Artur Silvestri: “Păzitorii vetrei”
Sã fi fost acum mai bine de treizeci de ani când, în legendarul amfiteatru “Odobescu” de la Facultatea de Filologie din Bucureşti, ascultam în fiecare sãptãmânã, cred cã în ziua de Joi, cursul de literaturã comparatã al Doamnei Profesoare Zoe Dumitrescu Buşulenga. “Locul”, cãci un loc era, în sens originar, latin, era cu adevãrat mitic fiindcã, la vremea aceea, erau încã vii amintirile stranii ce lãsase G.Calinescu în acea geografie a libertãţii unde însãşi ideea de a poposi mãcar câteva minute impresiona şi aducea emoţii ce se descriau cu greu. Aceastã umbrã giganticã, evocatã adeseori, tulbura constant şi crease un fel de complex de inferioritate ce începuse parcã a se generaliza şi ideea însãşi de a vorbi de la catedra sacrã pãrea sã paralizeze ori, abia cãteodatã, intimida doar şi facea sã aparã o prudenţã ce, totuşi, se întrevedea. Între magiştrii, nu puţini, ce arãtau o faimã întemeiatã în acele timpuri ce azi se cunosc prea puţin dar se judecã într-un mod fri-vol şi neînţelegãtor, singura voce care putea sã mai aminteascã totuşi de uimitoarea fascinaţie ce lãsase amintirea Profesorului era aceea a Doamnei Buşulenga. Cãci aşa li se zicea. Lui, adicã lui G.Cãlinescu, i se spunea Profesorul de parcã oricine ar fi putut sã mai aparã vreodatã pe lume nu ar fi reuşit sã fie altceva decât un discipol, un învãţãcel, poate un continuator dar nu un “Profesor”. Iar Dânsei i se spunea ceva mai desfãşurat şi, poate, într-un gust de salon de “haute bourgeosie”, ca de prin alte vremuri: “Doamna Buşulenga”. Dar, la drept vorbind, aceasta nu era o formulare ce se nãscuse din politeţea care se cuvenea ci dintr-un fel de realitate definitã nu doar de o prezenţã ci poate chiar de un mod de viaţã şi de a înţelege lumea. Cãci, de fapt, Zoe Dumitrescu Buşulenga aducea un aer de boierie seninã şi de aristocraţie merituoasã ce se impunea prin distincţie în gândirea manifestatã cu lãrgime şi printr-o neobişnuitã formulã intelectualã, agregatã, întãritã în judecãţi ferme şi definitive.
Era, întâi de toate, ceea ce se cheamã “un om citit”. Unii înţelegeau prin aceasta simpla lecturã diversã si epicureicã, exercitatã din plãcere ori din obligaţie catedraticã însã aceastã concluzie nu era adevãratã. “Un om citit” era, de fapt, un cunoscãtor care, iniţiindu-se într-un univers de valori ştia sã recunoascã de îndatã ceea ce reprezenta valoarea nouã şi nu cunoştea ezitãri în a situa ceea ce încã nu avea o definiţie în categoria ce o pretindea şi în poziţia cea mai potrivitã. Aceasta însemna, în definitiv, o iniţiere în rostul punctelor cardinale care, arãtând o anumitã imagine a lumii, ar trebui explicatã mai stãruitor spre a i se înţelege sensul şi însemnãtatea. Esenţiale sunt aici organizãrile înlãnţuite, principiile vii, mecanismele ce identificã valori şi le aşeazã astfel încât sã devinã nu doar inte-ligibile mai târziu ci şi capabile de a germina, producând, la rândul lor, alte valori ce se înşiruiesc în serii şi tipologii. Suntem în domeniul tiparelor, al prototipilor şi al schemelor universale, unde sãlãşluiesc modele şi exemple şi unde haosul şi incidentalul nu îşi aflã legitimitate şi înţeles. Acesta este universul Tradiţiei.
Dar felul însuşi unde ne situãm prin aceastã vizionare reclamã anumite disocieri ce trebuie fãcute. Noi zicem “tradiţie” şi înţelegem, îndeobşte, prin aceasta, un numãr de obiceiuri şi atitudini canonice dar mai cu osebire un soi de reţea de valori ce nu se pot pune la îndoialã deşi nu de puţine ori se contestã fãrã a se clãtina. Bineînţeles cã a invoca pe Dante şi pe Cervantes, pe Sofocle, pe Shakespeare, pe Goethe şi, de bunã seamã, pe Eminescu însemneazã a ne aşeza acolo unde, indiferent de limbã la drept vorbind, şi, în cele din urmã, de difuziune şi chiar de puterea germinativã, existã universalitatea în aspectul ei de realitate obiectivã şi întruchipatã. Aici se formuleazã, acele concentrãri de noduri cosmice incluzând energii ce nu se pot descrie, ori, mai bine zis, puncte imutabile care, asemeni stelelor organizate în constelaţii, constituie un cer sufletesc în a cãrui stabilitate şi aşezare decursã din însãşi Firea lucrurilor stã însãşi raţiunea noastrã de a exista. Încheierea enunţatã în aceastã formã are aerul de postulat. Fiind însã fapt sigur cã şi aceasta este tradiţia sau, de fapt, ca tradiţia începe a se întrevedea “lucrând” de aici, ar mai trebui totuşi sã se adaoge ceea ce reprezintã rasfrângerea în planul superior, principiul nevãzut, entelehial. Suntem de aici încolo în impalpabil şi nedesluşit dar, în acelaşi timp, într-un strat atât de indiscutabil prin urmãri şi efecte încât simpla neîncredere raţionalistã se împiedicã de dovezile ce apar din orice punct de vedere ne-am aşeza. Oricine ajunge aici ajunge, în ultima ana-lizã, la o antropologie şi la o cosmologie care – în absenţa acestui nevãzut ce ne determinã, ne explicã şi ne însufleţeşte – nu ar mai fi altceva decât neconţinutistice alãturãri de noţiuni şi un lexic fãrã rost şi fãrã semnificaţie. Aceasta este, în cele din urmã, taina ce se invocã uneori, şi astãzi cu tot mai multã fe-realã, şi unde înţelegem cum tot ceea ce se orânduieşte se orânduieşte prin Neamuri. Cine aflã aceasta şi face cunoscutã alcãtuirea ei de trup imaterial, nu poate greşi.
Opera, uimitoare prin stãruinţa în a-şi îndeplini obiectivul imanent, pe care ne-o lasã Zoe Dumitrescu Buşulenga îşi va dovedi însemnãtatea cu cât vremurile vor fi mai tulburi şi paşii sufleteşti, ce se urmeazã, mai clatinaţi. Cãci, de fapt, aceasta este opera de zidire şi de povãţuire, de întãrire sufleteascã în marile şi enigmaticele arcane ale Tradiţiei. Alţii poate cã vor fi avut mai adâncã pãtrundere şi insuflare mai puternicã decât este aici, dar atâta spirit organizat, senin şi înţelegãtor, ce aparţine Învãţãtorului, s-a vazut foarte rar, dacã s-a mai vazut vreodatã pe la noi. În marea şi insondabila Realitate de peste vremi, aceasta este opera Pãzitorului de Vatrã.
Artur Silvestri
