Cuvânt și iubire

Genialitatea e apropiata adesea de copilarie. O anumita puritate estetica, o anumita naivitate, care e uneori incredere in orice, dar mai ales incredere in propria-i misiune, o anumita predominare a instinctelor originare, o anumita spontaneitate proaspata si luminoasa apropie geniul de copil. Despre el se spune, nu fara dreptate, ca izbuteste sa se pastreze pana la sfarsit in aureola frageda a prunciei. Cu toata multipla si uimitoarea sa inteligenta, Goethe facea contemporanilor impresia unui copil batran. Viata lui Mozart pare o tainica intrupare a ideii acesteia. Muzica lui e imaginea melodica a unei gingasii si a unei fragezimi ce nu cunoaste batranetea. Sugerata de aceasta apropiere, exista chiar incercarea interesanta, dar fara sorti de izbanda, de a lamuri originea artei prin analogia cu jocul copiilor.

Pe de alta parte, Evanghelia aseamana sfintenia cu copilaria. Mantuitorul face din prunc masura omului desavarsit. Nu pruncul trebuie sa ne urmeze pe noi, ci noi trebuie sa-l imitam pentru a cuceri imparatia cerurilor.

Astfel, din domeniile deosebite ale artei si ale religiei, valorile supreme care sunt genialitatea si sfintenia converg in asemanarea cu copilaria ca intr-un punct de sprijin imanent, precum finalitatea lor se aduna in aspiratia catre transcendent. Genialitatea e o valoare naturala, sfintenia e o valoare supranaturala; si totusi, amandoua sunt considerate ca inganandu-se in mugurul feciorelnic al copilariei.

Punctul acestei coincidente firesti e de o mare insemnatate pentru noi, care ne-am propus sa aratam ca intelesul cel mai inalt al creatiilor omenesti zace in sentimentul fundamental, pe care l-am numit nostalgia paradisului. Ce este oare copilaria decat imaginea vie a raiului pierdut si sugestia fara prihana a raiului viitor? Omenirea intreaga ii aseamana pe copii cu ingerii. Pictorii lumii, cand vor sa zugraveasca fiinte ceresti, iau chipul pruncilor si il intraripeaza. Muzica sferelor divine e asemanata cu glasurile lor. Aproape toti scriitorii isi evoca propria copilarie cu nostalgia unui rai pierdut. Cu foarte rare exceptii, poetii si prozatorii pun tot ce e mai curat in fiinta omeneasca atunci cand reprezinta figuri de copii in operele lor. Si nu e nevoie sa fii artist, e de ajuns sa fii om ca sa-ti amintesti de copilarie ca de un rai pierdut, ca de o stare superioara de curatenie, de frumusete si nevinovatie, din care te-ai coborat in viata. Comparand-o cu aceasta stare, experienta ulterioara a fiecarui om apare ca o impuritate. Trista poveste a lui Adam se repeta cu fiecare din noi, fiindca toti purtam nostalgia personala a unui rai, pe care l-am pierdut. Copilaria ne apare astfel ca o tainica supravietuire a paradisului terestru in fiinta omeneasca si totodata ca o indicatie a posibilitatii de a-l recuceri in duh! In fata lucrurilor, care implica fie credinta religioasa, fie admiratia estetica, in fata lucrurilor, care solicita cea mai dezinteresata bucurie a sufletului nostru pentru a le pretui, nu o data se ridica suspinul ca nu mai suntem copii, ca viata ne-a distantat si ne-a instrainat de asemenea lucruri, pipemicindu-ne capacitatea credintei sau admiratiei.

