Ion Roșioru: Bucuria de a exista din nou
Ultimul strigăt, Editura Eubeea, Timișoara 2006, este cel de-al șaselea volum de versuri din bibliografia Marianei Gurza și el orchestrează un strigăt de bucurie epifanică, de reînviere și retrăire prin credință și prin cuvântul lui Dumnezeu care ne contagiază neîncetat de duhul sau atotregenerator. Hotarul dinspre viață și moarte devine astfel superfluu. Meditația asupra condiției umane vindecă de angoasa efemerității terestre a ființei și-i inoculează o enormă doză de împăcare metafizică, îmblânzind în chip miraculos veșnicul au-delà. Discursul poetic de bună și autentică factură religioasă se constituie ca un imn adus bucuriei de a exista din nou după confruntarea cu situația-limită, la cumpăna fragilă dintre a fi și-a nu mai fi, un imn adus șansei de a se fi adăpat din basmica (poate veșnica!) apa vie și tămăduitoarea lumină divină.
Iubirea e mereu cea mai bună modalitate de deconspirare și de fletrisare a morții. (Zbucium mut; Iubitule, voi fi umbra ta), oricât de mult s-ar deghiza această Doamnă Neagră în mireasă mioritică. Împovărată de dor și de spaima trecerii neiertătoare a timpului care antrenează cu el solitudinea, durerea și trădarea, poeta speră neabătută în regăsirea tărâmului purității primare : ,,Acolo, la picioarele Tale,/ Doamne,/ smerită,/ mi-a fost dor de mine/ cea de la început,/ când am cunoscut lumina,/ și pacea și încrederea/ în puterea Ta,/ Doamne al meu,/ acum mă rog Ție/ pentru dragostea mea/ de dragoste,/ pentru copiii mei,/ pentru o noua naștere.” (În căutarea liniștei)
Regretul după viața lăsată să treacă netrăită e unul firesc și complet motivat (Eternitate). Însă durerea e convertită cel mai adesea în nădejdea supraviețuirii prin text (Răvaș, Secvență Biblică, Poem, Poveste, Cântec etc.) ori a obiectivării amintirii actelor care au amprentat existența: generozitate, iertare, altruism, tandrețe, iubire, moralitate, iscarea frumosului, armonizarea sufletului cu peisajele naturii înconjurătoare, arderea pe rugul creației, avivarea memoriei ancestrale sau doar personale, îmbibarea ființei de harul dumnezeiesc, împăcarea cu sine, atingerea cotelor de sus ale ataraxiei, identificarea, fie și în vis, cu duhul astral ș.a.m.d.
Izvorâtă din suferință, cartea Marianei Gurza e o pledoarie pentru trăirea întru iubire a clipei celei repezi ce nu s-a dat, chit că marea tristețe metafizică nu va fi niciodată abolită sau escaladată pe deplin: ,,Mai am multe de dăruit,/ cuvinte pentru poeme./ versuri pentru cântecele lumii,/ pașii pentru ritmul sufletului…/ Atunci, ce e-n inima mea? // Sunt eu cea dintotdeauna,/ cu puțin adaos de soare,/ de lumină,/ și cu un ecou prelung/ al cuvintelor despre nemurire…” (De ce sunt tristă?)
ION ROȘIORU– (Luceafărul, Nr. 12 (783) Miercuri, 28 martie, 2007)
