Cuvânt și iubire

  Maria Diana Popescu a debutat cu poeme, în 2002, cu o splendidă carte al cărei simplu titlu te face să tresari: „Lumea dintre gânduri”. Gândul-cogito-ul Mariei Diana Popescu – inteligenţă manifestă în dimensiunea cea mai vibratorie a poetului – este cel ce se auto-explorează în estetic, cu inconfundabil tonus propriu, în următoarele-i cărţi: „Trecutul din clipă”, „Urma de stea”, „Atingerea de înger”, „Vechimea veşniciei”, (titlu-sofism), „Cursuri de şantaj” (ascuţime civic-polemică), „Cai crucificaţi la simpozioane” (superb oximoronic recurs la un Delacroix – Dali , dadaist-paranoic), „Imperfectul perfect”, „Restul este legendă”. Parantezele mele sunt doar nuanţate atingeri la un dat-posibil trend oximoronic al acestei poetese-surpriză. Aş zice că este ceva din viitorul precipitat al liricii româneşti, iar poeta aceasta este una dintre zveltele prefigurări ale unei altfel-de-poezii: poezia rupturii de uriaşul munte rezidual al scriiturii literare ante-lovilutzie, ca finish al unui secol şi mileniu. O ruptură ce apelează impetuos la ecologizarea îndrăzneaţă a vastului teren, otrăvit de grafomania decadenţei „epocii” inflamatului sistem cenzorial tiranic. Lucrul jurnalistic relevă o vocaţie certă a moralei pledate acut, dintr-o suferinţă şi co-participare la vindecare, una catarsică.
Simţul impetuos-civic al acestei fiinţe definite ca fragilă, însă, paradoxal, puternic energetică, este salutar remarcat de acad. Gheorghe Păun într-o schiţă de portret: „Pregătită parcă să mângâie pe creştet în fiecare clipă, dar şi mintoasă până aproape de limita agresivităţii (…), îndrăgostită vizibil de limba română”… Într-un schimb straniu de cuvinte pe firul telefonic, am simţit cu stingherire ceva rar la noua generaţie literară, nevoia de a iubi, pe care o consider mai importantă la om decât cea de a fi iubit. Aceeaşi senzaţie am avut-o şi faţă cu avalanşa ei de întrebări ce izvodesc dintr-o inconfundabilă-chemătoare fervoare a comunicării elevate. Se prea poate să resimt, la anii mei, furibund arşi în căutarea de sine, o anume prejudecată, o anume inhibiţie ce va fi a celui dedulcit (…) la desfătarea, la darurile de la suflet la suflet, în sus, spre resorbţia spirituală imponderabilă, sacralizantă, despre care tac toţi cei asemenea nouă. Gemenii- semeni, care numiţi aşa de mine, l-au cam re-tulburat pe Al Cistelecan. Un prim volum de publicistică culturală, din care se accentuează atitudinal personalitatea nesăţioasă, sinergică-rezonantă cu Lumea, pare a fi „Dialoguri privilegiate” . La atare spirit arhitectonic, vom saluta empatic total o atitudine care nu este singulară, ci prefigurează reacţia unei întregi generaţii: frustrate ci nu delirând mesianic-patologic, viguroasă prin duh, ci nu deviind în câmpul negaţionismului fracturist: dovadă remarcabilele ei editoriale din revista Agero, Stuttgart. Fericita îmbinare între feminitatea delicată a psihologiei percepţiei- receptării-reflectării – recte deschiderii spre interpretare semiotică, plurisemantică, lirica recentului ei volum, reiese negreşit prin luciditatea spontană a discursului, contopind impulsurile unei interiorităţii ultra-active, revărsată prin oglindire analogică în exotericul realului şi colocviind cu el de pe poziţii morale paleriene. Deducem o experienţă ezoterică pregnantă, o ardere peste măsură, cu atingere, ci nu mimesis al celeilalte Popescu: Simona cea răsfăţată primejdios de strategiile promoţionale dâmbovite, cu dubioase antecedente: Nichita Stănescu şi, recent, Mircea Cărtărescu.
Maria Diana Popescu este, evident, în marş superb spre şi întru autocunoaştere, via livresca, însă tensiunile înnoitoare şi benefice pentru cel atras de sensul stării – rostuirii Poetului în Cetate – sunt izbucuri limpezi din adâncimi bogate ale Însufleţirii empatice, iubitoare de semeni. Aici s-ar putea remarca, eventual, ceea ce acad. Gheorghe Păun constată sobru şi judicios: un nucleu intim agitat şi cu foame de eliberare, de „răzvrătire a „rănii poetice”, a „unui spirit liber, interogativ, bântuit (aş zice întru mântuire! – n.m.) de setea de dreptate („existenţială”), cu un solid antrenament filosofic, livresc sau dobândit prin iluminare poetica”. (NE) întâmplarea unui recent dialog cu jurnalista-poetă mi-a indus instantaneu acea stare rezonantă „privilegiată” în reciprocitate. Maria Diana Popescu este lucrată de gând-cuvânt-reprezentare-semn, quadratură a cercului, superb comentată de Ştefan Augustin Doinaş.
