mi ameninte p l e c a r e a.
Intinde bratul si arata-mi
ce ascunde
petala cenusie a ziguratului…
A d i c a –
i n t e l e p t u l d e s e r t
si furtunile nisipurilor din clepsidre…
si misterul de piatra al templului
in care odihneste – mumia incendiatã
a ultimului fulg de zapada.
Monica Ilaș
(Selectii din volumul de versuri “Zapezi abstracte” de Monica Ilas, tiparit la Editura Marineasa 2000, Timisoara)
Monica Ilaș
Contur
Când fluturii sunt doar contur
si curg spre filele veline
se spune ca prin gerul pur
vin magi de seara sa se-nchine…
Când fluturii sunt la apus
si trecem – doi – prin ceata fina,
tu ma întrebi daca ti-am spus
taina ramasa pentru cina…
…si daca-n gerul cel mai pur
vor prinde fluturii contur.
în vechi acord
E un blestem de fluturi tristi
acest cuvânt venit din cer…
Si bucuria ca existi
e ger în gând, arzând mister…
Si clopotele care bat
si pasarile dinspre nord,
ecoul înca luminat,
pianul alb în vechi acord…
Cuvântul e adâncul trist
si bucuria ca exist…!
tacere alba
Rasunam albastru pe înalta mare…
mai era durerea desenata fin,
drumul înspre mine, semnul de-ntrebare,
sfera de tacere alba-a unui crin!
Rasunam albastru si înalta mare
îmi spunea pe nume, ma ruga când vin
sa ard în tacere si din întâmplare
sa ramâna-n lume adânc maiputin…
…Eu – durerea albastra desenata fin!
Trist
Sa nu fii trista, azi sunt trist;
am cu o frunza mai putin…
Sunt foarte trist fiindca exist
în chiar aroma mea de crin!
Sa fii frumoasa, daca sunt
de trei petale împartit,
daca în gerul din cuvânt
sunt fiul tau dezmostenit!
(Mi-a spus, azi, crinul meu cel sfânt
alb viscolit. Eu nu mai sunt!)
Iarna
În vers e pustiu si racoare,
pe mari, arde ger absolut;
se pierd continentele-n zare
cu ultimul sfert de minut…
Sunt prima, deci ultima rana
deschisa. Pe albul altar,
port bezna în loc de coroana…
si sunt doar cuvânt! Si dispar…
Mă rătăcesc în imaginea ta
Mă rătăcesc în imaginea ta
ca într-o câmpie albă
şi mă ştiu tremur de lumină.
De mult am coborât între ecouri
şi mă apropii vină a nopţii
şi-ţi aduc bucuria de-o clipă
a unei noi dimineţi.
Mă ascund în imaginea ta
ca într-o minune şi mă ştiu
pasărea drumului uitat.
Singură am rămas printre alge
şi scoici – un stol peste mare
crescut cu o altă mare peste el
purtând gustul de nisip şi culori,
pentru teama şi adâncul gândului tău.
Mă simt, în imaginea ta,
trestie frântă.
Vântul nu mă mai îndoaie,
cerul mă pierde în sine,
ochii în privire, soarele nu mă arde…
Înfăşoară!
Aşa cum sunt ascunsă, dincolo de zi,
m-am regăsit
în mănunchiul de lăncii
– ramură de măceş
în puterea ta, vrăjitorule…
Aruncă-ţi veşmântul de ziuă!
Ambrozie sau venin
mi-ai picurat în sărut?
Pierdută, voi aştepta la intrarea
în imaginea ta,
fulgerată de o lance de păsări.
Monica Ilaș
(Selectii din volumul de versuri “Secretul Spiralei”, de Monica Ilas, tiparit la Editura Augusta 2001, Timisoara}