In insasi iubirea noastra pentru copil, instinctul maternitatii, al paternitatii, al fratiei, se lumineaza si se largeste de un sens mai inalt, de un sens metafizic al vietii. In leaganul unde doarme sau gangureste un nou venit, se dezghioaca sub ochii nostri, din adancimi pe care nu le stapanim, un miracol de puritate si candoare din alta lume. Filosoful american Emerson, in minunata-i corespondenta cu Carlyle, vestindu-i acestuia nasterea unui copil, il numeste cu o bucurie aproape extatica “mugur de Dumnezeu”. Si daca e in aceasta lume ceva ce oglindeste in chip firesc dragostea de oameni a lui Dumnezeu, care ploua mila cereasca peste buni si peste rai si revarsa lumina peste drepti si peste nedrepti, aceasta e iubirea de copii. Un parinte continua sa-si iubeasca odrasla chiar atunci cand ea s-a prabusit in ticalosia vietii si inca mai mult atunci. Aceasta iubire indurerata, care trece dincolo de orice motive rationale, e una din tainele adanci ale vietii ce nu-si are prototipul decat in iubirea lui Dumnezeu pentru faptura cazuta. Ea e un element paradisiac, care continua sub imperiul pacatului.

Raiul e zona spirituala a iubirii universale. Sub aceasta forma, de perfectiune launtrica a inimii, el ar fi posibil chiar in aceasta lume. Copiii nu urasc, ei stiu sa iubeasca. Si iubirea lor cheama iubirea noastra a tuturor. Cata lumina din raiul spiritual a mai ramas in fiecare om o poti vedea din atitudinea lui fata de copii. Sunt oameni care au oroare de copii. Asemenea oameni sunt monstrii cei mai groaznici, pe care i-a facut duhul diabolic al pacatului. De la ei nimic bun nu se mai poate astepta, fiindca urasc ultima ramasita a raiului pe pamant. Cei care iubesc copiii pentru copii, dincolo de legatura de sange, dovedesc inca in sufletul lor afinitati cu raiul; si pe acest fond de bunatate nativa s-ar putea cladi inca din aceasta viata inceputul paradisului ceresc.

Scriitorul de geniu, care a dat in arta expresia cea mai inalta acestei idei, e Dostoievski. Daca in natura genialitatii se pastreaza ceva din puritatea copilariei, arta lui Dostoievski e incomparabil mai mult decat aceasta afinitate fireasca. Din ea se ridica viziunea mareata a unei lumi noi, rezidita din sfintenia copilariei.

Exista o arta sacra prin obiectul si prin functia careia ii e de la inceput destinata. Ea se conformeaza dogmei Bisericii si simbolismelor ei rituale, a caror expresie hieratica devine. Exista apoi o arta religioasa libera, nascuta din spontaneitatea inspiratiei. Caracterul ei dominant reiese atat din obiectul pe care si l-a ales sa-l trateze, cat si din felul cum il trateaza. Caci singur obiectul sau tema unei opere nu-i da caracterul religios. Dimpotriva, sunt opere a caror nelegiuire rezulta tocmai din contrastul ce te izbeste, dintre obiectul religios ce si l-au ales si felul cum e tratat. Arta libera e religioasa prin temperamentul si credinta subiectului care o creeaza. Dar afara de arta sacra si de cea religioasa, exista categoria artei ce nu are legatura directa cu sfera religioasa propriu-zisa. Si totusi, chiar aceasta arta, cand e realizata in puritatea inimii, are un aer oarecum religios. Michelangelo sustine ca arta in general e prin natura ei religioasa. Un simplu peisaj sau o natura moarta, care da viata si semnificatie lucrurilor pieritoare, are, precum s-a observat, o putere de sugerare a paradisului. Privelistile, arborii, florile, animalele transfigurate in pictura ne aduc o vaga adiere de fericire “edenica si o impresie de inedit stralucitor, cum trebuie sa fi avut lucrurile iesite din mana Creatorului. Totul atarna aici de acel imponderabil al puritatii sufletesti, al copilariei ce persista in geniul plasmuitor. Fie ca straluceste intr-o tema religioasa, fie intr-o tema cu totul indiferenta, puritatea, din moment ce exista, are prin ea insasi o semnificatie metafizica si un nimb spiritual de dincolo de timp. Apartinand numai esteticii, ea e totusi ca o paralela sensibila a sfinteniei.

