Artur Silvestri – “…ora scriitorului”
Draga Doamna Gurza,
Aici, ziua este neobisnuit de frumoasa. E soare “drept”, cu lumina clara si plina, careia i se zice “lumina de miere”. Pe cer nu aluneca nici un nor iar culorile lui sunt limpezi, de un albastru usor incetosat, abia atins de valuri alburii compacte,ca iesite din pensula cu multe fire a unui pictor ce si-a plimbat alene adaosul de culoare de var peste panza sinilie imaginara.
Dar aerul sarbatoresc nu se rezuma la aceste detalii de icoane imparatesti. De cand m-am trezit vietatile fara grai imi par ca se bucura intr-un fel ce nu l-am mai intalnit de mult ori, poate, nu am avut vreme sa il observ. Randunicile zboara cu iuteala de la un loc la altul insotite de ciripitul indescifrabil ; pisoii mici, naivi si creduli, ies sa se incalzeasca la soare si inventeaza jocuri copilaresti; cateii tineri cauta pe strada mea mancarea mirosind cu nasucul rece dare necunoscute de catre om. Le-am lasat inca de cu seara o strachina cu apa iar acum aceasta este pe jumatate goala; le-o fi fost sete?
In preajma casei noastre, in mijlocul Bucurestilor, traieste de multi ani o colonie de porumbei. Le dau in fiecare zi graunte si paine si i-am invatat dupa culoarea penelor, tinuta si “uitatura”; uneori ma gandesc sa le dau si nume, desi par a semana intre ei la perfectiune, precum chinezii. Si ei ma cunosc si ma intampina ori de cate ori ies pe strada, navalind in zbor inveselit catre mine si asternandu-mi-se in cale, parca intreband pe unde am mai umblat. Ma tin atat de bine minte incat daca revin la ei dupa ce lipsesc de acasa mai multe saptamani ma inconjoara cu o bucurie intreita, de parca le-ar fi fost teama ca am plecat si n-am sa mai vin. Ma gandesc ca, pentru a se manifesta astfel, nu le-ar fi de ajuns sa nu uite (asa cum uita omul) si nici imprejurarea ca eu le dau hrana potrivita fiindca nu sunt singurul care ii hraneste. Dar poate ca eu stiu ce li se potriveste cel mai bine. Cel mai mult le place uruiala de ovaz, un fel de tarate tocate marunt, o ramasita de moara aidoma celor ce se depuneau altadata imprejurul morilor de la sat, vanturata in timp ce boabele se macinau. Cand le imprastii prin iarba de langa casa vecinilor, facand gesturi largi ca de semanator, se inghesuie uguind enigmatic, parand ca incearca a-mi vorbi; si chiar imi vorbesc, intr-o limba ce nu are nevoie de cuvinte pentru a fi inteleasa. Sa fie aceasta “limba Dragostei”, care se intelege chiar si fara sens superficial fiindu-i de ajuns numai tiparul ei adanc si muzical? Asa cred ca este. O aud cateodata, rareori, in cele mai diferite clipe, navalind brusc dintr-o alta realitate catre mine, in cascade de sunete vitale, amestecate in combinatii infinite, in tremolouri traducand poate o poveste, in triluri de bucurie nespusa ori in tipete de avertizare sau de spaima sau in chemari cu un cuprins tot atat de impenetrabil ca si tiparul ce le face posibile, ca o impresie a infinitului atat de marginit al vietii lor pe Pamant si totusi mult mai cuprinzator decat orice poate cuprinde omul cu gandul lui simplu si nauc.
Astazi, “porumbeii mei” nu mai stau, ca in toate diminetile, aciuiti pe langa stresini, la adapost. Ii privesc de la fereastra cum scoboara in zbor planat pentru a se ridica iarasi si iarasi, intr-un fel de scris aerian care trebuie sa aiba un inteles, caci este asemeni orelor de noapte, “ora scriitorului”, cand aceleasi semne cu geometrie ininteligibila se astern pe hartie, ca o rugaciune.
Cu drag,
Silvestri
(File de corespondeta, 3 noiembrie, 2006)
