Un român cu care ne mândrim – Benoni TODICĂ din Melbourne/AUSTRALIA
MOTTO :-“Şi eu te-am perceput, de la prima veste despre existenţa ta, drept un unicat, nu atât Ben Românul – Zorba Grecul, nici omul anului în Australia, dar un mister nemaidiasporean, de revenire la toate rădăcinile lumii prin rădăcinile româneşti”. George Anca
TODICĂ, BENONI (BEN)
Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni.
Artist independent (cineast, regizor, producător TV, broadcaster, inginer de sunet, etc.); scriitor, editor, fotograf, jurnalist, artist;
Alte profesii existenţiale: sudor, electronist, director de cinematograf, mecanic maşinist maşini extracţie, operator proiecţionist, operator TV, zilier, remuvalist, proces worker etc.
Limbi vorbite: engleza, italiana şi româna fluent.
Naţionalitate: română
Cetăţenie: română şi australiană Hobby-uri: electronică, fotografie, muzică, tenis şi plimbarea prin natură.
S-a născut la 23 noiembrie 1952, în satul Iezer, comuna Puieşti, fostul judeţ Tutova, astăzi judeţul Vaslui. După anii 1950 pleacă, împreună cu părinţii, din Puieştii Vasluiului şi se stabilesc în Banat.
Este fiul Auricăi şi a lui Gheorghe Todică. Înainte de căsătorie, mama purta numele de Andrunachi. A fost casnică, iar tatăl miner la minele de cărbuni din Ocna de Fier şi la minele de uraniu în Ciudanoviţa, unde a lucrat timp de 39 de ani.
După cursurile primare de la Şcoala Generală de 8 ani din Ciudanoviţa a urmat Şcoala Profesională UCMMA din Bocşa unde, la propunerea lui s-a înfiinţat un cineclub al uzinei. A reuşit să facă trei filmuleţe iar la plecarea lui s-a închis. A înfiintat Cineclubul Apollo la Ciudanoviţa pe lângă Exploatarea Minieră Banat, apoi a preluat clubul foto şi l-a extins în Cineclubul Casei Pionierilor din Oraviţa, devenind instructor şi câştigând mai multe premii de profil. Apoi frecventează cursurile serale ale Liceului de matematică din Oraviţa. Acum i se dezvoltă şi gustul pentru teatru, jucând în echipe de amatori, stimulat că pe scena teatrului din Oraviţa a păşit cândva şi Mihai Eminescu.
În 1975 urmează cursuri la Şcoala de Film România- Bucureşti şi devine operator de film calificat (16mm, 35mm and 70mm).
Anul 1977 îi oferă şansa de a participa la un Curs (seminar) de producţie film independent, sponsorizat de UGSR (Uniunea Generală a Sindicatelor din România) şi Institutul de Arte,Teatru şi Film, România astfel căpătând competenţe în următoarele domenii: operare echipament de filmat şi fotografic de 35mm, 16mm şi 8mm (ARIFLEX, KRASNOGURSK, ADMIRA); echipament de înregistrare şi editare sunet (MOVIOLA, STEENBECK, MEOPTA, TESLA, NAGRA); procesare film: negativ, pozitiv, reversibil, alb-negru şi color (ORWO, AGFA); gramatica limbajului de film.
În Australia îşi continuă pregătirea teoretică şi practică. În 1984 urmează Şcoala de Televiziune şi Film Australiană, strada King, nr. 369, MELBOURNE VIC 3003 pentru: regie, management, drept, managementul regizării, distribuţie, marketing, publicitate, scenariu, producţie de film independent, documentar de televiziune.
În anul 1986 participă la Consiliul Educaţiei Adulţilor, strada Flinders nr. 256, MELBOURNE VIC 3000, studiind: documentare cinema, tratarea creativă a actualităţii, stiluri şi curente ale filmului documentar, cinema verite (un stil de film documentar), adresarea directă (interviu, politic, social).
În perioada 1992-1993 frecventează Şcoala de inginerie audio, strada Fitzroy 14-16, strada Kilda Vic 3182 cu materii incluse: introducere în reţeaua audio, ingineria de sunet (nivel începător, nivel intermediar, nivel avansat), acustică, electronică (începător şi avansat), teoria muzicii, mentenanţa studioului, amplificarea sunetului, industria muzicii şi comunicare, înregistrare digitală (nivel începător), sincronizare.
Noiembrie – decembrie 1993 participă la Proiectul de training la postul de radio etnic australian şi Colegiul Holmesglen la TAFE. Instructor la cursul de training: legile audiovizualului, radioul australian, program de planificare, mentenanţa echipamentului, operare pupitru, folosirea tuturor echipamentelor de studio, în direct.
La Melbourne urmează, timp de trei ani, cursuri de Creative Writing şi de editor (de film) profesionist, la Monash University, Open Chanel şi Australian and Television School din Melbourne. Cursul de Creative Writing îi trezeşte gustul pentru scris.
Studiază muzica la cursurile Şcolii de Sunet şi Canto din Melbourne, timp de cinci ani (1992-1997). Aici a studiat canto cinci ani cu profesoara Mevis Kruger din Viena stabilită la Melbourne timp în care a făcut parte din grupul ei vocal: opt femei şi şase bărbaţi dând concerte regulat în biserici, spitale, aziluri de bătrâni şi sanatorii pentru bolnavi şi handicapaţi din Melbourne şi împrejurimi. Muzica a fost obligatorie pentru că studia ingineria sunetului. Era parte din curriculum.
În 1996 se înscrie la un scurt curs de scris la Colegiul TAFE Casey, Victoria Australia, apoi în 1998 la Arte-Scriitură profesională la Universitatea Monash, Victoria, Australia.
