Cuvânt și iubire

„Dacă oferi dragoste, frumusețea va crește și toate acestea pentru că dragostea este frumusețea sufletului.”  

Saint Augustine

   Se spune că numele Adevărului este Iubire. Adevărul are frumusețe deoarece este esența vieții pe care o trăim în iubire. Întreaga existență, ni se spune de asemenea, cu excepția omului, trăiește în adevăr. Numai omul poartă cu el minciuna, numai el poate fi uneori în afara adevărului. În clipa în care ne naștem și devenim o parte a existenței, adevărul, iubirea și frumusețea ar trebui să devină religia noastră.

   Omul are nevoie de Adevărul Absolut ca etalon al vieții. Acesta e unul singur și este identificat cu Divinitatea. Se întâmplă să nu acceptăm cu toată rațiunea și inima Adevărul Absolut, din slăbiciune, neputință, încăpățânare, rigiditate. Adevărurile relative pot fi multe: diferite credințe, gânduri, opinii deduse, repetate sau confirmate prin experiența vieții. Pe parcursul vieții ne sunt date adevăruri parțiale, fragmente din Marele Adevăr sau putem avea parte de adevăruri temporale, false.

   De foarte multe ori, în istoria vieții, chiar a științei, ceea ce era considerat mare adevăr într-o perioadă, s-a dovedit a fi unul fals sau incomplet. De exemplu, astronomul, cosmologul polonez Nicolaus Copernic (1473-1543) a dărâmat teoria geocentrismului pământului instituită de grecul Ptolemeu (87 d.Hr. – 165 d.Hr.), cu noua sa teorie a heliocentrismului, îmbrățișată și de italianul Galileo Galilei (1564-1642), teorie completată și dezvoltată mai târziu de fizicieni, astronomi, matematicieni, precum germanul Johannes Kepler (1571-1630), englezul Isaac Newton (1642-1727), italianul Giordano Bruno (1548-1600), ajungându-se astfel la ideea universului nesfârșit. Galilei a dat și câteva legi pentru teoria relativității, legi care contraziceau cele afirmate de fizicienii dinaintea lui. Newton a adăugat principiului relativității câteva alte concepte, apoi a venit Albert Einstein (1879-1955) cu alte legi care completau adevărurile dinaintea lui. Teoria lui Einstein cu privire la viteza luminii care nu poate fi depășită, a devenit adevăr de necontestat. Dar, ne întrebăm pe bună dreptate, nu va veni nimeni cu un nou adevăr? Se discută de pe acum despre neutrini, particule elementare ale materiei lipsite de sarcini electrice, ce traversează în general materia fără a se opri și care par a fi mai rapizi decât lumina. Dacă teoria va fi confirmată, această limită maximă a mișcării va fi depășită, cercetătorii vor fi obligați să regândească fizica actuală, inclusiv teoria lui Einstein. Și atunci poate se va adăuga o altă teorie celei care a dăinuit o mare perioadă de timp, se va face un pas înainte, multe legi fiind chiar infirmate? Experiența vieții ne-a demonstrat că oamenii trebuie lăsați să-și exprime părerile în urma cercetărilor, a descoperirilor făcute. De-a lungul timpului s-au făcut și greșeli: uneori știința l-a negat pe Dumnezeu – Inteligența supremă, iar Biserica a greșit prin arderea pe rug al lui Giordano Bruno sau prin condamnarea lui Galilei, acceptând după 200 de ani ideea că pământul se învârte în jurul soarelui și nu invers. În 2008, Papa Benedict al XVI-lea, despre care se ştia că în trecut scuzase condamnarea lui Galileo pentru erezie, a declarat că înţelegerea legilor naturii ar putea stimula aprecierea lucrării lui Dumnezeu.

