Cuvânt și iubire

Este foarte riscant să vorbeşti/scrii despre cineva pe care nu-l cunoşti decît prin surse intermediare şi personal niciodată. Iată, de ce eu nu acord studiilor critice, monografiilor (vieţii & operei, nu-i aşa), ba chiar şi istoriilor despre oameni, decît o valoare ficţională, oricît de documentate s-ar clama ele, prin unii autori. E drept însă, că acele ficţiuni pro domo ne ajută mintea, judecata să se de-zăgăzuiască-n proprii aprecieri despre subiecţi, actanţi, alături de (ba, cu întîietate considerînd) opera, munca, truda lor. Mult mai experţi se pot vădi rude, colegi, prieteni, şefi mai mari sau mai mici (profesionali, spirituali) şi desigur inamicii din al său jumătate de veac de peregrinări, în cazul celui aici copleşit de Laudaţii.

Dl Todică a intrat în viaţa mea, graţie Melidoniumului acum vreun an… Şi, de atunci, cred că nu am fost ocolit de nici o manifestare a personalităţii Domniei-sale. Ştiu că, intrigat de titlul (îndrăznesc a o declara cinstit) operei sale majore, „Între două lumi”, am încercat a-l necăji cu paremia arhiştiută a luntrilor, pe blogul melidonesc… În loc să mă pună la punct, cum aş fi meritat poate că, dînsul răbduriu şi metodic, dar şi cu suferinţă abia stăpînită, ca Om păţit, mi-a schiţat în cîteva rînduri marea sa sfîşiere… I-ar fi fost poate mai comod să mă-ndepărteze c-un plici (o muscă-n lapte, un ţînţar în somn), decît să-şi cheltuie din existenţă momente preţioase cu mine, dar nu a făcut-o!… De unde am dedus şi sper că intuiţia nu mă înşeală: că am de-a face cu un caz tot mai rar de Om. Cel pe care societăţile consumiste, mercantile, găunos-fetişiste încearcă să-l radă de pe faţa globului’cesta, tot mai întinat cu  „idealuri” calpe.

Prima dată, parcurgîndu-i impresionanta aventură personală, mi-am spus şi eu ca unii savanţi care, puşi în faţa evoluţiei primei maşini zburătoare mai grea decît mintea lor, au protestat: Aşa ceva Nu Există!… Fiindcă –  eu, ca un moldovan cam dămol din fire, la treabă nesprinţar – nu pot să cred în prîsnele, chiar de ele zbîrnîie primprejur.

Măcar, am o consolare: Domnul Todică s-a născut Moldovean, deci confirmă admiraţia (ori gluma?) hronicarului, aia cu „nasc şi la Moldova Oameni”… Dar e sigur că, deşi născut din sol moldav, din viţă de moldoveni, el s-a nutrit şi a crescut într-o altă vatră de omenie, la sute de poşte de Vasluiul cel lutos, de Iezer-ul cel peştos. Ciudanoviţa (ce Nume plin de savori!) a fost cea care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale, fiindcă a purtat-o-n desăgile inimii peste tot unde soarta l-a (pri)gonit. Şi, poate că duhurile, din ale acelui bănăţean loc măruntaie, l-au pecetluit mai ceva decît ursitoarele naşterii:  să n-aibă astămpăr nici într-o lume, nici într-a doua, nici în toate cele cîte şi le-a ridicat şi locuit şi le cinsteşte cu haru-i.

Îi priveşti statura şi parcă te stropşeşte un Haiduc din alte vremi. Îi citeşti meditaţiile, poemele şi ai spune că e un Zburător. Scrie, filmează, scenografiază, regizează, declamă, interpretează… Pentru el audiovizualul mai că nu are taine, fiindcă a pornit totul dintr-o mare pasiune adolescentină şi s-a profesionalizat aproape autodidact, urcînd la pas toate treptele meşteşugului. Îmi apare precum ucenicii fratreriilor estudiantine ale Evului Mediu Înfloritor, care (ca şi Hobiţeanul, dar peste alţi seculi) colindau mai mult desculţi şi hrănindu-se cu ce primeau pentru lucrul mâinilor lor puţin spus dibace, din focar în focar cultic european, aspirînd către o perfecţiune doar de ei concepută.