A urmat două seminarii cu renumitul profesor şi scenarist american; ROBERT McKEE Story şi Triller. El preda cu regularitate în Los Angeles, New York şi Londra. În două ocazii la Melbourne a fost studentul lui în 2002 şi 2003.
www.mckeestory.com
A participat la un curs de actorie cu regizorul, scriitorul şi maestrul instructor (o adevărată vizionară): JOAN ELIZABETH SCHECKEL din New York. Foarte solicitată în Los Angeles de realizatorii Hollywoodieni. Cursul a fost organizat de Epiphany Artists la Melbourne.
Un alt seminar cu un alt maestru din Hollywood: DOV SIMENS, producător de film, care i-a lansat pe Quentin Tarantino, Robert Rodriguez, Guy Ritchie ş.a.
În dorinţa de perfecţionare artistică perpetuă a mai urmat cursuri scurte şi cu Jon Sardi, Yuri Sokol, Tony Randal, Ian Robinson, Fred Skepsi şi cu alte binecunoscute personalităţi din lumea filmului.
În 1979, trece graniţa pe la sârbi şi ajunge într-un lagăr din Italia, unde stă un an, cu dorinţa de a pleca în Suedia. Aici, în acest lagăr, l-a văzut pe Emil Cioran, venit să-şi viziteze un prieten. Atunci nu ştia cine este Emil Cioran! În cele din urmă, în 1980, ajunge în Australia şi se stabileşte la Melbourne. Îşi întemeiază o familie, căsătorindu-se cu Minming Dong, din China. Au împreună trei copii: Carol, Eric şi Guardeni.
Pentru câţiva ani, adolescent fiind, a lucrat ca dj la un club de noapte. La 18 ani se angajează ca sudor, apoi instalator de conducte de aer, linii electrice şi de apă. Aici a început să facă filme de instructaj şi protecţia muncii şi a participat la un concurs al cineaştilor amatori, organizat de Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (IATC) şi Uniunea Sindicatelor din România, în urma căruia, timp de şase luni a învăţat abecedarul pentru producerea unui film: regie, sunet, efecte vizuale, imagine, developare, montaj.
A continuat să realizeze filme, obţinând premii judeţene şi naţionale şi se angajează la Casa Pionerului din Oraviţa.
Ajuns în Australia, viaţa lui Ben Todică, s-a desfăşurat, fără încetare pe două planuri paralele. Ani buni a lucrat la Philips ca sudor, meserie învăţată în ţară, apoi ca subcontractor, pe cont propriu, cinci ani de zile pentru Telecom şi operator-programator la marea companie NATRA care execută radiatoare pentru maşini.
Bătălia pentru existenţă nu i-a omorât dragostea de-o viaţă pentru film şi pentru tot ce ţine, în general, de mass-media şi perseverează în a-şi atinge crezul artistic.
În 1993 a urmat un curs de instructori (Train the trainer) pentru realizatorii de emisiuni, la staţia postului de radio 3zzz din Melbourne, post dedicat minorităţilor etnice din Australia, organizat de Holmsglen TAFE College. David Melzer (directorul staţiei) l-a recomandat profesorului Reece Lamshed care preda în cadrul cursului Broadcasting Law şi făcea parte şi din conducerea organizaţiei “Open Channel” (un studiou-şcoală de film şi televiziune independent unde se putea închiria echipament, personal calificat, expertiză şi spaţiu celor care doreau să producă videoprograme sau filme). Aici a studiat regia, operatoria şi producţia de film. Devine membru la Open Channal şi pentru că a terminat cursul de instructori a devenit şi membru al organizaţiei ATOM (Australian Teachers Of Media) unde funcţionează şi azi.
În această perioadă a frecventat toate cursurile şi seminariile de regie, operatorie şi producţie de film ţinute de profesori şi scenarişti americani cunoscuţi, veniţi să predea, în Australia, arta filmului, devenind astfel ceea ce am putea numi “un jurnalist total”.
În acelaşi an, guvernul federal a pus la dispoziţia grupurilor cu profil educaţional şi nonprofit un al şaselea canal de televiziune c31 pentru a produce programe locale despre viaţa comunitară. În martie 1993 au început testările. Pe ecranele melbourneze au început să apară, rând pe rând, programe pilot ale diferitelor grupuri etnice, printre care se numărau şi românii cu câte patru ore de program pe săptămână.
MCTC Inc. (The Melbourne Community Television Consortium Inc.) a fost format în 1991 ca şi corp central pentru a coordona şi uşura transmiterea programelor produse de membrii grupurilor comunitare şi a producătorilor independenţi. Marea majoritate a programelor sunt realizate şi transmise de către, şi sub supravegherea studenţilor de la RMIT.
Din 1993 şi până în prezent lucrează două zile pe săptămână ca inginer de sunet, producător, crainic la postul de radio etnic, cunoscut şi ca 3 ZZZ, 92.3 FM. Munca aici e pe bază de voluntariat şi implică activitate de teren, călătorii, filmare, producere de interviuri pe diverse subiecte în Melbourne. De asemenea realizează şi regizează programul de o oră şi crează reclame la cererea sponsorului.
Mariana Costea studia regie-film la RMIT şi ca proiect de absolvire a avut realizarea unui serial de televiziune a cărei temă era integrarea femeii emigrant în societatea australiană (fiecare episod prezenta o nouă naţionalitate). Era un proiect de echipă (20 de persoane). Aflând că un român lucrează la Open Channel l-a contactat pe Ben Todică şi l-a rugat să-o ajute, astfel ajungând, în final, să fie şef de echipă: cameră, sunet, lumini şi montaj. În octombrie 1994 s-a lansat în emisie permanentă, începându-şi transmisia cu serialul “Sweet and Sour Freedom”, canalul 31 TV Melbourne. Printre realizatorii principali (care au avut această onoare) se aflau şi doi români; Mariana Costea şi Ben Todică, prin acest gest s-au alăturat celor mulţi care contribuise în tăcere la realizarea şi cinstirea comunităţii române. În cei 10 ani de existenţă serialul “Sweet and Sour Freedom” a fost reluat de 9 ori la canalul 31.