   Adevărul se relativizează uneori datorită înțelegerii diferite a oamenilor, gradului de inteligență a minții, surselor din care provin cunoștințele dobândite de fiecare dintre noi – credibile sau mai puțin credibile -, structurii ființei, sentimentelor, faptelor care ne pot apropia sau îndepărta de Adevărul Absolut. Dacă însă, Adevărul se va diversifica într-o mare măsură, omenirea nu poate ajunge la derută? Viața ne-a demonstrat că Iisus cunoștea „Calea, Adevărul și Viața”, sfătuindu-ne să-l urmăm fiindcă El este posesorul acestei cunoașteri, iar noi, s-a dovedit de asemenea, nu putem singuri să ne creăm o cale adevărată, o viață curată, fără a urma legile lui Dumnezeu. Creăm adevăruri relative care de cele mai multe ori ne bulversează judecățile, ori ne obosesc, ne rătăcesc. Rareori se întâmplă, ca în final, ele să ne apropie de Divinitate. Poate că Adevărul nu ne este îngăduit deocamdată a-l cunoaște întru totul, dar calea spre el ne-a fost arătată!  „Calea drepților e ca zarea dimineții ce se mărește mereu până se face ziua mare” ne spun Pildele lui Solomon.

   Fiecare poate avea Dumnezeul, adevărul, calea și viața lui proprie, dar pentru cine judecă, „adevărul nu trebuie să tremure de frig la ușă.” Mintea ne este dată, în ea stă ascunsă conștiința care evoluează în consens cu Conștiința fundamentală, trebuie doar să învățăm să o folosim. Mintea ne ajută, dar este uneori influențată, înșelată de lumea falsă în care trăim. Logica se dovedește a fi dură de cele mai multe ori, iubirea creștină însă, ne mângâie sufletele, fiindcă „nu există căldură decât în preajma lui Dumnezeu”.

   Criza lumii în care trăim este în primul rând o criză morală, nu știm cu adevărat cine suntem și pe ce cale trebuie să pășim. Denigrăm suportul dăruit, fructificat de întregi generații – Biserica, despre care Brâncuși spunea că rămâne pentru totdeauna locaș al meditației, denigrăm rolul ei, acela de a-i aduna pe ,,fiii risipitori” şi de a le arăta adevărata cale pe care aceştia trebuie să o urmeze. Petre Țuțea ne spunea că religia transformă poporul într-o masă de oameni culți. A greșit cumva? Biserica este o parte a culturii noastre, ea ne reamintește legile sfinte și nu-l lasă pe om să rămână pe treapta inferioară a degradării sale morale, ci îi dă puterea şi curajul de a înainta spre desăvârşire, spre a se apropia de Adevărul Absolut – Divinitatea. Biserica ajută societății ca membrii ei să aibă o moralitate sănătoasă, o verticalitate în tot ceea ce fac. Și cine denigrează? De obicei oamenii care nu au avut de mici copii contact cu învățătura creștină în care au fost botezați sau cei care s-au lepădat de învățătura creștină ca de propriul părinte; denigrează oamenii lipsiți de trăirea sufletească a religiozității; denigrează oamenii ignoranți, care nu au cunoscut adevărata iubire a învățăturii creștine, ci au știut doar să pozeze în viață și să arunce cu gunoi în alții, vrând să-și arate superioritatea (crezută de ei!) prin invidie, defăimare, ură. Este bine să fim cu persoane de acest tip toleranți și umani, dar  cu măsură, pentru că riscăm, vorba cuiva, să ne  năpădească, așa cum buruienile năpădesc plantele cultivate. Dar, este știut că Biserica îşi deschide larg uşile pentru toţi oamenii, în mod deosebit pentru cei care au apucat calea pierzaniei. Pentru că „Dumnezeu voieşte ca tot omul să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”(1 Timotei 2,4). În fond are dreptul oricine să scrie,  să discute decent și cu argumente, dar fără a fi intolerant și plin de ură sau lipsit de respect. A te îndoi sau a nega credința cu vehemență, este cu adevărat o dramă. Emil Cioran spunea că „practicarea  îndoielii este aducătoare de slăbiciune și boală”.