Fireste, arta lui Dostoievski nu e sacra, dar nu e nici indiferenta ca ultima categorie de care am vorbit, ci una prin excelenta religioasa. Acest caracter profund respira din problematica spirituala a cartilor sale. Ca personalitate omeneasca, Dostoievski e nedesavarsit si are ca putini crestini constiinta nedesavarsirii sale morale, precum are in proportii apocaliptice constiinta nedesavarsirii acestei lumi. Afara de Dante, poate nici un alt geniu n-a dat nedesavarsirii din viata pamanteasca proportii mai uriase, dar nici o imagine mai sublima a desavarsirii posibile. Viziunea artistica a lui Dostoievski e extremista. El s-a definit singur ca un “realist fantastic”. Intuitia lui strabate de-a dreptul la esential. Iar acest esential nu se gaseste in ceea ce se numeste justa masura a vietii, ci in extremele ei. Viatu mediocra, cenusie il intereseaza pe Cehov, viata de aventura epica pe Gogol, viata de senzatii pe Tolstoi. Dostoievski depaseste epicul exterior si psihologicul.

Fenomenele nu-l intereseaza prin ele insele, fiindca esenta vietii nu sta in fenomene. Ele sunt aparitii secundare. Trebuie cautat izvorul lor cel mai adanc. Iar acest izvor ascuns, din care galgaie in suflet fenomenele psihologice si se revarsa in afara intamplarile si faptele, e spiritul, pe care il vede pana in profunzimile abisului, in demonica lui instrainare de Dumnezeu, si pana pe culmile vecinatatii cu Dumnezeu.

Descoperirea acestui spirit ascuns, focar central din care se improasca in afara amestecatele aspecte ale vietii, e tema fundamentala a operei lui Dostoievski. In experienta lui artistica, viata e asezata ca intr-o retorta de alchimist si infierbantata la o temperatura maxima, pentru a-i lamuri elementele esentiale. Fierul la o temperatura normala are culoarea obisnuita, la temperatura de carbuni suflati cu foalele culoare rosie, la temperatura de furnal culoare alba. Pe Dostoievski nu-l intereseaza decat aceasta ultima transfigurare a vietii in flacara spiritului. Protagonistii operei sale intrupeaza moduri de existenta concepute la extrema limita a naturii umane, adica acolo unde spiritul nostru fuzioneaza, posedat, cu puterile diabolice sau, iluminat, cu puterile dumnezeiesti. Prin aceasta fuziune, personajele dostoievskiene, dilatate de tensiunea maxima a viziunii sale, capata aspecte neobisnuite, halucinante: sufera deformari, transformari si transfigurari de monstri, de demoni si de ingeri in chip de om. Sunt din viata si nu mai sunt din viata. Modul ascuns in care se imbina firele a doua planuri de existenta se topeste intr-un echivoc de omenesc si neomenesc, de omenesc si supraomenesc. Pe dunga limitei extreme, capetele apar sau strambate in caricatura de ranjetul demonic, sau nimbate de lumina sfinteniei.

Zborul viziunii lui starneste cu o aripa flacarile iadului si cu cealalta boarea paradisului.

Pana sa fie dincolo de moarte, iadul e aici pe pamant; e balaurul pacatului care devasteaza cosmosul nostru sufletesc. Si, fiind in cerul crestin, raiul si-a lasat urmele stralucitoare in aceasta lume si ele exista in pofida pacatului. Cand aprofundezi sensul acestei viziuni dostoievskiene, ii descoperi elementele esential bizantine. Atat cele negative cat si cele pozitive, personajele sale sunt stilizate dupa modul misticii bizantine si, prin aceasta, Dostoievski e in istoria culturii moderne reprezentantul cel mai de seama al geniului ortodox. Ortodox nu numai prin atitudinea sa de o neindurata intransigenta fata de catolicism, de protestantism si de ateism, dar prin stilul si sensul integral al conceptiei sale despre om si lume.