Programul Comunităţii Române era 90% sprijinit de programele trimise de către Televiziunea Română. Pentru un program local era nevoie de echipament, studiouri şi personal calificat. De ziua României, Ben Todică a realizat un interviu cu ambasadorul României la Canberra, Excelenta Sa, Dl. Ioan Gaf Deak. Pentru acest proiect a închiriat un studiou şi echipament de la Open Channel. Pe urmă a realizat genericul emisiunii Mozaic Românesc şi pe alocuri a presărat programele cu realizări locale. Personal a investit peste $20.000.00 în echipament ca să poată realiza emisiuni. “Este singurul mod prin care îi pot spune României Te Iubesc! Da e adevărat. Sună ciudat dar România RĂMÂNE PARADISUL MEU”, mărturiseşte Ben Todică.
Astfel anul 1994 îi oferă bucuria de a fi producător/regizor ARCTV CH31, Televiziunea comunităţii româneşti, Melbourne, Victoria, unde lucrează şi în prezent. Activitatea de voluntariat se desfăşoară pe segmentele: filmarea, producerea şi regizarea programului săptămânal de o oră, producerea programului de reclame în funcţie de cerinţele sponsorilor, călătorii şi întâlniri pentru documentare, interviuri pentru programele TV în diverse locaţii din Australia.
În anul 2004 s-a creat un festival naţional al posturilor de televiziune comunitare pentru premierea programelor şi a realizatorilor lor. Ceremonia a avut loc la 28 februarie, orele 7PM în teatrul Universităţii RMIT, Storey Hall, din Melbourne şi a fost transmisă de posturile de televiziune – local şi naţional.
Este important de ştiut că, la acest Festival naţional al posturilor TV comunitare, programul românesc, realizat de Ben Todică, s-a clasat între primele cinci emisiuni, ca Best Arts Program, din totalul celor 506, câte s-au înscris în competiţie.
Din 2006 este Membru în Consiliul de regizori la TV 31 Melbourne Australia.
Interesul pentru film al lui Ben Todică a început, după propria mărturisire, de când era un băieţel, mânuind camera de luat vederi cu o îndemânare aparte. De la o vârstă fragedă, a început să creeze scurte filme pentru sine şi prietenii săi. Deci, debutul în realizarea de filme are loc foarte timpuriu. Încă din adolescenţă, Benoni Todică debutează în România la Festivalul de stat al producătorilor de film cu filmuleţul “VISUL” obţinând medalia de bronz în 1976. În România a realizat mai multe filmuleţe: Visul (1975), BANAT URANIU – (1975), Cheile Nerei (1976), Meditare (1976); Oxigen (1976) Lanţul (1976), Perseverenţa (1978) care a câştigat marele premiu la Festivalul Naţional al Producători de Filme în 1979, Primii paşi (1979).
În Australia a realizat numeroase filme de scurt şi lung metraj. Cea mai mare parte a producţiilor sale TV (circa 260 de filmuleţe documentare, privind activitatea comunităţii româneşti din Melbourne, dar nu numai) sunt disponibile şi pe You tube, la adresa http:\\www.youtube.com\user\
În colecţia de filme a lui Ben Todică, se află şi CD-uri cu interviuri pe care le-a acordat: Simonei Pele, Veronicăi Balaj de la Radio Timişoara, şi la Radio România Internaţional, moderatori: Mihaela Dincă şi Roxana Iorgulescu; CD-uri cu interviurile luate de Ben Todică unor personalităţi româneşti; CD-uri cu Emisiunile Radio Melbourne 3ZZZ 92.3 FM; CDuri cu emisiunile sale la radio. Lucrările au şi postere copertă cu reviuri în interior.
Benoni Todică nominalizează ca regizori preferaţi pe: Mircea Daneliuc, Elisabeta Bostan, Ion Popescu Gopo, Mircea Drăgan, Liviu Ciulei, François Truffaut, Oliver Stone, Akira Kurosawa, Sergei Eisenstein, Andrzej Wajda,Serghei Bondraciuk, Masaki Kobayashi, Orson Welles, David Lean, Luchino Visconti, Antonioni, Felini, Vitorio De Sica, Grigori Cuhurai, Mihail Kalatozov, Piotr Todorovski, Damir Salimov, Luis Bunuel, Igmar Bergman, Elia Kazan, Milos Forman, Andrei Tarkovsky, Charlie Chaplin, David Lean, David Lynch, Krzysztof Kieslowski, Paul Cox, Alfred Hitchcoch, Steven Spielberg, Stanley Kubrick, Martin Scorsese, Anthony Mann, Roman Polansky, Dario Argento, Sergio Leone etc.
Producţiile filmografice ale lui Ben Todică captivează şi emoţionează publicul într-un mod special, bucurându-se de ecouri şi cronici pozitive din partea celor care le-au vizionat.
“Filmul domnului Benoni Todică “The Sound of My Country” trezeşte în sufletul imigrantului român emoţii unice. Pe de o parte, recunoşti cu onestitate valoarea reală a autorului, trecut de mult de stadiul de amator, căci filmul captivează de la început prin titlul ingenios ales, apoi prin împletirea cu pricepere a imaginilor australiene cu cele româneşti, prin puritatea simţirii copiilor intervievaţi, prin fundalul muzical deopotrivă semnificativ şi grăitor, precum şi prin textul comentariului încărcat de sensibilitate şi asociat cu timbrul plăcut al vocii comentatorului. Pe de altă parte, nu se poate să nu încerci un sentiment de duioşie şi respect pentru adolescenţii români care – cu stângăcie, e adevărat, dar cu câtă candoare! – cinstesc şi se străduiesc să păstreze graiul nostru minunat! Interesul cu care urmăreşti filmul rămâne acelaşi până la ultimile imagini; imagini ce nu-ţi lasă impresia unui sfârşit, ci, dimpotrivă, te îmbie la visare, la speranţă, la dragoste faţă de aproapele tău. Căci se trăieşte şi din dragoste, nu-i aşa? “ – SILVIA şi OLIVIU RACOŢI
“Ca români, ne simţim mândri că, iată, paralel cu Ana Maria Beligan şi Valeriu Câmpeanu, încă un nume românesc se afirmă în peisajul cultural al Melbournului: Benoni Todică. “ – S.&Ol. RACOŢI
Cu referire la filmul ARTHOLES IN MELBOURNE “Camera de filmat este povestitorul ideal: vede, aude, simte, mângâie, este tactilă şi ocrotitoare, dezlănţuită ca o furtună şi subtilă ca un Zefir pe vârfurile vag înzăpezite ale Semenicului.
