Cuvânt și iubire

În numărul 37/2008, România literară a publicat, cu generozitate, a doua parte a unui interviu cu doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga, realizat în toamna lui 2005. Cea care avea să devină Maica Benedicta fusese de acord cu înregistrarea pe bandă a povestirii autobiografice. Din păcate, nu am ajuns să imprimăm decât o scurtă parte a bogatelor amintiri, presărate cu configurări de portrete care mai de care mai interesante şi mai vii. Memoria ei fabuloasă recompunea atmosfera timpului interbelic în care s-a format, începând cu momentele luminoase, calde, pline de haz ale copilăriei. În 2006, Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta avea să treacă în veşnicie. Regretul imens pentru pierderea irevocabilă a mărturiei unei vieţi întru totul alese – cea a doamnei academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga-Benedicta – ne va urmări întotdeauna. Nimeni, niciodată, nu va mai putea evoca, prin detalii atâtde revelatoare, printr-un farmec deosebit al povestirii, un parcurs biografic şi spiritual unic.

Vă prezentăm, în transcriere, ultimul episod din înregistrarea amintită.

ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA – Eu am fost un copil foarte bolnav, foarte bolnăvicios. Am avut toate bolile copilăriei. Aveam doctorii mei. Mi-aduc aminte, aveam un doctor bătrân, evreu, doctorul Şoru. Un om admirabil. Care venea cu cupeul. Pe vremea aceea, doctorul venea cu gentuţa deinstrumente şi cu cupeul. Şi, în ciuda bolilor care îi îngrozeau pe părinţii mei – săracii, eram singurul lor copil!, tata atâta mă dorise că era întotdeauna disperat când mă îmbolnăveam; de la trei ani am început cu tuse măgărească, patru – pojar, cinci – scarlatină, şase – angină difterică şi aşa am ţinut-o tot timpul -, în vremea acelor boli, în mine se coceau nişte lucruri, se melanjau, se…

Teodora Stanciu – … se plămădeau…

– … da, se îngemănau, în acelaşi timp. De pildă, gustul sărbătorii. Gustul sărbătorii mă ajuta să trec peste aceste perioade negre. Pentru mine, Crăciunul şi Sfântul Nicolae erau sărbători nemaipomenite. Pe tata îl chema Nicolae, patronul casei noastre era Sfântul Nicolae şi mătuşile noastre şi bunicile veneau şi ne-aduceau tot felul de cadouri. Şi mama lăsa uşa la sobă deschisă, eu aveam pătucul spre sobă, pantofeii erau lângă sobă, auzeam eu nişte fâşâit de hârtie pe sus, pe scara interioară, dar mă gândeam că o fi Sfântul Nicolae din sobă. Totdeauna găseam nişte cadouri admirabile de la mătuşi, mai ales de la cea de-a treia, Elvira, care era foarte generoasă. Ea mi-aducea tot felul de jucării: mobilă de păpuşi, case de păpuşi. Se făceau pe vremea aceea nişte jucării nemaipomenite, fermecătoare!

– Cu mai multă imaginaţie!