Dumnezeu e iubirea, iar rodul acestei iubiri e cosmosul paradisiac. A face parte integranta din acest cosmos inseamna a iubi dupa modul dumnezeiesc. Caci a trai e totuna cu a iubi. “Odata, in nesfarsitul spatiului si al timpului, zice staretul Zosima, o fiinta duhovniceasca, prin aparitia ei pe pamant, a avut putinta sa spuna: “Eu sunt si iubesc. ” Pentru aceasta s-a dat viata pamanteasca, pe care omul n-a inteles-o fiindca a voit s-o cugete cu propria-i inteligenta in loc s-o iubeasca din toata inima si din tot cugetul. Orgoliul de a cugeta viata, opus umilintei de a o trai in iubire, e dupa Dostoievski izvorul iadului din aceasta lume si din lumea cealalta. “Eu sunt si iubesc” e lozinca pe care el o ridica in fata formulei lui Descartes: cogito ergo sum! Daca afirm ca exist fiindca eu gandesc, atunci cugetarea primeaza, iar viata nu apare decat ca ceva secundar si conditionat de cugetarea mea. Si cum eu sunt o fiinta marginita, voi cugeta viata in felul meu si fatal ma voi izola de cosmos in orgoliul mintii mele. Astfel vor face si ceilalti, fiindca fiecare isi are capacitatea lui, care se deosebeste de aceea a semenilor. Faramitand astfel prin cugetarea individuala sensul unic primordial al vietii, am distrus armonia cosmosului spiritual si l-am prabusit in haosul care e lumea pacatului. Caci orgoliul izoleaza pe oameni si distruge iubirea. Ce este iadul? – se intreaba Dostoievski prin gurastaretului Zosima. “Iadul e durerea de a nu mai putea iubi”. Aceasta definitie geniala nu se refera la viata de aici, unde cine uraste nu simte suferinta de a nu iubi. Durerea de a nu mai putea iubi e tortura sufletului in vesnicie, cand orice putinta de reparatie este exclusa. Daca iadul ar fi foc fizic, pedeapsa n-ar fi atat de mare fata de focul spiritual al chinului fara leac din mustrarea eterna.

In contrast cu flacarile acestui chin se desemneaza armonia iubirii cosmice. Cand spun: “Eu sunt si iubesc” totdeodata, aceasta inseamna ca fiinta si iubirea sunt unul si acelasi lucru, identitate care exclude spartura dintre cugetare si viata, subordonand-o pe cea din urma capriciului si imperfectiunii celei dintai. Identitatea dintre fiinta si iubire exclude izolarea eului care iubeste, obiectul acestei iubiri ramanand intreaga existenta cosmica. A iubi totul dupa modul lui Dumnezeu inseamna raiul pe pamant. Dar cum lucrul acesta nu se vede in dezordinea haotica a lumii sub pacat, Dostoievski plasmuieste in nuvela Visul, unui om ridicol, care e un mare poem filosofic, imaginea paradisului posibil.

Un om in culmea deznadejdii adoarme cu revolverul pe masa de noapte si viseaza ca s-a sinucis. Un geniu necunoscut il scoala din mormant si-l poarta prin spatii stelare pana intr-un taram, care aduce cu Arcadia fabuloasa ori cu Edenul biblic. E tara fericitilor. O armonie neschimbata imbratiseaza pe oameni si natura cu flora si fauna ei laolalta.- intre om si arbori, intre om si dobitoace e un schimb de graiuri fara cuvinte, sunt corespondente vii si intrepatrunderi fluide, ce n-au nevoie sa fie gandite pentru a exista si pentru a fi simtite. Intre om si om e o legatura melodioasa, de umilinta tandra si reciproca. Temple si religie nu exista, fiindca toti traiesc in comuniune spontana cu marele Tot. Lumea e ea insasi un templu nemarginit. Iar oamenii “copii ai soarelui”, copii ai soarelui lor – oh! cat erau de frumosi! Niciodata pamantul nostru nu vazuse atata frumusete la om. Abia la copiii nostri si numai in anii cei dintai, s-ar putea intrezari ca un reflex indepartat, destul de slab, al acestei frumuseti”. Oamenii acestia erau fericiti si se iubeau: “dar niciodata n-am vazut la ei betiile voluptatii crude, ce pecetluieste aproape toate fiintele de pe pamantul nostru, pe fiecare si pe toate, si care e izvorul aproape al tuturor pacatelor omenirii noastre”. Munca era o desfatare, iar moartea o senina adormire… In descrierea fara pereche a viziunii acesteia, arcadiana si paradisiaca totdeodata, pe care am desfigurat-o rezumand-o, taina cea mare, care covarseste intreg universul si-l face inocent, e una singura: iubirea spontana, nedeliberata, identica cu insasi existenta.