Poezia de faţă merită lectura duminicală, deşi este suma unor „munci” în accepţia zicerii „muncit de gânduri”: vădit fertilă pe ogorul semantic. Răsare peste crepuscularul-convulsiv al liricii înregimentate, iată, o poezie a patosului re-înnăscut, epifanic-genomic. Lazaretul prin care stihia îşi târşeşte şoşonii perorând habotnic-răstit-senil despre „metri cubi de cultură”, are a se teme de viitorul (pe care, oricum, nu mai are organon-ul de a-l sesiza), ambetat de impotenţa naturală a „consumatorului” de literatură-gândire. Generaţia Mariei Diana Popescu nu este nici măcar de amăgit cu hilarul colorism de paradă pe spectrul roşu-stacojiu-retard-portocălâi, etc. Arderea lucid tăioasă a poeziei-pamflet-eseu- ars-poetica a Mariei Diana Popescu fiind recursivă la eternul rost al poeziei, să ne desfătăm (să ne dez- feciorim?!) în facerile şi desfacerile unei prezenţe poetice, harnice spiritual şi cu simţ etic ce abia se diferenţiază de travaliul estetic, năvalnic asumat.
Maria Diana Popescu gândeşte poetic şi enunţă filosofic. Spiritul se înnoieşte, inversând timpul, prin arderea intensă a corporalităţii. Pledoaria ei este socratică şi transcende derizoriul umbros istoric. Istoria ei este a ID-ului personal versus unul al deidentificării colective. „Cu poeme-celule, într-o incintă virtuală a spiritului- templu”, este enunţat clar refuzul „ochiului de control” şi Diana mitosului eladic are „în tolbă arcul şi săgeţile”: eroismul acesta revine reîncărcat de superbia unui nou panteon semantic.
Trimiterile mito-poetice abundă în lirica ei. Simbolistica este fertil cultivată în enunţul eseistic, aparent confortabil, tonul polemic fiind a(le)goric. Încet-încet, cartea ne conduce în interiorul acelei sus-citate gândiri poetice a lumii. Acest freamăt semantic creşte cu paginarea labirintică şi întinde între-adevăr un halou-năvod de vrajă, de magie. Vulturul lui Etana îi poartă fiinţa în levitaţia şi scrutările diafane, în acalmia sau reveriile privilegiului cuvintelor de a „umbla prin cer” desculţe, zborul fiind desculţ şi concentrat pe focalizări infraroşii şi infraseismice care scanează, semiotic, o geografie a libertăţii observate ca întreg planetar, un zbor nocturn. Extragerea memoriei freatice a emoţiilor arse, relevă substanţă poetică pură.
E păcat să ne grăbim a pătrunde lecturând frugal „nălucirile” de încercare iniţiatică din acest labirint asumat şi deschis nouă, ca o captivitate iluzorie: se cere re-lectura şi revenirea, spre a decoda semnele lăsate mistic-religios de fantasma luminoasă a spiritului poetic, vânat de zeitatea vânătoarei sublime, Diana, într-o prelucă sanctuarică, la care are acces ca orice zeiţă.
Să ne (re)cunoaştem prin poezia uneia dintre cele mai interesante voci înnoitoare ale liricii româneşti actuale. Nu fac o impietate ori indiscreţie, dacă preiau mesajul autografic care mi-a muiat inima, recunosc: „Caut oameni să-i îmbrăţişez”. Altfel, aşadar, decât cinicul-sceptic Diogene, Câinele Înstelat, şi altfel decum Emil Cioran: prin aceea că Maria Diana Popescu îşi extrage şi face auzit flaut dintr-o spărtură a luminii – poezia empatiei divinului. Un mare pictor contemporan român aflat în Portugalia, are o viziune a genezei, în care, alături de Creator şi bivalent pancretic – întrupează umanul fiind Femeie.
Spiritele gemene se caută şi, uneori, se recunosc în starea de levitaţie a logosului străpuns: cu săgeata; ei bine, este săgeata ce ne prelungeşte fiinţa şi nu se mai întoarce… Salut întinerind bătrâneşte, un răsărit frumos care „aprinde întunericul”, adică răspund îmbrăţişării, cu bucuria unică a cunoaşterii în sensul originar, vechi-testamentar.

Eugen Evu

Sursa: Revista ART – EMIS