De ce n-a rămas în Italia de prim port, ori în Suedia visată, tînărul fugar peste Cortina de Fier, cum de a ajuns – după aventuri, cred că şi picareşti – taman în Australia, sunt o parte doar din evocările intarsiate în „Între două lumi”… Pe care nu-mi pot permite a o rezuma şi cu atît mai puţin a o re-povesti… Au mai încercat mulţi, cu unii clasici universali, şi-au produs surogate pentru uzul delfinilor bătuţi în cap, carii nici nu mai realizază diferenţa dintre opera originală, compilaţie şi plagiat… Şi carii nu mai ştiu decît cum să-şi aproprie prin rapt, minciuni şi-n plus comilitonii, pînă şi frîiele unei gloabe gata să-şi dea duhul în colbul globalizării…’Aracan de tini, Ţară !

Ce altă credinţă spirituală, în afara aparatelor de filmat, a cultivat Ben Todică cel tînăr pe sol românesc, eu nu ştiu cu precizie. Fapt este că nu orthodoxia de rit bizantin l-a ajutat să se înrădăcineze-n solurile şi societăţile celei de-a doua lumi pe care a colindat-o, însetat de o Libertate pe care nu ştiu dacă a găsit-o-n sfîrşit… Oratoria (cuvîntările), cînturile, documentarele puse în slujba celor defavorizaţi şi a comunităţilor de conaţionali ori alte naturi oropsite să se dezrădăcineze din vatră, sperînd să afle loc de vetre-n alte lumi, peste tot unde i-a întîlnit, pe mine mă copleşesc, ba chiar mă aneantizează. Mai bine decît el-însuşi, nu se va naşte nimeni, ca să-l /de/scrie…

 „Am suferit în tăcere.

Nepăsarea lor, era amărăciunea mea.

Am suferit la începuturi. Am suferit în Italia când după şase luni de lagăr m-am trezit că nu mai am ŢARĂ. Am suferit când pentru prima dată de Ziua Naţională a României, la Ambasada din Canberra ni s-a spus că noi românii din Australia suntem o ramură a României. Sigur NU! Mi-am zis. Erau ”ramuri” poate cei care erau trimişi să lucreze în străinătate, prin Irak, prin Siria etc. nu noi cei care am fost luaţi de vântul sorţii şi acolo unde am fost aşezaţi am prins rădăcini şi am devenit vlăstare noi: „Mini Românii”, şi nu sunt de acord nici astăzi când ni se cere nouă românilor precum alcoolicilor să recunoaştem că am fost „adicted” la comunism şi, prin ”minune”, vorba lui Patapievici‚ “trebuie s-o facem pentru că vindecarea începe cu recunoaşterea – aşa spune Freud”. [ai naibii, patata-pipipi-evicii iştia!… au rumegat on chicuţ de meta-fizică-n plus şi mugetă pe conta noastră orice, fără a-i ruga nimeni să ne fie luători de cuvînt…!]

Românii n-au fost comunişti. Ei au fost întotdeauna ceea ce sunt şi vor fi în veci şi faptul că au trăit sub sistemul impus din afară şi i s-au adaptat lui „aparent”, nu îi face handicapaţi sau cerşetori. Deci: de ce să recunoască o crimă dacă nu sunt ei criminalii, şi cui să-şi ceară scuze şi pentru ce?

Părinţii noştri au fost nişte oameni extraordinari care nu au avut de ales şi care ne-au crescut aşa cum au ştiut ei mai bine, în dragoste şi în credinţa de bine.

România viitorului e a tuturor românilor. În orice loc de pe pământ unde e un român e o micuţă Românie şi totalitatea lor o formează ca un întreg. Esenţa am descoperit-o în diaspora. Mi-am redescoperit ŢARA şi cu fiecare descoperire mândria mea de român a crescut. N-a fost uşor pentru că întotdeauna a existat pericolul de a-ţi pierde aripile şi, precum licuriciul, m-am strecurat prin întuneric, cum am ştiut mai bine.
Cu credinţă şi respect pentru lumină.” [„Mîndria mea de român” (fragment), de Ben(oni) Todică, ce-i preluat de pe blogul Marianei Gurza, cu minime îndireptări – NC.]