Dar, – a fost de ajuns sa patrunda in aceasta lume fericita sufletul sinucigasului, ca s-o otraveasca si armonia ei sa se sfarame in clocot de patimi. Ura, care desparte, infrange iubirea, care unea. Pacatul strapunge inima inocentei; ratiunea vestejeste sentimentul fraged. Sensul vietii se rostogoleste de-acum incolo din ratacire in ratacire. Chinuiti de patimi, de moarte, de crima si sinucidere, nenorocitii proclama: “Cunoasterea e superioara sentimentului, constiinta vietii e superioara vietii!” Falsitatea conceptiei acesteia, care aminteste pe cogito ergo sum, ii duce logic la nevoia de a cladi, cu mijloace violente, ,,o societate rationala”, zice ironic Dostoievski. Sinucigasul, care stia din lumea reala de unde venise ce blestem inseamna aceasta societate rationala, vrea sa-i opreasca. Dar nimeni nu-l asculta, nimeni nu-l mai intelege…E declarat nebun mistic si vor sa-l inchida in balamuc…

Noroc ca omul se desteapta la timp. Visul s-a sfarsit. Dar de ce adevarul nu s-ar putea descoperi si in vis? “Eu am vazut adevarul, am vazut si stiu ca oamenii pot fi frumosi si fericiti fara sa piarda facultatea de a trai pe pamant”, zice visatorul desteptat. El nu se mai sinucide, ci devine apostol al adevarului vazut in vis. Eroarea, care transforma pamantul in infern, e deci, aceasta: “Constiinta vietii e superioara vietii; cunoasterea legilor fericirii e superioara fericirii – iata impotriva a ce este insemnat sa luptam!” Paradisul din acest vis nu e paradisul ceresc, ci paradisul posibil pe pamant, daca s-ar realiza societatea crestina a iubirii evanghelice. Daca el nu mai exista “s-ar putea ca intr-o singura zi, intr-o singura ora, sa fie recladit”, zice Dostoievski, subliniind aceasta singura ora. in ce chip ar fi posibila aceasta reinoire a lumii, ce zace in batranetea putreda a pacatului? , “Esentialul e sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, iata ce este esentialul, iata ce este totul fara sa mai fie nevoie de nimic: imediat veti sti cum se rezideste paradisul!”

Dar Dostoievski stie de asemenea ce adanca e rana patimii in faptura lumii. Paradisul evanghelic, pe care il viseaza, ramane astfel in domeniul nostalgiei, o nostalgie care in geniul lui se manifesta cu atata putere incat creeaza halucinatia acestui paradis de o frumusete fara pereche in arta moderna. De la marii asceti ai crestinismului incoace, nu stim daca a mai fost om pe lume torturat ca de o sete grozava de aceasta nostalgie. Arta lui e o demascare titanica a iadului din om, pentru a zgudui constiinta impietrita a lumii si pentru a incendia din nou inima cu focul ceresc al iubirii. Ca un “nebun mistic”, cum zice singur, el se substituie personajelor, pe care le plasmuieste pentru a prooroci prin cuvintele de aur ale gurii lor chinul sublim ce-l tortureaza. Nu exista paradisul pe pamant? Atunci sa-i cautam macar urmele, faramele de candoare, care au mai ramas in valea plangerii.

“Multe lucruri ne sunt ascunse in aceasta lume – zice staretul Zosima, care personifica doctrina ortodoxa, – in schimb avem senzatia tainica a legaturii vii ce ne leaga de lumea cereasca, superioara; radacinile sentimentelor si ale ideilor noastre nu sunt de aici, ci de aiurea…Dumnezeu a luat din alte lumi semintele, pe care le-a semanat aicea jos si le-a cultivat in gradina sa. Tot ce putea sa creasca aici a crescut, dar plantele, care suntem noi, traiesc numai din contactul cu aceste lumi tainice; cand acest sentiment slabeste sau dispare, ceea ce a crescut in noi piere”. Dar tocmai ca sa nu piara, tocmai ca acest contact cu misterul din adincul lumii sa nu se rupa, e nevoie de iubire: “Fratii mei, sa n-aveti teama de pacat, iubiti pe om chiar in pacat, e imaginea dragostei dumnezeiesti si nu e altceva mai mare pe pamant. Iubiti creatura in totalitatea ei, si in stihiile ei fiece frunza, fiece raza, animalele, plantele. Iubind fiece lucru, veti intelege taina dumnezeiasca in ele…Omule, nu te ridica mai presus de animale; ele sunt fara pacat, pe cand tu, cu maretia ta, manjesti pamantul prin aparitia ta, lasand in urma o dara de putreziciune…Iubiti indeosebi copiii, ca ei de asemenea sunt fara pacat, ca ingerii, ei exista pentru a misca inimile noastre, pentru a le purifica, ei sunt pentru noi ca o indicatie”.