– Într-adevăr, erau o frumuseţe! De Crăciun, Pomul era pentru mine sacru. Acolo am avut sentimentul sacrului. Ştiind că Mântuitorul s-a născut, bineînţeles dedesubt era o creşă (scena Naşterii Mântuitorului) şi eu aveam un fel de… de extaz, un fel de… spaimă admirativă, fericită. Şi am şi făcut o ispravă într-o zi, fiindcă pomul se punea în salon. Pomul era foarte mare, salonul înalt şi elegant, cu covoare de Beauvais şi cu mobilă Louis XVI – ce s-o fi ales de ele, nu mai ştiu! -, oglinzi veneţiene. Acest salon se închidea după ce se orna Pomul, căci sobele de faianţă, desalon, albe, nu trebuiau încinse foarte mult, pentru că se mai şi stricau. Şi eu eram tot timpul cu mintea acolo. De la mine, de jos – salonul era sus, în dreapta, pe scară. Într-o zi, mi-am spus că nu se poate, trebuie să mă duc să văd, e globul acela… Era un glob care mă fascina, era multicolor şi culorile erau uşor transparente, prin sticluţe care imitau vitraliile. Şi aveau nişte culori superbe! Mi-am luat inima în dinţi şi m-am suit pe scări, două rânduri de scări: o dată în sus, a doua oară în sus şi am deschis. Era deschis! Şi am intrat. Am fost fericită! Şi am ridicat mânuţa şi am vrut să ajung la glob şi am tras pomul care a căzut peste mine. Şi am ieşit. Am închis uşa, lovită, prăpădită. M-am băgat în pat şi m-am îmbolnăvit deamărăciune. Şi atunci eram tot aşa de hipersensibilă ca şi acum! Şi nu ştiau ce s-a întâmplat cu mine, că n-au intrat vreo două-trei zile în salon. Iar când s-au dus şi au văzut isprava… şi-au dat seama că din pricina asta sunt bolnavă.

Dar, vă spun, aveau sărbătorile o priză asupra mea extraordinară! Le trăiam cum nu mai trăim astăzi, cum nu mai trăiesc astăzi nici eu… Trăiesc cu raţiunea şi cu spiritul, dar sentimental, afectiv, nu mai am arderea aceea a inimii. Iar mai interesant e că noaptea mă ridicam în pătuc. Uneori îmi făceau un brăduţ la mine în cameră. Şi mă uitam noaptea, fireşte iarna sunt curenţi de căldură în casă, iar globurile se mai mişcă puţin. Eu eram convinsă că sunt îngeraşii care mişcă globurile. Şi aveam o dragoste de îngeri şi o sete de îngeri şi o credinţă că sunt îngeraşii! Iar când am fost bolnavă de scarlatină şi era foarte grav, era să mor, am visat un vis cu îngeri. Şi m-am sculat, m-am ridicat în picioruşe şi am spus:

“- Mamă, mamă, ţine-mă, eu vreau să zbor!

– Ce ai, mamă dragă, ce s-a întâmplat?

– Vreau să zbor! Am visat un vis cu îngeraşii şi ei zburau şi zburam şi eu! Aveau un fel de aripi, vreau şi eu să zbor cu îngeraşii!”

Mama s-a uitat aşa de disperată la mine, a crezut că mor. Dar nu. A fost spre binele meu acel vis.

Pe de altă parte, plictisindu-mă de atâta boală, învăţasem să citesc, singură, singură! Şi ştiţi după ce? După ziarul Universul! Ziarul Universul circula atunci foarte mult. De la majuscule am început să citesc. Şi am început să citesc aşa de bine, încât după câteva luni de zile citeam foiletonul. Primul foileton din Universul. Şi care credeţi că era? O fi şi asta treabă de destin? Jane Eyre al lui Charlotte Brönte, despre care aveam să scriu peste 60 de ani. (Râde cu poftă)

– A fost un semn al destinului, într-adevăr. Şi când au aflat părinţii dvs. că ştiţi să citiţi?

– Mama a descoperit. Era cu mine în tren şi mergeam la Mărăşeşti. Cu o staţie înainte de Mărăşeşti, la Gugeşti, am început să spun pe litere: g, u, g, e, ş, t, i… Mama m-a întrebat de unde ştiu, căci ai mei nu ştiau că ştiu să citesc. Am învăţat singură. Şi atunci tatăl meu, care voia să mă facă cu orice preţ un geniu, numai că eu aşa îl dezamăgeam!, voia să mă pună să recit în faţa musafirilor, a prietenilor. Şi eu eram timidă, îngrozitor detimidă. Şi mă împiedecam, uitam şi … tata spunea “Iar m-a făcut de râs! (râde) Iar m-a făcut de râs!” Şi a început, de fapt amândoi au început să lucreze cu mine. Tata cu o anumită direcţie. Mama, tot la imboldul lui taică-meu, mi-a pus în mână pe Eminescu, ediţii pentru copii, Sadoveanu. Mama era filolog, fusese studenta lui Densuşianu, şi biblioteca noastră era foarte mare şi foarte bună. Mama avea biblioteca ei de literatură română şi franţuzească, tata avea biblioteca lui de jurist. Deci şi română, şi franceză, dar şi filosofie. Atunci, treptat, treptat, au început să-mi facă mie bibliotecă. Iar mama avea toată opera lui Sadoveanu, fiindcă, în vremea aceea, în fiecare an, Sadoveanu scotea o carte. Ceea ce era, pentru mine, o bucurie deosebită. Şi erau anii, poate, ai operei lui celei mai plăcute, mai accesibile.

