Artur Silvestri – Gânduri de noapte
(27 Aprilie 2007, Sf.Sfintit Mucenic Simeon, ruda Domnului, Sf. Apostoli Aristarh si Marcu)
Draga Doamna Gurza,
Va impartasesc ceva interesant, poate veti citi aceste randuri candva. Ieri, cand am ajuns la Draganesti de Vlasca pentru verificarea de lucrari de la casa noua , am bagat de seama ca incepuse sa se ridice acoperisul. In partea locului, momentul cand se intind ” calcatorile ” si se echilibreaza grinzile, ” ursii ” si capriorii tesandu-se intr-un covor de lemne puse in ” razboi” ( ideea tesaturii este evocata de numele acestui complex ; sau urzeala) am observat ca, la intrarea ipotetica in casa, statea infipt un stalp inalt . In varful lui se aflau atarnate un stergar, o sticla cu vin, o ramura de brad, o punguta cu bani si alte cateva pungi continand fiecare busuioc, grau. La vederea acestei intocmiri cu caracter izbitor magic si, probabil, cu un rost apotropaic pierdut cu vremea, am intrebat pe mesteri de ce au facut-o ; ei au raspuns , la randul lor cu mirare , ca nu poate exista casa fara acestea .
Exista deci o realitate de gesturi, ritualuri si dispozitive peste care poate trece orice fel de vreme caci tot degeaba va fi ; acestea nu se includ in memoria individuala ci stau depuse mult mai adanc, acolo unde nu exista timp.
***
16 Iunie 2007 , Sf. Tihon, episcopul Amatundei , Sf. Sfintit Mc. Marcu
Draga Doamna Gurza,
Drumul de azi la Draganesti de Vlasca a fost mai bun decat ma asteptam . Intai fiindca desi in saptamanile trecute mama era deprimata si se gandea ca nu va mai apuca sa se mute in casa noua( ba inca si mai mult, se gandea chiar sa nu renunte la ” cea veche”si sa vada daca ” se adapteaza”) acum nu mai are rabdare sa se incheie lucrarile si sa se aseze in “noul loc”. Intr-un fel este bine, aratand o vointa de a trai.
Dar ce m-a impresionat deunazi cel mai mult a fost sentimentul disparitiei iminente a casei vechi, de fapt casa unde am copilarit. In ea stau inca o multime de obiecte marunte care imi amintesc zile anonime , ani de demult si chiar episoade de viata ce s-au dus si pareau cu totul sterse din memorie. Insa nu sunt . Ma si gandeam , azi, revenind catre casa pe o ploaie cu spume si pe furtuna , ca daca voi ajunge sa se darame casa veche am sa caut in pod un joc de domino , cu piese desperecheate , despre care nu tin minte decat ca s-a depozitat undeva , in intunericul ca de ani trecuti al locurilor de sub acoperis; amintirea insasi , sau,mai bine zis, staruinta ei, este in sine un mister. In sine nu reprezinta nimic -sau nu are un ecou special – dar culoarea pieselor de piatra, zgomotul ciocnirii lor ca niste izbituri de tac de la jocul de biliard, nazuinta de a le potrivi cu un folos- acestea le -am evocat adeseori in anii recenti, fara sa imi pot explica motivul precis. Poate un vis profetic, poate o amintire magica.