Ce alta indicatie sunt ei decat aceea rostita limpede in Visul unui om ridicol: amintiri ale paradisului, pe care il cautam?

In ierarhia personajelor lui Dostoievski, copiii reprezinta, ca in Evanghelie, treapta cea mai de sus a nevinovatiei. Geniul lui descopera faramele frumusetii vesnice in frunzele fragede, in flori, in raze, in pasarele, dar mai ales in faptura fara pacat a copiilor. Lumea noastra nu se poate schimba in icoana a paradisului nici prin batrani, nici prin adulti, ci prin acesti copii, daca vor izbuti sa ramana copii pana la sfarsit. La ei ne trimit batranii, care incarneaza conceptia mesianica a scriitorului si in mijlocul lor raman curati tinerii apostoli ai aceleiasi conceptii, Aliosa Karamazov si Printul Miskin. Singura copilaria detine taina transfigurarii cosmice. Dostoievski dezvolta in romanele sale o ampla doctrina de pedagogie crestina pentru a nu corupe aceasta taina, pentru a o pastra si a o spori. Tragedia copilariei insa, ca si tragedia raiului pamantesc, sta in orgoliul nostru de a-i creste nu dupa natura lor primordiala, ci dupa chipul si asemanarea noastra, desfigurate de pacat. Daca, fara sa uitam virtualitatile negative ce zac in fiinta omeneasca, pruncul e masura sfinteniei, si daca noi, adultii, prin experierita propriei noastre constiinte, avem sentimentul decaderii personale din puritatea copilariei, ce urmeaza de aici decat sa schimbam cu totul sistemul de crestere a noilor generatii? Cu alte cuvinte, in loc ca adultul sa fie modelul dupa care se deformeaza pruncul, acesta din urma sa fie propus drept model si masura a propriei lui dezvoltari ulterioare. Educatia cu adevarat crestina ar fi atunci, dezvoltarea si pastrarea puritatii copilaresti in omul de mai tarziu. Participand la o asemenea opera de educatie, adultii insisi s-ar transforma dupa chipul copilariei, adica s-ar ridica din pacatul vietii la nivelul edenic al ei. E cu putinta lucrul acesta pentru adulti? Raspunsul e usor de dat; o asemenea educatie nu se concepe decat sub legea harului Duhului Sfant. in termeni teologici, aceasta inseamna descoperirea in constiinta a harului, care exista in noi de la botez. Printr-o asemenea educatie, atat copiii cat si adultii se regasesc impreuna la acelasi nivel spiritual al harului dumnezeiesc. Caci starea de copilarie evanghelica, din moment ce e la aceeasi inaltime cu sfintenia, e o stare de har.

Dar ce inseamna sa ne regasim cu totii in constiinta universala a harului decat realizarea imparatiei lui Dumnezeu in suflete, decat paradisul Duhului Sfant in templele trupurilor noastre? E oare altceva iubirea Cosmica pe care o predica Dostoievski? E oare un vis de nebun mistic credinta lui ca paradisul s-ar putea rezidi in cateva zile, in cateva ore chiar? Ideea aceasta, pe care am exprimat-o in eseul: Copilarie si sfintenie, pare atat de neobisnuita incat nimeni n-a observat-o in Biserica noastra. Si totusi ea e insasi esenta ortodoxiei. Reinoirea lumii in duh crestin nu e cu putinta decat prin ridicarea tuturor la nivelul vietii in harul Duhului Sfant. Orice alt sistem de educatie propus in numele crestinismului, dar care nu tine seama de aceasta idee, trebuie declarat o simpla farsa a carturarilor, care iau in desert numele Domnului.