Între timp am intrat la şcoală, la maici, la Pitar Moş. Nu mi-a plăcut şcoaladefel! Cum nu-mi place nici acuma! Nu mi-a plăcut niciodată! Mă întrebau toţi: “Ce vrei să te faci când o să fii mare?”. “Orice vreau să mă fac, numai profesoară nu!” răspundeam. Profesoară am fost! Pe de altă parte, îmi spuneau unii: “Unde ai vrea să stai când o să fii mare?”. “Oriunde, numai pe Calea Griviţei nu!”. Şi acolo am stat aproape toată viaţa! (râde din nou)

– Formidabil! Probabil alt semn al destinului.

– Da, sunt nişte chestii! Am vrut să fac muzică şi nu s-a putut. La 18 ani m-am îmbolnăvit de plămâni şi gata, s-a dus muzica!

Deci am intrat la maici. Cu franceza nu mi-a fost greu, pentru că în casa noastră se vorbea franţuzeşte în mod curent. Venise de la Paris şi Tante Sofia, sora mai mică a mamei, care-şi făcuse la Sorbona doctoratul cu Mario Rocques1. Şi se vorbea la noi franţuzeşte curent. Cu germana a fost mai greu, pentru că am învăţat să scriu mai întâi cu litere gotice, deaceea scriu aşa de urât până acum. Atunci se scria nemţeşte gotic. N-a fost foarte uşor. Bineînţeles, gramatică masiv, şi la franceză, şi la germană. Era bine că am învăţat gramatica la maici, pentru că la liceu, după aceea, eram cea mai bună elevă la franceză, la doamna Pogoneanu, care era absolventă de École Normale de Sčvre. Elle était normalienne!

– Şi exigentă!

– Da. Eram cea mai bună la ea, deşi era foarte exigentă! Aveam toţi această superioritate a stăpânirii foarte bune a gramaticii, chiar dacă ştiusem franţuzeşte aşa cum vorbeşte toată lumea! Bon!

Întâi m-am adaptat greu la şcoală, la maici. Mi-aduc aminte de Maica Edwine, draga de ea! Era maica de germană. Ele aveau plastroanele acelea albe, apretate foarte tare. Şi mie mi se făcea rău aproape în fiecare zi. Şi ea mă scotea afară şi mă lua cu capul pe pieptul ei: “Was hast du, Mein Kind?”2 Iar eu răspundeam “Ich weiss nicht, ich fühle so…”3. Şi mă lua în grădină şi-mi spunea tot felul de lucruri. Pe urmă mi se făcea bine şi mă întorceam în clasă. Dar aveam aşa o stare… nu-mi plăcea! Sculată dimineaţa, la 7, mă făceam că mi-e rău, dar mama, nimic: “Lasă, lasă, lasă, lasă, du-te, uite, te încalţ eu”. Mă încălţa ea. Mă îmbrăca frumos. “Te duci la maici!” Mă băgau în maşină şi mă duceam la şcoală. Fiindcă între timp tata devenise demnitar de stat, era…

– Ministru secretar de stat în guvernul Maniu.

– Ministru secretar de stat în guvernul Maniu. Şi tot atunci l-am cunoscut şi pe Maniu. Da!

– Câţi ani aveaţi atunci?

