Eleonora SCHIPOR: „Sunt vuietul adâncurilor, lacrima suferinţelor…”
Numele doamnei Mariana Gurza este mai puțin notoriu pentru cititorii nord-bucovineni, deşi versurile ei ar merita să fie cunoscute şi pe meleagurile noastre. Universul liric al poeziei Marianei Gurza este unul foarte familiar pentru noi – cel din extremitatea opusă ei a spaţiului românismului, fiindcă vom regăsi în acest univers aceleaşi frământări zbuciumate, credinţe, vise şi speranţe, pe care le nutreşte întregul neam oriunde s-ar afla.
Așadar, cine este Mariana Gurza? Deși s-a născut în orașul bănățean Oțelul Roșu, este bucovineancă prin părinții săi, având o vocație nativă pentru poezie. Totuși, prima carte Paradox sentimental i-a apărut târziu, abia anul trecut, la Editura, atât de cunoscută noua, Augusta din Timișoara, cu o prefață de criticul literar Adrian Dinu Rachieru.
Placheta adună între coperțile sale poezii datate încă din anul 1975, adică scrise în ultimul sfert de secol. După cum mărturisește însăși autoarea, aceste versuri au luat naștere ,,din dorința de a rămâne alături de cei dragi mie, mi-am adunat gândurile din carnetele prăfuite ale anilor 1974-1989.”
Un amănunt biografic e bine să-l evidențiez aici: tatăl Marianei Gurza e originar din Bănila pe Siret iar mama din Cupca, de aceea semnatara acestor rânduri regăsește în versurile ei un spirit ancestral al locurilor noastre, din Valea Siretului și de la poale de Carpați. Din ceea ce conține volumul Paradox sentimental respiră o forță revigoratoare, o noblețe curată și o ardoare specifică spațiului, de unde i se trag rădăcinile.
Am primit acest volum de poezie cu autograf prin intermediul unui alt bucovinean – brașoveanul Petre Ciobanu, un fapt semnificativ într-un fel, deoarece relevă trăinicia relațiilor sufletești între bucovinenii noștri, risipiți pe diferite meleaguri și cât rămân ei legați de baștina lor. Cred că aceste gânduri se regăsesc mai convingător într-o poezie a Marianei Gurza: ,,Sunt vuietul adâncurilor/lacrima suferinzilor;/sunt frunza primăverii/în așteptarea serii./Sunt pământ fecund,/vis de gând./Sunt vuietul iubirii,/iluzia rătăcirii”.(Eu…)
Într-o altă poezie, tot despre sine, care nu în zadar se numește Autoportret, autoarea adaugă tușe noi la imaginea sa lirică de mai sus: ,Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/o frunză verde rătăcită/spre piscul tău înzăpezită/c-un dor ce nu mă iartă./Sunt ceea ce nu voi ști niciodată…/clipa minusculă/ în timp,/zâmbet,/lacrimi curate,/sunt doar anotimp”.
Pentru Mariana Gurza poezia este un mod de a trai – a suferi, a plânge, a sfida uitarea, tăcerea…
….
Revenind în încheierea acestor considerații la ceea ce spuneam adineaori că autoarea Paradoxului sentimental trăiește în poezie cele mai variate sentimente, speră și visează, suferă și radiază ca orice spirit profund și vulnerabil. Poezia este o trăire totală, un univers antinomic – între bine și rău, între lumină și întuneric, între veghe și somn, între tăcere și strigăt…Imboldul creației e veșnic, sufletul e mereu deschis spre lume, iar cuvântul trebuie cu asiduitate căutat. ,,Fiecare din noi – mărturisește poeta – simte nevoia de a rupe zăgazurile tăcerii și uneori din lacrimi să plăsmuiască un cântec…”
Mariana Gurza ne promite astfel că tăcerea nu-i va putea zăgăzui sufletul prea mult timp și cât mai curând va plăsmui, probabil o noua carte ce ne va bucura inimile. Noi o așteptăm…
Eleonora SCHIPOR
Meleag natal, 27 octombrie, 2001
