Boris David: Rugăciunea Ei
Doamne, Cel Atotputernic,
Fă să cred în vraja Ta,
Împlineşte-mi rugăciunea,
Adu-l iar în preajma mea.
Fă-l să-nvingă-aceste clipe
Ce adânc l-au tulburat,
Fă-l să simtă iar căldura
Ce într-unul ne-a legat.
Ştiu că-n mine a sădit el
Tot ce-avut mai bun, mai sfânt,
Liniştete-i tulburarea,
Cea din suflet şi din gând.
Numai eu ştiu ce ascunde
Vorba-i aspră, chipu-i crunt –
Nu-i blestem cum crede-ntr-una,
E un simplu amănunt.
Nimeni din cei mulţi ce-n preajmă-i
Proslăvesc iubirea lor,
N-au pătruns nimic din jarul
Ce-ncălzeşte al să dor.
Dorul său de libertate,
Dorul după ideal,
Dăruirea-n tot ce face,
Teama-i de-un destin fatal.
Dac-ai şti, Tu, Doamne Sfinte,
Ce-i cu freamătul din el!
Este veşnic o furtună
Ce aleargă după-un ţel.
N-ar putea crea durerea,
Răul nu-i sădit în el!
Demonul de care fuge
E doar firea-i de rebel.
Doamne, fă-l să se întoarcă –
Lângă mine-i liniştit –
Chiar de fuge-ades cu gândul,
L-oi urma în infinit.
Cine poate să-nţeleagă
Ce în el am investit!
Am fost dragoste de-amantă,
Mama pruncului iubit.
E puternic şi slab este –
Un contrast, un ne-mplinit –
E un zeu ce stăpâneşete,
Este sclavul osândit.
Ochii lui pătrund ascunsul,
Vorba lui e un balsam,
Palma lui este tăcerea –
A-ncerca să scapi e-n van.
Este briza ce adie,
Este-un soare arzător –
Te-nfioară a lui fire –
Pentru el aş şti să mor.
Cheamă-i paşii din neantul
Ce-l înghite nemilos!
E prea slab pentru-a fi singur,
Pentr-un ţel, prea curajos.
E sortit la ne-mplinire
De-i lăsat a rătăci –
E-mplinit doar în iubire
Şi-n neştire va sfârşi.
Doamne, dacă eşti puternic,
Fă să cred în vraja Ta!
Dacă nu, ia-mi razna gândul –
Poate-aşa voi fi a sa…
12 mai ’85
Bucureşti-Braşov