– Cred că 7 sau aşa ceva. Stăteam la poartă. Îmi plăcea să stau la poartă, spre disperarea părinţilor. Era obicei ţărănesc! Stăteam la poartă, dar înăuntru, nu afară. Mă ţineam de grilaj. Şi acum este aceeaşi poartă. Atunci se depuneau cărţile de vizită când se cunoşteau nişte oameni şi intrau în nişte relaţii mai strânse. Şi Maniu a venit cu maşina şi a depus cărţile de vizită la cutia poştală care era înăuntru. Şi eu, în poartă, înţepenită, încremenită. Şi el, drăguţ, cu ochii lui albaştri, avea ochii albaştri, foarte gentil. Eu – fără grai.

Tata începuse deci cu mine, încet-încet, operaţia de orientare pe calea raţionalismului. Încet-încet, încet-încet. Nu chiar atunci. Dar bineînţeles în conversaţii. El lucrase şi la Geneva, la Bureau International du travail, la Liga Naţiunilor, cu Albert Thomas, un francez foarte cunoscut pentru activitatea lui pentru muncitori. Tata venise încărcat de cărţi de acolo. Şi începuse să-mi pună în mână poveştile mai accesibile: poveştile lui Voltaire.

– Zadig, Candide.

– Zadig, Candide etc. Citeam. El mă întreba dacă mi-a plăcut. Discutamdespre fiecare în parte… După aceea, de la maici, unde nu făceam atâta literatură, am intrat la Şcoala Centrală şi acolo a început literatura. Şi, cum zic, Madame Pogoneanu, pe care am avut-o profesoară 7 ani de zile, în al optulea s-a pensionat, avea obiceiul să ne controleze lecturile în vacanţă. Trebuia să-i prezentăm, în prima zi după vacanţă, carneţelul cu lecturi. Şi fetele, colegele mele, veneau cu Bibliothčque Rose4, cu Semaine de Susette5, ceea ce se publica pe vremea aceea pentru copii, La Comtesse de Ségur, bineînţeles. Ea era cu Bibliothčque Rose. Şi hop şi eu cu Voltaire al meu. Ea: “Ce n’est pas possible, Zoe! Qu’est-ce que tu sais, qu’est-ce que tu as compris?” Şi reieşea că j’ai compris quelque chose, quand męme! Şi ea: “Raconte-moi quelque chose!” I-am “racontat”, i-am povestit. A rămas impresionată. Anul viitor, tata mi-a pus în mână Sičcle de Louis XIV6. Era şi mai greu. Dar îmi băga cu bună ştiinţă şi comenta cu mine, ca să vadă dacă am citit şi ca să-mi inculce treptat, cum să zic, o viziune negativă despre absolutismul monarhic. Fiindcă el era cam de stânga, întrucât ţărăniştii erau de stânga. Şi, pe urmă, el avea idei chiar uşor socializante, aşa, din aripa aia a lor socializantă. Al treilea an, nu mai ţin minte ce-a fost. Ştiu că am ajuns până în clasa a şaptea la Auguste Comte, Philosophie positive.

– Deja filosofia pozitivistă!

– Da, da. Iar Madame Pogoneanu: “Mais c’est impossible! Dis-moi alors quelles sont les états …”7 Şi i le-am spus. Nu mai ştia ce să zică. Era foarte exigentă şi foarte severă. Dar vedea că nu poate să mă prindă cu nicio lectură nefăcută. Căci taică-miu îmi băga bine în cap. Nu vă spun că la 15 ani mi l-a pus pe Descartes în mână. Am ediţia Descartes. Îi sunt recunoscătoare. Atunci îl bombăneam. Dar acum îi sunt foarte recunoscătoare pentru ce-a făcut pentru mine. Şi o prietenă de-ale mele, o prietenă de şcoală: “Zozi, mare părinte a fost tatăl tău, că te-a orientat şi s-a ocupat de tine. Tatăl meu nu s-a ocupat de mine. Şi ţi-a făcut cultura asta franţuzească deplină”. Mi-a luat toată colecţia Flammarion. A, voilŕ! Fetelor (Oana, Teodora), le vedeţi pe alea urâte, galbene din bibliotecă? Raftul de jos. Acolo sunt un sfert din cărţile Flammarion pe care mi le lua tata. Dacă vă puteţi apleca, aţi vedea Racine, Corneille, Moličre, complete, toate. Ce ai luat în mână?