De fapt, “stergerea casei de pe Pamant” m-a preocupat in aceste saptamani , mai ales atunci cand ,apropiindu-se incheierea ” claditului” si casa noua devenind o realitate , nu mai exista scapare. Exista o enigma a acestor momente, despre care oamenii se feresc sa vorbeasca de parca ar fi totuna cu moartea. Ei nu pronunta ” numele clipei aceleia ” ci o desemneaza prin perifraza (” cand o fi sa fie”) ori prin cuvinte cu aspect simbolic insa fara un continut lamuritor ( “la moment”, ” la mutare” ,” cand n-o mai fi nevoie”). Intelese mai bine, acestea arata un final , un ” sfarsit de timp” . Insa intr-un fel este si un ” sfarsit al timpului colectiv ” ori , mai bine spus, al ” timpului ce priveste un trib”. Caci daca ar fi sa vedem aici numai psihologie, ar fi de la sine inteles ca ” momentul” sa tulbure pe stapanii casei , adica pe ” folositorii ei” .Insa cuvintele “tabuistice” le rostesc si “detinatorii” si “strainii”. M-am mirat mai acum o saptamana -doua , auzind pe unul din muncitorii localnici vorbind pe ocolite , de fapt cu o fereala ca de teama pronuntarii ” cuvintelor rele” , despre felul cum se va duce casa in nefiinta : “fara ca sa vada stapanii”. Iar ” stapanii”, adica, de fapt, tatal meu, ii cerea “omului ” angajat cu daramarea sa o desfaca usor, cu grija si ” bucata cu bucata “, refuzand sa o smulga din pamant . Cuvintele spun multe. Ideea insasi de ” smulgere” evoca aproape o planta , cu legatura ei la un ” ceva” din lumea de jos sau din straturi ce hranesc . Iar notiunea de ” stapani ai casei ” evoca, si chiar daca socheaza , felul cum se numesc cei ce detin animale. Sa fie ” casa” o fiinta necuvantatoare? Sa se includa ea in aceasta categorie uimitor de greu de clasificat?
La drept vorbind, nu am o alta explicatie si poate si de-aceea cel mai greu mi-a fost sa pot hotari oranduirea gardurilor, aleilor si organizarii gradinii de dupa ce in locul unde acum este” casa” nu va mai fi nimic. M-am straduit sa nu dispara nici o tufa, nici un copacel si nici un arbore scorburos chiar daca acestia pareau nefolositori ori datatori de suparare, asa cum arata azi, plini de furnici si scorojiti; macar sa mai ramana fiinte vii din tot ce fusese odinioara si nu va mai fi.
Cu drag,
Silvestri
***
Tocmai ma pregateam sa inchei ziua de lucru cand am m-am gandit ca ar fi bine sa insemn cateva ganduri despre ceea ce este aici. Aici este arsita si abia din cand in cand, precum azi,mai ploua peste campie. Dar face bine. M-am intors seara tarziu in oras si vedeam cum graul alaltaieri pipernicit nu sta pe loc; deci o sa fie paine .
Taranii din satul meu nu se gandesc decat la aceasta fraza si o asteptau. Intotdeauna cineva asteapta si intotdeauna afla ca exista un echilibru universal.
21.06.2007
***
Sa tot fie mai putin de un ceas decand am revenit de la tara , unde astazi am intarziat mai mult decat de obicei ; ore tarzii, de miez de noapte, liniste pretutindeni , caldura rea ,inca apasatoare.
Am udat florile din mica gradina din spatele casei si ma pregateam sa citesc corespondenta primita in orele ce lipsisem. Aveam insa o stare de neliniste inexplicabila si mi-am dat seama dupa putina vreme ca mai trebuia sa ud si florile ce se aflau in birourile ” asociatiei” care sunt asezate langa locuinta noastra , intr-o cladire vecina . Am cautat cheile ratacite acum cateva seri si ,intr-un tarziu ,le-am gasit reusind sa ma linistesc. In cateva minute , am ajuns inauntru si le-am dat apa – erau mai multe ghivece , asezate pe podea, in diferite locuri – privind cum parca se invioreaza , purtand picaturile pe frunze si tinandu-le ca pentru a le avea peste zi , cand este arsita grea . Ma pregateam sa ma intorc , gandindu-ma sa incui usa si sa plec . Dar era cu neputinta. Stateam tintuit in prag si nu puteam sa fac nici un pas inainte ; ceva imi spunea sa raman ori sa ma intorc si abia dupa catva timp am deslusit , fara sa aud, un fel de glas subtire, copilaresc , cerand : ” Dar mie nu imi dai ? “Simtisem ca mai era o floare insetata dar nu puteam sa cred ca nu gresisem . Insa asa era ; erau nu una , ci trei, asezate -doua pe un cioc de soba veche si alta -pe un pervaz , la lumina . Mici , slabute, plapande, una avand cateva frunze uscate . M-a podidit plansul si le-am dat apa din mainile mele . Ce as fi putut face mai mult ?
24.06.2007, ORA O,51 MINUTE
(Din file de corespondenta)