Clipind din ochiul ciclopic peste toate cele, căutându-şi Zeul-păpuşar, camera îl întâlneşte, într-o zi, pe Ben, copilul năstruşnic al minelor de uraniu dintr-un şantier uitat de lume, Ciudanoviţa – copilul de 12 ani imaginează o cameră de filmat dintr-o cutie de conservă şi o plimbă cu ignoranţă şi sublim peste toate cele. Saltul peste timp, de la jucăria imaginară la realitatea meselor de editing şi a sofisticării tehnologice, nu-l schimbă cu nimic pe acest personaj Jupiterian al jocului vieţii şi al morţii în deşertul de cenuşă. Spiritualitate şi jocular, inovaţie şi rigoare, explozie fierbinte şi tăcere de zăpadă, compun un fel de orgiastic aluat în jurul inimii acestui bărbos, inimă în a cărei bătaie ascuţită se aude un clopot asurzitor.
Când Radu Satcău a organizat o expoziţie a lucrărilor sale de pictură în boema din Fitzroy, Melbourne (Australia), în septembrie 2003, Ben Todică a fost invitat să clipească din ochiul ciclopic al camerei sale de filmat. De la obişnuinţa de a filma, cu preponderenţă, rituri de trecere ale românilor din diaspora, nu de puţine ori contrapunctate de talentul extraordinar al regizorului pentru ‘portret’, pentru surprinderea acelui inefabil uman, în curgerea sa printre meandrele tradiţiei şi obiceiurilor româneşti, deci de la o rutină a ‘spiritualităţii’ noastre rezistente şi indestructibile, Ben îşi provoacă aparatul de filmat la jocul subtil al imaginii de artă, secondată de acorduri de free-jazz, oh, atât de moderne. În clamarea că Ben este, ca toţi artiştii de talent, în posesia unei incontestabile versatilităţi, nu este nici o exagerare, versatilitate împărtăşită, deopotrivă, de subiectul filmului, artistul Radu Satcău, şi de tablourile acestuia. Intersecţia, în dihotomia filmului, între cine-verite-ul momentului însuşi – un vernisaj de pictură în inima melbourneză a Australiei, care a adunat stofa pestriţă şi pasionată a comunităţii române iubitoare de artă din Melbourne, şi interviul luat artistului în intimitatea culorilor aprinse de gândurile şi emoţiile lui Radu în studioul său, face din Ben un maestru al ţesăturii vii a unui gen, niciodată confortabil, documentarul. Sentimentul lui Ben că prezenţa acelui misterios ‘A’ din semnătura artistului ‘Radu & A’, trebuie cumva revelată, îl provoacă pe Radu să rememoreze scena din apartamentul din Amsterdam, în care naşterea unui stil în arta original, unic, a fost validată de intuiţia soţiei artistului, Aurelia. Am privit-o, această insertare a mea ‘furişată’ în ansamblul dezvăluirilor celui intervievat, ca pe un dulce ‘complot’ a doi dragi artişti. Metafora lui Ben, găsită şi realizată, în răgazul a numai câteva ore, în care identitatea noastră – Artistul, Muza, Ideea – se actualizează în scena calului – Artistul – hărţuit de fiara (interioară) – Ideea, pentru a-şi găsi rezolvarea în glonţul eliberator – Muza, vorbesc, încă odată, despre talentul regizorului.