– Corneille, Théâtre, 1928.

– Corneille… Uite în ce hal sunt! (contemplă volumul) Pe asta a şi legat-o săracul tata. Din două volume a făcut unul. Tata mi-a făcut o cultură franţuzească temeinică, solidă.

– Literară, filosofică!

– Şi literară, şi filosofică. Şi eu am făcut specialităţi: engleza-germana. (Râde) Toată lumea mă întreba: “Cum, dragă, când tu eşti aşa destăpână pe franceză, faci germană şi engleză?” Şi să vedeţi de ce nu am făcut franceză.

– Voiaţi să faceţi ce nu ştiaţi, nu?

– Da. Să vedeţi. Când să mă duc la facultate, să mă înscriu la Litere, la Drept mă înscrisesem, începusem deja (Lui tata nu-i făcuse plăcere, pentru că el voia să fiu medic. Am făcut ştiinţe juridice, tot ca el. Era doctor în drept. Încă erau portarii de pe vremea lui şi bibliotecarul de pe vremea lui, la facultate.), şi m-am dus la Filologie, iar cel mai faimos atunci era Perieţeanu. Era fantastic! Am zis să mă duc şi eu să văd cum e. Dacă îmi convine, dacă îmi place, dacă… Mă duc eu la un seminar. Vai, dragă Dora, făcea gramatică, L’imparfait du subjonctif. (râde cu poftă) Noi ştiam asta, vorba aceea, de la maici, l’imparfait du subjonctif! Am zis pa! Am ieşit şi am plecat! Ce să fac? Ce ştiu!? Să fac ce nu ştiu! Englezeşte ştiam mai puţin. Învăţasem englezeşte, tot la Şcoala Centrală, de la clasa a cincea în sus, a cincea, a şasea, a şaptea, a opta, patru ani. Făcusem şi greacă. Doi ani sau trei. Opt ani de latină. Învăţam atunci! Se făcea carte! Am ieşit de acolo oameni de cultură.

– Aşa este!

– Bineînţeles că nu toată lumea, nu toate fetele…

– Dar sistemul era făcut pentru aşa ceva, pentru cultură solidă.

– Într-adevăr! Te uiţi astăzi, eu sunt disperată, dragă Dora, boala mea şide aici e hrănită, din această disperare. Se duce neamul ăsta, măi copii!

– Cade în deriziune foarte tare.

– Cineva a zis acum câteva zile: “Oare ne-am prostit noi sau cineva e pus să ne distrugă?” Sunt convinsă că cineva e pus să ne distrugă, nu se mai poate! Să ne tâmpească aşa!

– Dar nici la nivel mondial nu se mai pune accent deosebit pe o cultură solidă.

– Aşa este. Într-o vară, au venit la Văratec nişte francezi. Şi au zis că “Elle nous a dit des choses épouvantables”, je les ai épouvanté, je leur ai dit des choses épouvantables8. Eu eram bolnavă, n-aveam nici glas. Şi le-am explicat, totuşi, aceste lucruri. S-au dus la Paris şi au zis: Ne-a spus femeia asta nişte lucruri, de ne-a zăpăcit. Pentru că ei nu se gândeau la asta niciodată.

– Nu are cine să le mai spună.

– Da, asta e: nu are cine să le spună aceste lucruri. Asta le-am spus: Eu nu mă mai tem. Je crains plus personne!9 Ce o să-mi facă mie? Şi aici, în România! Elvira, soră-mea, se teme. Eu nu mă tem.

Şi cei de la Alba Iulia zic la fel. Uite, acolo, pe servantă sunt scrisorile dela fanii mei, de la Alba Iulia. Acolo este şi un interviu trimis de unul dintre fani (râde) cu revista liceului. El este în ultimul an şi vrea să încheie şefia lui de redacţie la revistă, întrucât pleacă. Termină clasa a XII-a şi vrea să…

– … să termine apoteotic!