    Speranța ne face să credem că încetul cu încetul vom știi cine suntem, de unde am venit, încotro ne ducem, că ne vom trezi în altă lume, cea a spiritualității adevărate și nu mimate, sau renegate. Fără acest drum, fără  această sete de spiritualitate, viața ne va fi într-o continuă criză și criza duce la frământări care nu sfârșesc bine.

   Trebuie să fim convinși că există Adevăr Absolut, după matematica creierii acestui univers și că el există indiferent de credinţa sau părerea noastră. Galileo Galilei afirma cu convingere că legile naturii sunt matematice. Suntem departe încă de descoperirea tuturor secretelor universului, adevărului și nu este oare util ca omul să aibă un reper bine stabilit în desfășurarea activității sale? Să nu scăpăm din vedere că rătăcirea înseamnă pierdere din timpul atât de scurt al vieții care ne-a fost dăruită și rătăcind, pierdem ceva ce va fi cu greu recuperat mai târziu.

   Adevărul este propovăduit de religie alături de Iubire, căreia i se atribuie o natură divină. Iubirea este un dar prețios. Dacă o pierdem, viața nu mai are nici un sens. Filozoful german Johann Gottlieb Fichte (1762-1814) părintele idealismului german, cel care a dat întâietate ideilor, spiritului, conştiinţei, gândirii, în timp ce materia  a trecut-o în planul al doilea, spunea că „Iubirea care este cu adevărat iubire și nu numai un trecător capriciu, nu se oprește pe ce este menit pieirii, ci se deșteaptă, se aprinde, sălășluiește numai în ceea ce este veșnic”. Vorbind despre idealismul lui Fichte, dr. Vasile Chira de la Universitatea de teologie din Sibiu, subliniază: „Omul şi lumea sunt centrate în Dumnezeu. Datoria morală este vocea divinităţii, iar indiciul că suntem în armonie cu scopurile divine este iubirea. Menirea omului în lume nu se poate întemeia decât pe existenţa unei ordini morale care să-l apropie treptat de perfecţiune”.

   Căutând iubirea, îl căutam inconștient pe Dumnezeu. Când iubim simțim ceva deosebit, o lumină în suflet, o împlinire, o stare de fericire. Căutăm iubirea toată viața, avem nevoie de ea, nu putem fi absolviți de iubire. Dar nu numai noi oamenii, ci și întreaga natura din jurul nostru; toți și toate sunt în căutarea iubirii. Tot ceea ce este în lumea aceasta tânjește după iubire. Căutăm nu numai acea euforie a simțurilor, ci în primul rând iubirea sufletească. Iubirea ne leagă sufletele, ne fericește! Cine a simțit că este părăsit, că iubirea ființei dragi a dispărut, măcar și pentru puțin timp, a putut realiza golul creat în sufletul său și a putut înțelege de ce Marin Preda și-a încheiat romanul Cel mai iubit dintre pământeni folosind cuvintele „Dacă dragoste nu e, nimic nu e!” În Biblie se specifică: „Chiar dacă aș vorbi în limbi omenești și îngerești, și n-aș avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zăngănitor. Și chiar dacă aș avea darul prorociei și aș cunoaște toate tainele și toată știința; chiar dacă aș avea toată credința, așa încât să mut și munții, și n-aș avea dragoste, nu sunt nimic. Și chiar dacă mi-aș împărți toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aș da trupul să fie ars, și n-aș avea dragoste, nu-mi folosește la nimic…” (1 Corinteni 13)

   Grădina inimii trebuie cultivată cu Adevăr, Iubire și Frumusețe. Ni se întâmplă să închidem ochii și să gândim la ceva frumos… Apoi deschidem ochii, frumusețea gândurilor reflectată în ochi pleacă și ajunge în sufletele altor ființe…. „Frumusețea este promisiunea fericirii” scria Stendhal. Ea dă strălucire iubirii, adevărului.

Dacă vom folosi mai mult de inima decât de cântarul minții, vor intra cu ușurință și Adevărul și Iubirea și Frumusețea.

Vavila Popovici – Raleigh NC, SUA