Poeme de FLORICA MITROI
Poeme
de
FLORICA MITROI
în fiecare mai
în fiecare mai își pierde picioarele de piatră
tropicul Cancerului, se strânge de căldură
și ploaia caldă ademenește crocodilii.
Din nou deșarte piei dezbracă luna
cu cornul ei să scormonească jungla;
păianjenii cu pânze prăfuite încâlciră
livezile de portocali în floare
să izbucnească-n plâns când trec din nou
înnebunită de aceeași preistorică
și moale tristețe, cu degete pe fețe zbârcite
un pui de diavol îmi coboară-n inimă
tăcut și sparge ulcioarele de lemn.
Cel ce ascunde haosul
Cel ce ascunde haosul mă iubește
mă coboară într-un tărâm
în care sclipătul de zbor e mai puternic decât mine
o inimă de marmoră dărâm
Cel ce ascunde haosul nu simte vina
nu este lent, el e frenetic, e nerăbdător
un univers embrionar de alb
e hipertrofiat de o neliniște care îl face bulb nemișcător
Cel ce ascunde haosul este înaripat
dar fără aripi e cenușă ce o gâtuie vie
cel ce ascunde haosul mă amețește
cu fața-i neagră – pământie
Cel ce ascunde haosul mi se jertfește
mă lasă să-l mănânc; atunci eu vin încet
cu inima bătându-mi, cu părul miere de reptilă despicată,
cu ochiul viu, iluminat de giulgiul transparent și mort
Soliloc la 5 x 10
De câte cinci ori zece: anii
câte mărgele-n șirul Anii,
de roșu chihlimbar și ghindă,
făptura-mi vor să o cuprindă.
De câte cinci, ori zece ori:
tăcuți, dar ademenitori,
anii s-au dus, cum trec nămeții,
însingurării și tristeții.
Să-i strâng, au vrut, dar eu nu-i vreau,
Ce am cu ei, cu mine n-au;
și de un semn, tăcut, le fac,
tot nu mă dau pe-al lorul plac.
Și-i țin, de frâu, așa, de zor,
să macine din timp, cu spor.
Hii, nărăvași, voi ani, înalți,
vă dau jăratec, să zburați;
Tot pe deasupra mea trecând
în-nu-măr-rând… înnumărând…
(Cu prințul dragostei…)
Cu prințul dragostei mă jucam,
cu prințul libertății totale,
luam o fântână și o aruncam
în adâncul adâncurilor,
luam o gură de bucate
și le aruncam în adâncul adâncurilor,
luam un om îl aruncam
în adâncul adâncurilor –
și prințul râdea ușor și dus pe gânduri
în hlamida-i de fum
râdea ușor și le împingea cu piciorul
mai jos decât adâncul adâncurilor.
(Iconarii ambulanți)
Iconarii ambulanți
vindeau icoane
pe care le concepeau în singurătatea lor tristă și vie,
ca în intimitatea nefirească a unor idoli;
aceste icoane nu aparțineau nici unei secte,
ele erau ale umililor,
ale urduroșilor iconari ambulanți;
ici vedeai o lamură verde,
de un verde acefal,
de după potop,
ici un sfânt cu un ochi smuls,
cu o figură chinuită ca a satanei,
ici o levitație naivă;
alteori atman era drumul zilei,
misterios ca un amurg.
(Uchi Dalap)
Uchi Dalap e prostul slut al satului –
când el se mișcă văd cum se mișcă umbra
ca un idol ars și blând ,
O, poți să-i dăruiești și struguri cruzi
și pâine crudă
și un copil lăsat de-a bușilea
în libertatea stranie.
O, poți să-l bați, poți să-l privești în ochi –
el este porcul încropit.
O, cum atârnă ca o piele o inimă de câine
din soarele posomorât.
Biografie Florica Mitroi
Florica Mitroi (15 februarie 1944, Giurgiţa, judeţul Dolj – 14 mai 2002, București) este o poetă. Este fiica Mariei (născută Doancă) şi a lui Ion Mitroi, proprietar de moară. A absolvit în 1962 Liceul „Vasile Roaită\” din Râmnicu Vâlcea. În 1962 şi 1963 a urmat cursuri de drept în cadrul Universităţii din Bucureşti. Debutează în „Luceafărul\” (1966), iar editorial, cu volumul Rugăciune către Efemera (1969; Premiul Uniunii Scriitorilor), urmat de Diapazon (1973) şi între cer şi pământ (1976; Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti), în anii \’80 emigrează, plecând mai întâi în Israel, iar mai târziu în Canada.
Mitroi a atras atenţia criticii literare încă de la primele versuri. Dacă în cazul altor confraţi opiniile erau controversate, în ceea ce o priveşte se poate vorbi despre o unitate a punctelor de vedere. Toţi comentatorii au remarcat tensiunea emoţională şi forţa liricii sale, dar au subliniat totodată imperioasa necesitate a autocontrolului, a impunerii unei rigori stilistice.
Fiindcă, în cadrul aceleiaşi poezii, pot fi întâlnite imagini de o remarcabilă puritate: „Şi tu eşti un altar de borangic uşor / sub care se cunună soarele cu luna, / tu eşti în fruntea mea de foişor / un uriaş copil, râzând întruna\” (Rugăciune către Efemera), alături de incredibile asociaţii de vocabule, care şochează nu prin insolitul lor (benefic, dacă ar fi fost urmărit efectul estetic), ci prin senzaţia de delir verbal, combinaţiile întâmplătoare, uneori de-a dreptul incompatibile, lăsând impresia că autoarea nu cunoaşte sensul cuvintelor: „cărămida botezului, computată\”, „bătrâneţea castată\”, „praporii de pulberi indiferenţiale\” etc.
Paradoxal, în pofida acestor hazardate ori disonante alăturări de sintagme, atmosfera creată este de o halucinantă intensitate a implicării eului poetic. Mitroi reuşeşte să fie şi de o mare candoare, dar şi să braveze, frizând cinismul. În pofida efortului de disciplinare, de reducere a aluviunilor lingvistice (sesizabil în ultimele creaţii), lirica sa rămâne, cum remarca Mircea Iorgulescu, „agitată cu violenţă de impulsuri contradictorii şi tulburi, epuizante\”.
Opera
• Rugăciune către Efemera, Colecția Luceafărul, Bucureşti, 1969;
• Diapazon, Bucureşti, 1973;
• Între cer şi pământ, Bucureşti, 1976.
http://georgeanca.blogspot.ro/2013/02/poeme-de-florica-mitroi.html