Cercetand uitatele texte mistice ale ortodoxiei, am gasit aceasta idee intr-o veche traducere romaneasca dintr-un autor pe care inca nu l-am identificat. Se spune acolo, de acord cu Pavel si in spiritul Mantuitorului, ca omul renascut prin botezul Duhului Sfant, se face asemenea pruncilor din Evanghelie.

“Deci care e lucrul pruncilor?” se intreaba textul. Si iata raspunsul: “Pruncul de se va bate, plange, si, impreuna cu cei ce se bucura cu dansul, se bucura. Daca va fi ocarat, nu se manie; daca va fi slavit, nu se inalta. Daca vor cinsti pe altul mai mult decat pe el, nu pizmuieste. Daca vor lua ale lui, nu se turbura. Daca vor lasa lui putin ca . mostenire, nu stie, nu intra la judecata cu cineva, nu se priceste pentru ale lui, nu uraste pe vreun om. De va fi sarac, nu se intristeaza; daca este bogat, nu cugeta inalt. De va vedea muiere, nu o pofteste. Dulceata sau grija nu-l stapaneste. Pe nimenea nu judeca; peste inima nu domneste, nimanui nu zavistuieste, nu se inalta in ceea ce nu stie, nu ia in ras pe cel de aproape, vrajba nu are cu cineva. Nu se fatarniceste, nu cauta cinstea lumii acesteia, nu cauta sa adune bogatie, nu iubeste iubirea de argint, nu e obraznic, nu iubeste pricirea, nu invata cu patima, nu poarta grija pentru ceva. De-l vor ” dezbraca, nu se intristeaza, nu tine voia sa, nu se teme de foamete, nici-de facatorii de-rele. Nu se teme de fiara, nici de razboi. De se face prigoana, nu se turbura!”

Aceasta icoana a copilului e totuna cu a omului renascut in Duh. “Pruncul dupa Duh” e la acelasi nivel de puritate cu “pruncul dupa trup”. Astfel incheie textul acesta, “cine s-a facut trup si sange asemenea lui Hristos, a ajuns in masurile sfintei pruncii”, care e acelasi lucru cu “masura varstei plinirii lui Hristos”, despre care vorbeste Pavel.

Ideea ca in natura copilariei se ascunde paradisul viitor e confirmata, cum am spus, de pedagogia cea mai noua. O regasim ca baza a sistemului de educatie, ajuns astazi in faza universala al Manei Montessori. Dupa vederile adanci ale acestei femei, nenorocirea copilului sta tocmai in opresiunea pe care o exercita asupra lui adultul cu iluzia ca-i face educatia. Opresiunea adultului abate si deformeaza inclinatiile bune si sanatoase, ce zac in copilarie. Aceasta nenorocire se poate curma prin rasturnarea totala a sistemului de educatie si prin adaptarea lui la natura primordiala a copilului.

Iata conceptia de temelie despre aceasta natura primordiala; ea seamana aidoma cu ideea din fragmentul mistic citat adineauri: “Exista in om o natura ascunsa, zice Maria Montessori, o natura acoperita de un val nepatruns, deci necunoscuta, si e natura lui cea adevarata, pe care a primit-o in momentul creatiei, natura sanatoasa. Aceasta interpretare nu inlatura nicidecum o convertire a adultului. El se poate intoarce, isi poate regasi adevarata natura, insa o schimbare ca aceasta e atat de anevoioasa pentru el, incat nu vom putea vedea in ea o reintoarcere la natura mama.

La copil, dimpotriva, caracterele psihice normale se desteapta cu usurinta, iar cele deviate pier cu totul, cum pier simptomele bolilor cand ne facem sanatosi. Observand copiii in lumina acestei intelegeri, vom putea descoperi caractere normale ce se ivesc spontan, chiar in ciuda conditiilor nepotrivite ale ambiantei; respinse, – prin faptul ca nu sunt cunoscute, – ele se infatiseaza din nou, zbatandu-se printre obstacole sa iasa la lumina zilei.