Domnul Ben Todică, ţinînd cont de Materia din care s-a plămădit, este prea de cremene, pentru amnarul meu de biet praxitel(es). Dacă am izbutit să scot din el fie şi cîteva scîntei edificatorii pentru cei doritori a-l mai bine cunoaşte, înseamnă că eu mi-am rotunjit menirea. În rest, să lăsăm „Între două lumi”, precum şi celelalte opere ale sale, să-l grăiască prin sine.

Editura Muşatinia din Roman (megieş nu chiar proxim al plaiurilor sale vasluiene) îi scoase-n acest an, în care Dl Benoni Todică va încheia rotund şase decenii de viaţă şi aventură umană, ediţia a treia a hibrilibrisului său „Între două lumi”, în condiţii tipografice de înaltă ţinută. Este clar că ne aflăm în faţa unei cărţi vii, ce se vrea re-scrisă permanent pentru cititorii români de aici şi de pretutindeni. Poate va poposi şi la casa prietenilor noştri dragi Tina şi Nicolae Caraiani, ajunşi şi ei pe undeva, prin Australia… Şi nu de trai bun într-un regim ce, ca mai toate pe aici impuse de terţe puteri oculte, le face traiul pe vătrai doar „aleşilor”. Mai văd că iniţiatorul colecţiei Spiritualitatea Românească de Pretutindeni e însuşi eroul acestui ferpar aniversar, drept pentru care-i doresc foarte fructuoasă colaborare cu editura „muşatină”.

Şi mai observ că, mult mai generos faţă de alţii, cu care a avut contacte culturale, spirituale acest ambasador fără portofoliu al geniului românesc, reporterul şi moderatorul Ben Todică-i înmănunchează într-o a doua sa carte, În două lumi; de care iar sunt sigur că o va rescrie, îmbogăţind-o constant, fiindcă are cu cine: români sau neromâni, dar Oameni odată, precum aluatul plămadei sale… Şi nu numai cu eroi din Ciudanoviţa-i dragă. Fiindcă, revenind la o maximă cronicărească, pomenită-n debut: peste tot (se) nasc şi trăiesc Oameni. Şi important e să le dăm o şansă-n Istoria omenirii şi lor, nu doar „strîmbătorilor” de destine, aşa cum s-a făcut pînă acum.

… Şi încă nu s-au dezbărat – acei unii ce tot înalţă la osanale mai-marilor de pe valul politic – de meteahna atît de bine ofilită de Eminescu-n a sa Scrisoare II.

La Mulţi Ani, în sănătate, iubire şi împlinire, Domnule Benoni/Ben Todică!

Un sincer admirator, al cărui nume chiar nu contează.

Îmi permit a mai lustrui textul meu … aşa cum e, cu imaginea superbă a unui Bărbat protejînd o Femeie, pe un fond marin zbuciumat… Ori, poate, o Femeie sprijinind un Bărbat într-un mediu zdrumicat… Ori, mai sigur, reconstituirea Androginului platonician într-o a Destinului Scoică… Ia’n, mai conchideţi şi singuri:

 PS: Pentru cei interesaţi, vor şti că Dl Todică are acest blog: http://bentodica.blogspot.ro/ , demarat în decembrie 2011. Şi, poate, cel mai complet panegiric i l-am descoperit aici: http://www.radiometafora.ro/2012/07/03/un-roman-cu-care-ne-mindrim-benoni-todica-din-melbourneaustralia/ , de unde am tras concluzia din a mea încheiere.

Anexe – „schimbul” meu epistolar, intermediat de Melidonium, cu dl Ben(oni) Todică:

Culai says:

28 mai 2012 la 9:29 Aproape orice fiinţă omenească, la un moment “de bilanţ”, oftează: Viaţa mea a fost un roman, de l-aş putea scrie… Mai sunt şi vreo cîteva care de mici au tot ţinut la jurnale, doar cu obsesia să le literaturizeze, să se Eternizeze. Din prima categorie a făcut parte, de ex. Papillon (H. Charrière, parcă); din a doua, de ex. Galaction (Gr. Pişculescu) – spre a mă raporta doar la două straturi din marea familie a acestor tipuri şi tipologii de scriitori autobiografi.

