Maria Diana Popescu: Alex Vâlcu între realism jurnalier şi metonimie lăuntrică
Fantastic surprinzător al realului, scriitorul Alex Vâlcu consemnează împrejurări şi tipologii dintre cele mai diverse şi le trimite la Editura Amurg Sentimental, cu titlul „Amintiri din mileniul II”. Aşezată de la prima pagină sub semnul declamaţiilor memorialistice, cartea străpunge coaja întîmplărilor, amintirilor şi lăuntrului, conducînd cititorul înspre nucleul lor esenţial, în acelaşi timp oferindu-i o viziune din interior asupra unor teme inteligibil alese. „Amintiri din mileniul II”, izvorîtă dintr-o puternică afectivitate, îi oferă posibilitatea să construiască liber acea psihologie alimentată de francheţea simţirii, de dezmorţirea ironiei, de acţiunea plină de tonalităţi ludice şi de modalităţi originale de colportaj. Animaţia narativă, dialogul şi fermitatea discursului epic, în toate modurile de expunere, creează o anume deschidere între realismul jurnalier şi metonimia sufletească.
Interesul pentru lectura cărţii se dilată pe parcurs, precum mişcarea punctului pe traiectoria spiralei căutîndu-şi centrul, în speţă, relatările pline de savoare, izbutind evidenta atingere a centrului. Una dintre temele clasice, care vine în epica sa împreună cu o astfel de tipologie, este tema raţiunii ca o constrîngere, căreia îi adaugă, la antipod, comicul drastic sau emoţionant, nuanţarea plasticităţii, subiectivismul, jocul arbitrar cu forma şi limbajul, cu idei, digresiuni şi imagini. Această scindare a eului în viaţă şi în cuprinderea ei, în fiinţarea reală şi în jucarea fiinţării ca dorinţă şi crez, în simţire şi în intelect analitic, construiesc de fapt experienţa sa creatoare. Alex Vâlcu nu numai că a trăit într-o lume dublă, dar a trăit dublu în simţire, oglindindu-şi permanent eul în alt eu, cu tot ceea ce regretă, ironizează sau binecuvîntă.
Hedonist rezervat, care consideră că principala funcţie a scrisului este aceea de delecta cititorul, Alex Vâlcu propune instantanee de tot hazul şi idile marcate de ecuaţii ce balansează permanent spre sine: „În ianuarie, în seara înainte de „Iordan” am fost la cârciumă şi cel mai bătrân dintre noi, Vasile Pataşon, vecinul şi prietenul meu a spus că în ziua Iordanului eu voi fi popa. Vasile avea tot ce trebuie unui popă. Era un obicei (este şi acum), băiatul care în acel an pleacă militar, în ziua Iordanului este popă. Şi cum popa face cinste, am făcut cinste în contul banilor pe care îi vom lua a doua zi. Am făcut-o lată. A doua zi am fost cu iordanul. Am intrat în curţile oamenilor şi am iordănit copii, femei, bărbaţi, băieţi, fete. Am primit şuncă, şorici, tobă, cârnaţi, carne şi bani. Unii ne-au dat, şi ţuică, şi vin după cum am dorit. Toţi eram chercheliţi. Seara ne-am dus la cârciumă, am plătit datoria şi am continuat petrecerea până a doua zi dimineaţa. Când am plecat nu mai aveam nimic din „ale gurii” şi nici bani.” Formula cărţii sale este binevenită în condiţiile vîrstei contemporane a prozei. Imaginarul, inspiraţia, coeficientul sporit de inovaţie şi umor, creează numaidecît interesul pentru lectură. Întîmplările haioase trăite de autor permează cu bovarimsmul de rigoare întreg volumul, prin relatări întoarse asupra propriului eu şi asupra relaţiei sale cu existenţa.
Sinceritatea relatării experienţelor-limită, ca formă de interfaţă umană, este legată simbiotic de lanţul călătoriei autorului prin lumea spectrelor, situată de cele mai multe ori la confluenţa unor proiecţii reale, a unor treziri interioare, a unor refugii în forme libertine de existenţă. În încercarea de a duce pînă la consecinţe ultime filonul „autenticist”, Alex Vâlcu mizează pe adjectivele stărilor afective, înlocuind iubirea cu înflăcărarea simţurilor, printr-un cult al căutării întîmplărilor erotice sau erotizante. Astfel a reuşit să capteze acea literatură a individualităţii denotative, accentuînd ecartul dintre eul empiric şi auctorialul, sortiţi să se caute mereu.
Umorul conţine un gen de alunecare neobservată de la o stare la alta, dintr-o pagină în alta. Parcă autorul regretă că timpul e prea scurt şi nu poate spune mai multe. Foarte bine îi reuşesc cadrele cantonate în lumea armatei şi a satului, relatate cu mult umor, unde sincretismul funcţionează optim, fără prea mari stridenţe: „Pentru că în unitate veniseră elevi militari, trei săptămâni am fost trimişi la o unitate din oraş. Acolo am dus-o rău de tot. Era frig de ne clănţăneau dinţii în gură deşi ne mai dăduseră câte o pătură în plus. Ni se fura ţinuta, bocancii, dar nimeni nu ne băga în seamă. Într-o dimineaţă m-am trezit cu un bocanc mai mare şi unul mai mic. Până nu am făcut cinste nu am putut să-i schimb”. Personajele sale intră într-o problematică morală şi metafizică, evenimentele se înşiră purtate de un insistent declamaţionism, amintirile se întorc la el precum păsările călătoare primăvara, iar Alex Vâlcu se vrea a fi un Coelho la scara unei literaturi care-şi aşteaptă cititorii: „A venit ziua când Alina şi fratele ei, Marian, au fost nevoiţi să plece la Bucureşti. I-am condus la gară şi până la venirea trenului am plâns toţi fără încetare. Eram disperat, prima mea dragoste pleca şi ştiam că va fi foarte greu să o mai văd. M-am urcat cu ei în tren, trenul s-a pus în mişcare, dar eu nu voiam să mă desprind din braţele Alinei. Când trenul a început să prindă viteză, am sărit şi plângând în hohote mă uitam la mâna care flutura o batistă albă. Nu ştiu cât am stat acolo, trenul se dusese demult.” Uneori infatigabil în lupta cu licenţiozitatea, înşiră în pas alergător zalele unui lanţ de năzbîtii şi întîmplări care l-au marcat în diverse moduri. În pătimaşele reîntîlniri cu propriul eu, scriitorul Alex Vâlcu a găsit formula potrivită mişcărilor lăuntrice ale creativităţii, asociind emoţia lucrurilor trecute cu umorul pătrunderii esenţelor senzualizate.
Maria Diana Popescu
