Gh. A. M. Ciobanu – Un Zenon eleat „a fost”, dar a rămas eternu’- „a fi”
Fiind copil, priveam, ca pieton şi de aproape, cu emoţia firească a vârstei ce o aveam, cum arde Teatrul-Cinematografic Moderndin oraşul Roman, incendiul pornind de la pelicula ce se rula atunci, acestea având, la vremea aceea, un grad foarte mare de inflamabilitate. Clădiri arzânde am mai văzut, sunt doar generaţia războiului. Altceva însă, m-a impresionat atunci, ceva ce mă tulbură şi acum…
Clădirea Modern avea un turn înalt, pătratic, pe platoul de sus fiind, de ani şi ani „împărăţia” porumbeilor.
Era primăvară, când, în cuiburile lor, acum arzânde, se zbăteau puişori plăpânzi, cu aripioare care, încă, nu ştiau ce-i zborul. Deasupra, stoluri alarmante de columbi, ce încercau mereu, dar în zadar, din flăcări să salveze pe micuţii porumbaşi.
Citind volumul liric al poetei Mariana Gurza, Pe urmele lui ZENON, mi-a apărut în minte, după atâtea decenii, secvenţa tragică de atunci. Autoarea se avântă, repetat, pe verticala Cerului dar, tot de multe ori, priveşte spre Pământ, fiind neîmpăcată cu multele umbriri, ce le surprinde, dureros şi le şi simte, liric.
Şi-n omenire ca şi-n Patria-i maternă.
O pendulare, nu doar constatativă, ci profund subiectivă, între un Cer ideal, conceptual şi un Teluric plin de contradicţii sociale. Poeta le trăieşte şi ar vrea, parcă, să le „strige” în plină zi, dar presimţind că ar fi ca o „predică în pustiu”, se descarcă, asemenea „Bărbierului regelui Midas”, spunând ceea ce are pe suflet, prin tăcerea de bibliotecă, a volumului liric şi sincer ca o spovedanie, de lângă noi.
Revenind la „aporiile” eleatului Zenon, numele acestuia fiind-ne pe copertă şi raportându-l la vremurile de acum, grupajul poetic al autoarei, s-ar putea asemui, cu mitul antic despre Ahille, cel iute spre „mâine”, care nu poate depăşi prea înceata „broască ţestoasă” a lui „azi”.
Acelaşi „azi” ce o nelinişte mult pe poetă.
Un „nu” fatalic pentru ea, existent socio-umanic, nu atât istoric, cât contemporan, emanând continuu, un discret pesimism de coexistare.
Dacă volumul de faţă, ar mai fi continuat cu câteva titluri, spre final, ne-am fi aflat la o „tabletă” ce s-ar fi întitulat cu expresia cineastului Lelouch: „opriţi planeta, vreau să cobor”.
Se recurge, de câteva ori, la formula „variaţiunilor” – ca la Bach – pe o aceeaşi „metaforă” existenţială, fără a se lăsa impresia unei obsesii, ci, mai mult, aceea de „memento”.
De aici şi nota unui „baroc simbolist”, ce s-a contopit cu universul spiritual al autoarei.
O uşoară întâlnire, undeva, cu Iubirea: o „love story”, doar, subordonată „legii valorii”.
Impresionează şi acele picături amare de patriotism, ozvorâte din unele realităţi, amare şi ele, aflate astăzi lângă noi.
Ultimul suspin liric al grupajului, e intitulat: Ramuri triste.
Ne duce cu gândul din nou, la acea răsturnare a lui „a fi”, cu decenii în urmă, la Cinematograful Modern, mistuit de flăcări. Sunt, parcă, acele „ramuri” pârjolite de foc, pe care, în fapt de seară, s-au aşezat, obosiţi, acei porumbei, ce visau mereu, în zborul lor, Cerul, dar acum, privesc în jos, spre un Pământ, ce-a devenit, în câteva clipe, pentru urmaşii lor, pojarul unei Stele.
Gh. A. M. Ciobanu