Recomand acest prim film dintr-un proiect vast care este abia la începutul său, şi care va conjuga, prin graţia ochiului discriminativ dar tandru şi pasionat al camerei de filmat, mai multe arte – literatură, imagine, text, şi nu, în cele din urmă, arta rezistenţei de a fi român şi, deopotrivă, om ‘în lume’.“ – Profesor Aurelia Satcău
“Am văzut şi filmul cu crucile… m-aşteptam să faci o retrospectivă a mormintelor românilor din Melbourne, pe fondul predicii preotului Coman şi al vocilor feminine… În filmul tău a fost prezentată o singură cruce şi anume, cea a lui Isaia. Începutul: foarte frumos şi genuin… oamenii mergeau la… înmormântare?… parastas?… nu ştim decât aproape de sfârşit… dar ei vorbeau despre sarmale… Ce-i şi viaţa asta! Ea merge înainte. De e ploaie, de e soare! De data aceasta oamenii se duceau să-şi pomenească morţii… Ploaia, imparţială, îi binecuvântează şi ea. Dumnezeu tună cu tunete adevărate şi luminează cu fulgere, tot adevărate. Un val de umor fin se răspândeşte printre puţinii români care, cu o mână legănau coliva, pâinea şi vinul, iar cu alta ţineau umbrela să-i apere de ploaie… “Lumânările au avut un rol aparte în film şi combinaţiile dintre mişcare a flăcării şi poze statice de flăcări “înlemnite” mi s-au părut chiar bune. În special una de pe la început, când flacăra înţepenită devenise un arc portocaliu, pentru o clipă!… Cam atât pentru seara asta. Te felicit din toată inima pentru filme (în special cel cu Radu Satcău şi cu Aurelia). Lumi, cu drag PS: probabil, o să cumpăr şi crucile“… Profesor LUMINIŢA TUDOR
“Creaţia domnului Benoni Todică dăruieşte românului australian clipe incomparabile de delectare spirituală, înviind în suflet acea fără seamăn simţire că aparţii comunităţii româneşti, oriunde s-ar afla ea în lume.“ – MONA HARSAN
“Termenul ‘compoziţie’ este relaţionat mai ales cu muzica şi cu arta plastică. În lumea filmului ocupă un loc relativ modest şi pare mai degrabă demodat. ‘Acţiune’, ‘tensiune’, ‘dramă’ etc., sunt termenii preferaţi, ba chiar, reducând arta cinematografică la un aspect psihologizant, conceptul de ‘reprezentare’ ocupă un loc privilegiat şi distorsionant în teoria şi critica de film contemporană. Dar, prizonier al unei poziţii conservatoare, autorul acestor rânduri preferă să vorbească aici şi acum, despre compoziţie. Arta fimului a fost considerată o artă a timpului, de către unii autori ai perioadei clasice a criticii cinematografice, o artă care îşi desfăşoară discursul în timp şi prin acest aspect apropiindu-se mult de muzică mai mult decât pictură şi sculptură, arte relaţionate de paradigma spaţiului. Filmul lui Ben, printr-o anume secvenţă mi-a reamintit această legătură dintre film şi muzică: în timp ce intervievatul (pictorul) povesteşte despre inventarea unui stil, imaginile încep să comenteze cuvintele pe care spectatorul le aude. Primele inserturi sunt imagini fixe:
aparent desenul unui cal legat de un copac dărâmat, într-un luminiş, la marginea unei păduri. Apoi apare pericolul, imaginea indecisă a unui animal de pradă, un ochi pândind din desişul pădurii. Calul, cuprins de nelinişte începe să se agite şi, speriat de iminenţa unui atac mortal, se zbate ca într-o capcană, în timp ce lupul aleargă tot mai hotărât spre prada uşoară. În fine, vedem ţeava unei puşti şi vedem că vânătorul uman trage. Bănuim că nu şi-a greşit ţinta şi sălbăticiunea a fost oprită din atac. Metafora aceasta formată din inserturi strecurate printre cuvintele pictorului nu numai că se înscrie ca un comentariu la sensul imediat al textului spus ci, mai mult, precum o temă reluată şi tratată într-o simfonie, ea reia tema ‘vânătorii’ din prima parte a interviului, reamintind prin imagini, ideea că arta de a crea imagini este un fel de … vânătoare, reamintind spectatorului acele cuvinte, acea comparaţie metaforizantă şi creând astfel un efect de oglinzi care se reflectă una pe alta în textura filmică, ceea ce îmi pare una din reuşitele acestui film documentar, interviu şi comentariu, meşterit de Ben Todică.“ – Pictorul Radu Satcău
“Prin filmul realizat cu ocazia Zilei Naţionale a României, sărbătorită la Canberra la 1 Decembrie 2000, d-l Ben Todică ne dăruieşte şi de această dată clipe de încântare sufletească, de emoţie şi de justificată mândrie naţională. Accesibilă omului obişnuit şi marcată în acelaşi timp de o naturală aptitudine a cineastului de a selecta cu profesionalism felii de viaţă reală şi de a le prezenta apoi aşa de grăitor, pelicula ţine trează atenţia celui ce o vizionează şi completează în mod fericit ceea ce noi toţi am numit Sărbătoarea noastră de la Canberra. După ce prezintă câteva dintre tablourile d-nei Dorina Bugariu Petre, adevărate mostre de talent, de fineţe şi de discreţie şi, după ce ne familiarizează cu imaginea d-nei ambasador Manuela Vulpe şi cu cea a d-lui Augustin Luchian, prezentate pe fundalul clădirii cochete a Ambasadei României, reporterul ne introduce în atmosfera de caldă cordialitate a sărbătoririi oficiale, la nivel de ambasade. Figura care se impune este fără doar şi poate aceea a d-nei ambasador. Înzestrată cu calităţi reale de diplomat – prestanţă, o perfectă stăpânire şi coordonare a emoţiilor, un “speech” inteligent, bine structurat şi presărat cu umor de bun gust, iar toate acestea îmbinate într-un fizic armonios – d-na Manuela Vulpe reuşeşte cu succes şi fără efort să atragă simpatia şi aprecierea sinceră a oaspeţilor străini prezenţi în număr neaşteptat de mare, ceea ce de altfel îl determină şi pe d-l