Înzestrat, de mic, în varii activităţi ludice, artistice, înclinat spre aventură, autorul a “Între două lumi” a trăit – preafericitul! – Aventura. Şi, generos, o împărtăşeşte, oricui dispus să i-o afle. Iată, eu sunt dispus, sunt unul din cei care îl vor ceti, dacă tot a scris, spre a Rămîne. Şi o voi face, chiar dacă, domnia-sa, de pe unde se află, nu mă va lămuri – Ad hoc! – cine i-a inspirat Titlul: un australian român, ori un român-român.
Moş Ion Roată

Ben Todica says:

2 iunie 2012 la 16:01 După douăzeci şi doi de ani de Australia şi neaflându-mi locul acolo,  m-am întors în România, unde – în mijlocul democraţiei de aici – nu mi-am mai găsit casa. Eu mi-am luat zborul la vârsta de 26 de ani şi de atunci zbor. Am zburat cu noua ţară într-o direcţie 22 de ani şi am crescut cu ea, în timp ce cei de Acasă au zburat în altă directie, alţi 22 de ani, crescând în altă direcţie – aflându-ne Acum la o distanţă de 44 de ani unii de alţii. Cînd am trecut graniţa în 1979, am fost un erou pentru cei rămaşi; când am revenit în 1990 eram unul care a stat şi s-a lăfăit în timp ce ei şi-au dat sângele pentru libertate. Eram diferiţi. Nu ne mai indentificam unii cu alţii. Atunci am realizat că ţara mea a rămas undeva în 1979 şi că acum eram fără loc, că eram între ţara din 1979 şi cea pe care urma s-o găsesc. Deci între două lumi. Există în lume o pasăre care de când se naşte îşi ia zborul şi trăieşte în văzduh până moare, moartea aducând-o înapoi pe pământ.[text diacritizat, insesizabil remaniat de NC, preluat din Melidonium]

Culai says:

4 iunie 2012 la 18:20 Foarte mulţumit de al domniei-voastre răspuns, Domnule Todică.

Sper că aţi inserat această explicaţie şi-n carte. Voi ceti cu mai multă atenţie.

Ştiu de acea pasăre… Dar, nu cumva-i o frumoasă legendă?

Un ţăran v-a inoportunat, mai bine-spus un biet om al acestei Ţări, care n-a avut cutezanţa de a se rupe din al ei sîn. Cred, nici dacă ar fi fost alungat n-ar fi făcut-o, neputînd trăi şi muri decît Aici…

Culai says (mai plusează):

4 iunie 2012 la 18:25  Şi apropo de cei ce “şi-au dat sîngele pentru libertate”…

ACEIA nu ne mai pot vorbi, decît poate în vise ori direct conştiinţelor noastre. Ceilalţi, care mai fac gît, sunt profitorii, iar nu eroii, nu martirii. Să-i lăsăm în al Domnului judeţ.

Culai says:

5 iunie 2012 la 9:27  Să fiţi iubit şi doar de bine să auzim despre domnia-voastră, în oricare dintre lumi v-aţi afla.

Şi poate este mai bine că v-aţi distanţat de această lume pidosnică şi nesinceră pînă şi-n predici. Şi mai cred că Ruperea aceea sfîşiată v-a ajutat să vă împliniţi.

Lăsaţi în (răs)plata Domnului lumea de-aici, care se lasă condusă de inşi programaţi să aneantizeze ideea de Neam şi de Ţară, readucînd imperiile sclavagiste-n actualitate.

Şi, din cînd în cînd, poate ne mai bucuraţi cu veşti de pe unde vă aflaţi.

Îi mulţumesc Melidoniumului că m-a ajutat să Vă cunosc!

 Un colaj de impresii turnate-n Laudatio la Piatra-Neamţ, în ajunu’mplinirii a şase veacuri de rodnică existenţă a Dlui Benoni Todică, de încă un admirator identificabil ca drept

Nicolae Ciobanu.