– Daa, apoteotic. Şi mă întreabă ce cred eu despre postmodernism.

– Am văzut, postmodernism. (Râdem împreună)

– Ştie el ce o să-i spun! Dar mă cheamă toţi acolo, la Alba Iulia. Şi acum ce-au născocit, ca să mă aducă. Mă sună rectorul Blaga: “Doamnă, pe ziua de 13 mai vă facem Doctor Honoris Causa al Universităţii noastre”. Zic: “Domnule Blaga, dar nu merit eu o chestie din aceasta, fugiţi de-aici!”

– Cum adică? De ce nu meritaţi?

– “Lăsaţi-mă, eu sunt necăjită, un om prăpădit, sunt ca o umbră, nu pot sui nici pe scenă”. “Nu se poate, zice el, nu se poate! Toată lumea se roagă aici pentru dumneavoastră”. Toţi îmi spun asta. Toată lumea se roagă. Pentru ce? (ni se adresează) Că am ţinut o conferinţă acolo?

– Era cuvântul dumneavoastră care-i fascina.

– Poate pentru că le-am spus lucruri care nu se spun.

– Sigur că da. Au un orizont de aşteptare şi…

– … şi le-am spus ce nu se spune…

– Se mai întâmplă ceva: unii teologi au doar ştiinţă teologică. Unii literaţi, doar literară. Or, la dumneavoastră vin, în albia aceasta a erudiţiei, toate.

– Şi eu am avut şi nenumărate experienţe… În Italia am aflat că New Age este o doctrină satanică. Şi toată lumea o considera colosală! Nu se poate! Aceste lucuri nu se ştiu! Chirac scoate din constituţia europeană creştinismul. Le-am spus francezilor care au venit la Văratec: “Cum aţi uitat acest lucru?”. Ei ziceau: “Nous avons oublié ça”. “Comment?” Când zice Paul Valery că “Les trois piliers de l’esprit européen: la philosophie grecque, le droit romain et l’Église catolique”10. El zice catolique, dar este église, église chretienne. Cel care stă aici (ne arată o fotografie) era şeful grupului. Şi el a zis că “Elle nous a dit des choses épouvantables, elle nous a épuvanté!”11. Păi s-au trezit, ca ai mei de la Alba Iulia.

– Nu are cine să-i trezească.

– Copiii ăştia de la Alba Iulia plângeau şi veneau şi mă pupau. Băieţii ăştia de 18-19 ani! Doamnă, nu ne-a spus nimeni ceea ce ne spuneţi dvs. Şi studenţii de la teologie, la fel, veneau şi mă îmbrăţişau. Şi plângeau. Eu n-am văzut copii plângând după conferinţe!

– Formidabil!

– Şi-am zis Doamne, Doamne fereşte! Să nu creadă Dumnezeu că-mi fac prozeliţi!

– A fost o energie a cuvântului şi un adevăr pe care l-au absorbit, maidegrabă l-au sorbit…

– … dragii de ei…

– Ca şi cei de la Iaşi. Mi-aţi spus, odată că aţi fost şi la Iaşi.

– Da. Şi la Iaşi a fost la fel. Au vrut să vie, săracii, încoace, cei de la Iaşi. Când am auzit… La Alba Iulia, m-au invitat pe 24 octombrie, la sărbătoarea Sfinţilor Români. Le-am zis că, dacă o să trăiesc, o să viu. “Veniţi, veniţi, că ne rugăm noi pentru dumneavoastră.” Să vezi de ce mi-au acordat titlul de Doctor Honoris Causa. Pe 12 octombrie ei au un colocviu internaţional, “Intelectualul faţă cu secularizarea”.

– O temă de actualitate.

– Şi ei ţin neapărat să merg eu acolo…

de Teodora Stanciu

romlit.ro

Sursa: Revista Melidonium