Grame Wilson, şeful protocolului diplomatic, să remarce acel “great natural charm” al d-nei ambasador şi deci, implicit am zice noi, al poporului român. Veselia, muzica, spontaneitatea, buna dispoziţie şi, în plus, o doamnă ambasador prietenoasă, capabilă să dăruiască “o vorbă de inimă” fiecăruia, să schimbe opinii şi idei cu cei din jur, gata să se fotografieze cu cei ce doreau, deloc plictisită sau obosită au adus participanţilor simţământul că se aflau de fapt la o sărbătoare de familie. N-au lipsit momentele emoţionante, cu discursuri şi recitări de versuri din Coşbuc şi Eminescu, momente când nu mai au nici o importanţă stângăciile, ba, dimpotrivă, ne poartă deodată în atmosfera “de acasă”, un “acasa” pe care-l purtăm cu toţii în noi, oriunde am fi. Filmul, caracterizat prin talent, naturaleţe şi sinceritate se adaugă la numărul reuşitelor realizării anterioare cu care d-l Ben Todică ne delectează de la o vreme. Aşa cum însuşi spune “Există o forţă în dragostea de ţară pe care o simt doar emigranţii vremurilor.” – TIA BASARAB
“Îmi spunea odată o credincioasă trecută prin multe încercări ale vieţii: Dumnezeu nu se arată niciodată. El trimite, are trimişii Lui… Credem că nu exagerăm dacă privim filmul HRAMUL că pe un mesaj anume pentru noi toţi enoriaşii Bisericii Ortodoxe Române din Melbourne şi nu numai. Filmul d-lui Ben Todică răscoleşte prin bogăţia şi complexitatea de gânduri şi simţiri ce-ţi umplu mintea şi inima după vizionare. Secvenţele liturghiei arhiereşti oficiate de Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul Serafim Joantă trezesc ecouri adânci în conştiinţa noastră . Slujba e întregită de comentariul autorului, care presară cu măsură şi cu competenţă date istorice, informaţii şi explicaţii despre biserică, despre viaţa de misionari a apostolilor Petru şi Pavel şi legătura acestui fapt cu numele şi hramul bisericii, despre înţelesul şi rolul binefăcător al hramului în viaţa neamului. Filmul surprinde treptat imagini simple şi familiare: feţele credincioşilor încărcate de smerenie, atitudini şi gesturi pioase cerute de participarea la ritualul religios, corul, icoane şi picturi din biserică. Oficierea propriu-zisă a slujbei curge domol pe fundalul unei forfote liniştite care nu tulbură pacea şi solemnitatea momentului. Arta cineastului constă în felul în care a coroborat imagini şi secvenţe ale filmului cu serviciul religios, pe coordonatele credinţei noastre mistice. Sufletul se înalţă odată cu imnurile de slavă ale corului către crucea de deasupra altarului sau se luminează şi se purifică odată cu aprinderea lumânării. Uneori, imagini nemişcate se succed ca nişte fotografii într-un album, mărturie că aici şi oriunde contribuim cu toţii la edificarea bisericii şi la păstrarea ei. Alteori, secvenţe încetinite te îndeamnă să zăboveşti oleacă şi să meditezi la semenii tăi, să-i apreciezi şi să înveţi de la ei. “Să învăţăm unii de la alţii, căci aşa ne îndreptăm spre unitatea creştină” spunea Înalt Prea Sfinţia Sa Mitropolitul SERAFIM. Ca să imbini secvenţe şi imagini ce revelează partea spirituală din noi, “duhul ce ne ţine”, ai nevoie nu numai de pricepere profesională, ci şi de acel inefabil “ceva” căruia nu toţi dintre noi ştiu să-i dea expresie: iubirea de semeni. În partea a patra a filmului, două simboluri ale iubirii – ca esenţă divină a sufletului omenesc – strălucesc prin simplitatea şi veşnicia lor: “Un copil” şi “O mamă”. Imagini eterne, oprite în timp şi în spaţiu ele nu mai au un timp sau un spaţiu anume; ele sunt aici şi pretutindeni, din todeauna şi pentru totdeauna. Explicaţiile scrise, semnificative prin conţinutul lor, aduc un plus de informaţie, în mod discret, fără să tulbure atmosfera pioasă a slujbei religioase; ele sunt încununate apoi, după terminarea slujbei, de comentariul competent al autorului, realizat cu măsură şi cu detalii cheie, care îndeamnă pe cel ce vizionează filmul să mediteze iar şi iar la cuvintele Mântuitorului: “Iubiţi-vă unii pe alţii…” Partea ultimă a filmului încoronează eforturile autorului. Fundalul muzical ales cum nu se putea mai grăitor, versurile lui Ion Pillat, imaginile care se despart şi se unesc simetric, aşa cum toate cele bune şi de folos omului purced dintru Cristos şi se întregesc întru Cristos, fărâmele ce se împreunează într-un întreg ca vieţile noastre înmănunchiate într-un singur Dumnezeu, cuvintele ultime de pe ecran ce sună în noi ca dangătul de clopot – Credinţă, Alinare, Iertare, Închinare, Milostivire, Veşnica pomenire, Dragoste – iar la sfârşit icoana Sfinţilor apostoli Petru şi Pavel rostogolindu-se parcă prin veacuri pentru a se contopi în final cu Crucea, simbolul central al vieţii noastre de două mii de ani, toate, toate acestea duc la acelaşi puternic impact: zidesc! Ca spectator, nu se poate să nu trăieşti revelaţia că “ceva” anume din sufletul tău se înalţă spre sublim şi că, în acelaşi timp, învie în el acea scânteie de dumnezeire pe care toţi o avem în noi, ca dar nepreţuit al Creatorului.“ – TIA BASARAB
