Mnerie Dumitru: Demnitatea și curajul
Azi, apărarea demnităţii presupune şi o manifestare a curajului, deşi DEMNITATEA presupune mult mai mult decât atât. Postura de demnitar implică asumarea răspunderii de a fi demn de misiunea căpătată. Poate este nevoie de curaj pentru acceptarea înaltei funcţii, dar nu toţi curajoşii ajung să fie demni, cum nici nu toţi demnitarii ajung să fie curajoşi. Citându-l pe Ibn al-Muqaffa în „Kalia şi Dimna”: „Toate calităţile pentru care cel bogat este lăudat sunt la cel sărac cusururi: dacă este curajos, i se zice nechibzuit, dacă este generos, i se zice risipitor, dacă este îngăduitor, este socotit slab, dacă este demn, este socotit prost”.
Tupeul a ajuns să fie tratat ca pe o manifestare naturală, acceptată cu multă înţelegere. Cei cu tupeu nici nu-şi fac griji, pentru că nu mai au nevoie de curaj. Tupeul dă forţa necesară pentru a ajuta tupeistul să se impună, fără a mai fi necesar să dovedească şi alte valori. Tupeul se confundă de unii conducători
Curajul manifestării demnităţii cetăţeanului de rând este tratat de unii conducători ca tupeu, de ne-acceptat. Se caută legea care să înfrunte curajul de a fi demn, manifestare care, în mod normal ar trebui să reprezinte forţa democratică a majorităţii, de care să asculte demnitarul, administratorul, politicianul, angajaţi sau aleşi (bine plătiţi … ) pentru a servi interesului general al populaţiei (acţionar aproape total), care şi-a angajat, de fapt, un „manager”, care să asigure un plus de bine cetăţeanului-angajator, material şi spiritual.
Curajul şi Demnitatea sunt, fiecare în parte virtuţi. Manifestarea demnităţii ar trebui să fie o atitudine firească, umană, fără a avea nevoie de curaj, ci doar de bună credinţă, în relaţiile cu cel apropiat şi nu numai.
Într-o lume echilibrată, curajul este o virtute necesară, eventual la intrarea într-o competiţie. Orice popor trebuie să-şi educe copiii pentru a fi vrednici de fapte mari pentru apărarea ţării, a valorilor autentice, a identităţii naţionale, a unităţii familiei, a personalităţii proprii.
Demnitatea, Curajul sunt virtuţi care pot da frumuseţe celui cele dovedeşte. Ele pot să se alăture mai mult ca şi „demnitate a curajului” decât „curaj al demnităţii”.
Manifestarea demnităţii umane nu trebuie să alunece către o apreciere a naivităţii, visării, irealismului. Este mai importantă reflectarea pe Pământ a demnităţii Omului prin credinţa în Dumnezeu, decât învăţarea fricii faţă de Dumnezeu, cu renunţarea la demnitatea umană.
Acum, după un exerciţiu democratic al votului pentru conducătorii locali şi regionali, s-a constatat un absenteism la vot încă mult prea mare, şi datorit temerii cetăţenilor de a fi învinşi prin propriile opţiuni, pronunţarea în favoarea unuia sau altuia să-l transforme în perdant, alesul propriu nefiind şi alesul majoritar.
Educaţia dreptului la opinie, la pronunţarea deciziei certe către DA ! sau NU!, fără teamă, fără a apela la un „curaj nebun”, este prioritară acum.
Este necesară o selecţie mai corectă a modelelor demne de urmat de cei ce învaţă să fie buni şi utili pentru cei din jur, precum şi pentru a fi mai capabili să scrie o istorie de care urmaşii să fie mai mândri.
Consemnează cu răspundere,
Prof.univ.dr. Dumitru MNERIE
RECTOR al Universităţii
(Demnitatea, numărul 27 Iunie 2012 )