S-ar putea spune ca energiile normale ale copiilor ne dau o lectie asupra iertarii, amintindu-ne cuvantul Mantuitorului: Sa ierti nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori cate sapte! Natura adanca a copilului se intoarce la suprafata nu de sapte ori, ci de saptezeci si sapte de ori, iertand parca de fiecare data represiunea oarba a adultului. Pricina decaderii caracterelor normale nu este o perioada trecatoare din copilarie, ci lupta neintrerupta impotriva represiunii neintrerupte a adultului”.

Ideea aceasta e rezultatul unei indelungi si patrunzatoare observatii si e ilustrata cu exemple categorice. Represiunea exercitata de adult, care crede ca astfel face educatie, provoaca multiplele deviatii in sufletul copilului si il desfigureaza cu timpul, adica il reduce la chipul si asemanarea educatorului. Dimpotriva, descoperirea naturii adanci si adevarate a copilului, natura ce se vadeste in tendintele lui native, nestavilite in spontaneitatea lor, e calea regenerarii lumii, e calea omului nou, renascut in duhul “sfintei pruncii”.

Rezumand, vom observa ca aceste glasuri omenesti din campul pedagogiei, al artei si al misticii, se unesc cu glasul Mantuitorului, care proclama sensul edenic al copilariei. Afirmand ca nostalgia paradisului e impulsul primordial al creatiilor omenesti, ne-am gandit mai intai la Edenul terestru, a carui amintire e atat de fecunda in vointa de civilizatie a omenirii, si la paradisul ceresc, a carui aspiratie ridica pana in vecinatatea cerului plasmuirile culturii. Spiritul omenesc insa, biciuit de nostalgie, descopera urmele paradisului chiar in aceasta viata, ce se zbate sub imperiul pacatului. Ideea acestor urme ale gloriei din care a cazut omul nu e o nascocire a fanteziei, ci o proprietate a doctrinei crestine, care atesta ca fondul adanc al naturii create a ramas totusi bun sub pacat si e capabil de o noua biruinta, cand il redesteapta si-l aprinde fulgerul harului divin.

Nostalgia paradisului hraneste asceza crestina, cand asaza manastirile in colturile cele mai frumoase ale naturii; cand vede in nevinovatia copilariei masura si posibilitatea sfinteniei, cand impodobeste lacasurile de rugaciune cu artele ce simbolizeaza “cerul duhovnicesc al Bisericii” si cand nazuie sa realizeze viata ingereasca in monahi. In ascetism si in mistica regasim toate elementele complexe ale acestei nostalgii.

Dar nostalgia paradisului insufla ideile acelei noi pedagogii, de care am vorbit, si care, dand la o parte falsificarile vietii si conceptiile gresite de educatie, isi cauta temelia in natura primordiala a copilului.

Nostalgia paradisului inspira arta unui geniu ca Dostoievski si-l face sa descopere in razele soarelui, in verdeata si in culorile florilor, in nevinovatia vietatilor, in ciripitul pasarelelor si mai ales in neprihana copiilor, urmele primaverii si ale frumusetii vesnice.

Ideile pedagogiei celei noi, care se intalnesc in profunda rudenie cu ideile artei lui Dostoievski, marturisesc de posibilitatea paradisului duhovnicesc chiar aici pe pamant, ca inceput si oglinda a raiului ceresc. Cu un eroism supraomenesc, mistica ortodoxa realizeaza aievea acest inceput de slava, in simplitatea spiritului si in curatenia inimii, care sunt totdeodata caracterele copilariei si ale sfinteniei. “O inima ortodoxa intelege totul”, zice Dostoievski; dar inima ortodoxa e aceea care, in simplitatea copilareasca a curateniei, a regasit acea natura primordiala din profunzimile fapturii si se face una cu ea in iubire universala.

Cand arta izbuteste si ea sa stapaneasca o asemenea inima, intuieste cu ochi nespus de vii faramiturile frumusetii edenice din lume, le aduna cum ai aduna cioburile unui vas de mare pret ce s-a spart si incheaga din ele imaginea perfectiunii care e obiectul nostalgiei paradisiace.

Mai mult ca oricare altul, geniul lui Dostoievski ilustreaza acest adevar.

Nichifor Crainic

http://www.crestinortodox.ro/editoriale/paradisul-posibil-70392.html