“Prietenia mea cu Ben mi-a fost benefică. O întâlnire a talentului peisajului natural, cineastul, cu cel al peisajului literar, scriitorul, s-a transformat în nişte activităţi ulterioare, care vor rămâne nu numai amintirea unei prietenii, ci roadele unei munci creative deosebite şi de continuitate. BEN, o personalitate de un caracter ales, simplu, harnic, cinstit, veşnic îndrăgostit de locurile natale, de prietenii de altă dată ai copilăriei sale. Rar mi-a fost dat să întâlnesc oameni înzestraţi cu atâta răbdare, pertinenţă faţă de slăbiciunile oamenilor din jurul său, adresându-se întotdeauna tuturor cu cele mai potrivite cuvinte, ce se vădeau de departe izvorâte dintr-un izvor al cugetului său creştin. M-am străduit întotdeauna, la rândul meu, să-i răspund la fel de sincer şi cu demnitate, chiar dacă în jur picurau şi rodii, de felul rodiilor ce cad în toamne pe frunzele de vii, semnul de iarnă, iarna sufletească a unora vii. Prin practica muncii perseverente, cu inimă şi dăruire, filmele lui BEN TODICĂ din Melbourne, încep a se derula, pe tematicile cele mai reale şi senzaţionale ale vieţii comunităţii etniei române din Melbourne, şi apoi din Australia. Dar, niciodată „Benoni din Ciudanoviţa“, cum îmi place să-l supranumesc, nu a uitat mica noastră bibliotecă „Mihai Eminescu“, să nu trimită o ediţie a filmului realizat. Niciodată nu a uitat simpla Revistă „Iosif Vulcan“, la apariţia ei de un deceniu, al cărei în aceste condiţii sănătoase, am început şi eu să-mi îmbogăţesc imaginaţia, şi pe marginea multor filme primite să întocmesc şi o descriere/prezentare literară, spre a lărgi spaţiul de informare şi înspre cititorii Revistei Iosif Vulcan – Australia. LA REVEDERE GEORGE, realizat de Ben Todică – În această primă jumătate a anului 2003, şi totodată început de nou mileniu, un nou film românesc realizat la Melbourne, cu ocazia ceremoniei de înmormântare a lui George Pascu, emigrant român în Australia, – soseşte drept creştină donaţie Bibliotecii „Mihai Eminescu“, din partea dlui. BEN TODICĂ. De fapt, la arhiva bibliotecii amintite, avem mai multe casete video cu filme româneşti, din viaţa noastră românească trăită aici lângă Tropice, donate de cineastul din Melbourne. Reprezentând diferite trăiri şi evenimente: nunţi, botezuri, activităţi culturale, cultural-religioase etc., deci tradiţii ce ni le păstrăm cu sfinţenie, şi prin care ne identificăm şi noi ca aparţinând unui neam anume. Primind acest nou film, am reflectat din nou asupra unui detaliu ce intuitiv mi se lumina în minte, şi anume, imortalizarea acelui aspect tradiţional, al obiceiului de înmormântare la români, păstrat şi împlinit oriunde ne-am găsi trăitori în lume. Aşezat în faţa televizorului, timp de două ore şi jumătate, am vizionat în întregime desfăşurarea ceremoniei de înmormântare a celui ce a fost George Pascu. Şi dacă mi-au apărut câteva lacrimi în ochi, nu este o minune, ci o simţire ce o va încerca fiecare dintre dumneavoastră, în faţa unui asemenea moment de pietate, de trecere a acelei linii separatoare, a acelei linii de aur, dinspre viaţa pământească înspre cea a veşniciei veşnice“. “…Urmărind în continuare filmul, din nou trebuie apreciat aspectul de calitate şi claritate al imaginilor. Şi cum realizatorul filmului îmi este bun prieten, l-am sunat la telefon, enumerându-i câteva „ponturi“ pe care eu le-am găsit a fi într-adevăr, de un profesionalism deplin, ales, adică de surprindere în spaţiu suficient vizibil, în lumini reale, cu intensitatea culorilor bine reglată, şi pe tot timpul filmărilor făcute. Naosul (nava) deci interiorul bisericii, soleea de pe care cei doi preoţi ortodocşi, Pr. Dumitru Coman şi Pr. Cristos Dimulianus oficiau, Catapeteasma (Iconostasul) înălţate strălucitor şi aurit, fizionomiile Sfinţilor, fizionomiile credincioşilor prezenţi în biserică, totul, totul, erau redate cu o clarviziune desăvârşită. Maica cea Sfântă cu Fiul în braţe se apropia uşor (pe ecran), încât aveai impresia că te apropii tu personal. În smerenia, duioşia, şi spiritualitatea ortodoxă, icoanele au un rol cu totul deosebit. Cinstirea lor a fost întotdeauna o datină şi o prezenţă vie în viaţa creştină. Iar noi românii, născuţi şi crescuţi odată şi în acelaşi leagăn cu creştinismul, suntem ca nişte gemeni acestuia. În sfârşit recomand românilor-australieni să vizioneze acest film, realizat de BEN, această realitate vie prinsă pe pelicula de filmare, căci este încă o dovadă a realităţii de tradiţie şi libertate a spiritualităţii ortodoxe române (…)“ Ioan Miclău – 22.06.2003 http://revistaiosifvulcan.
“Planurile suprapuse ale filmului MORMINTELE CU CRUCILE atestă o desăvârşită ştiinţă a articulării între ‘momentul prezent’ (tematica filmului), ‘memoria afectivă’ ( recolectând traseele tradiţiilor, obiceiurilor gastronomice – sarmalele cu mămăliguţă, ţuica fiartă cu cuişoare, etc), precum şi planul insertat al imaginilor paralele, în care o anume dinamică de început de lume vine să coloreze realitatea momentului – Pomana de un an a unui român decedat la Melbourne şi pomenit de familie. Secvenţe din filmul Elisabetei Bostan Amintiri din copilărie, se găsesc flancate în filmul lui Todică de pâlpâirea în veşnicie a lumânării şi a luminii sale sacre, adâncind, în film, comuniunea între trecut şi prezent, ficţiune şi realitate, simbol şi planul concret, existenţial. Personaje din spatele cortinei masive a timpului găsindu-şi locăşul în bine străjuita memorie a oricărui emigrant (copilul, mama, cei familiari), se reflectă în acest film prin concreteţea unor ‘români la Melbourne’ săvârşind actul ritualic al ‘pomenirii’ celor duşi dintre noi, un ritual de extraordinară forţă în ansamblul tradiţiilor religioase ale românilor: moartea, la români, cheamă totdeauna la viaţă, iar ritualul morţii este unul integrator, în care esenţa vieţii trebuie păstrată şi perpetuată. Marele istoric al religiilor, românul Mircea Eliade, a subliniat el însuşi această funcţie simbolică de mare forţă a ritualului înmormântării sau pomenirii drept garant al perpetuării ordinii vieţii, un mesaj deloc pesimist, mai degrabă în buna tradiţie integratoare a ‘Cimitirului vesel din Săpânţa’, unde ‘moartea’ este abordată cu umor şi ironie, poate pentru a o înţelege şi ţine la distanţa necesară. Românii sunt, în majoritatea lor ortodocşi, şi acesta este ritualul urmărit de filmul lui Ben Todică, dar, dacă religia predominantă a românilor ar fi fost alta, regizorul ar fi urmărit-o, fără îndoială, pe aceea, cu aceeaşi minuţiozitate şi pasiune, în convingerea că ‘religia’, mai ales în cadrul unui popor ‘de vechime’ cum este poporul român, reprezintă o componentă esenţială a culturii şi o necesitate în prezervarea acesteia. Mai mult, Ben Todică a înţeles că bagajul cultural al emigrantului este deopotrivă povară dar şi prilej al ‘înălţării la ceruri’ – aşa după cum un personaj din romanul lui Gabriel Garcia Marquez Un veac de singurătate, în timp ce întinde rufele albe, imaculate la uscat, se înalţă împreună cu ele, încet-încet, la ceruri – un symbol al necesarei purităţi în drumul transcendent al fiecăruia dintre noi, către ‘sus’, către ‘ceruri’. Ben Todică este un pasionat al specificului cultural, al simbolurilor care marchează nu mai puţin decât ‘identitatea culturală a neamurilor’ deopotrivă cu a ‘individului’ venit singur în lume, contaminat de arhetipurile lumii în exact această adâncire în tradiţie, obicei, ritual, care fac, nu-i aşa, carnea şi sângele a ceea ce numim ‘cultură’. România reprezintă pentru Ben o interminabilă sursă şi bogaţie spirituală, o plurivocitate de identităţi, pe care, odată părăsind spaţiul natal, românul se luptă să le întreţină şi să le împace. Exact această luptă a emigrantului cu păstrarea echilibrului cultural la întâlnirea cu vocile abracadabrante, intense, ale multiculturalismului, confuze de cele mai multe ori, în ţări ale emigraţiei cum ar fi Australia sau Statele Unite, această necesitate de re-primenire întru vechi tezaure, fac lumea dintâi, illo tempore, a emigrantului, deopotrivă cu durerea de a nu reuşi să păstreze acest echilibru. Dimensiunea filozofic-spirituală a filmelor mai recente ale lui Ben Todică este cu precizie chintesenţa acestui sfâşietor conflict interior. Autorul, un regizor independent stabilit, de peste 20 de ani, în Melbourne , Australia , un amestec de auto-didact şi maestru nativ al inducţiei fascinaţiei lumii prin imagine filmică, semnează, deja, cu o notă unică. Filmele sale, mai lungi sau mai scurte, în care oameni şi locuri, amintiri şi simboluri, realitate a emigraţiei şi vis dureros al sufletului, identitate personală şi identitate colectivă, se întâlnesc pentru a garanta spectatorului certa pasiune pentru om, un nediluat umanism de care Ben însuşi nu este pe deplin conştient. Tehnic dar şi tematic, Ben Todică revela contaminaţia inconfundabilă a şcolii grele de patos şi nonstalgie a unui Andrei Tarkovski. Nostalgia, ultimul film al regizorului rus plecat prematur dintre noi în anii ‘80, lăsând în urmă o strălucită carieră. Apropierea între Todică şi Tarkovski nu este nicidecum exagerată, la bază stând un patern cultural şi emoţional fără îndoială comun – interstiţiile la nivelul spaţiului ‘natal’, totul marcat de un sentiment al vitalităţii şi refacerii. Filmele lui Ben Todică sunt, poate, tocmai această chemare la regenerarea unui spaţiu pierdut al copilăriei, al inocenţei şi al identităţii naţionale, al acelui patrimoniu sufletesc şi nu numai al trecutului care devine irecuperabil. Despensa aceasta de optimism şi forţă regenerative a autorului, el însuşi o imagine telurică a ceva arhetipal, autentic, cheamă orice ‘”abatere” de la normele începuturilor, ale primelor imagini şi poate ale celor de pe urmă, la părăsirea ţării, le cheamă pe toate la o resurecţie a spiritului, la o ‘pomenire’ şi o ‘primenire’; în ultimă instanţă, forţa de a rezista în afara spaţiului sacru care rămâne, pentru orice român, România. Imaginea turmelor în transhumanţă, fluierul secundând deopotrivă acordurile de tunet ale ploii primordiale care se stârneşte inopinat în mijlocul slujbei de pomenire, peste congregaţia din cimitirul melbournez Necropolis, totul se încăpăţânează să reziste. A rezista timpului, timpul închis în cireşele al căror roşu incandescent întreabă, retoric: “Ce e viaţa?”. Răspunsul este, încă, în fiecare dintre noi“ – Profesor Aurelia Satcau [este licenţiată a trei universităţi (Bucureşti, Auckland, Monash) în domeniul Filologiei, Teoriei de film şi Studiilor Culturale, şi lucrează actualmente la teza sa de Doctorat pe tema “Ludic şi Arhetipuri în societatea contemporană’. Predă, de asemenea, engleza pentru studenţi internaţionali în cadrul unui Institut de studii superioare din Melbourne, Australia]
“Căutarea Paradisul Pierdut este pentru unii din noi, emigranţii, încercarea de a ne întoarce acasă, bucata din DRUMUL NOSTRU complex, pe care Ben o prezintă în filmul lui documentar cu acelaşi nume. În prima parte (filmul are 18 părţi), Ben cu prietenul Deluţă, pe care nu-l mai văzuse de ani şi ani, se duc pe un drum îngheţat şi cu hârtoape spre Oraviţa. Aparatul de filmat al lui Ben mângâie dealurile şi pomii… Peisajul acela pe care văzând filmul l-am simţit evident românesc, şi mă întreb ce-l face aşa: silueta pomilor, a dealurilor? “Mirosul” din atmosfera pe care atât de bine o crează Ben, de la povestiri despre clădirile pe care le arată în imagini (ale bucăţilor de film luate de el pe vremurile când locuia acolo şi lucra în mina de uraniu) şi care astăzi nu mai sunt? Detaliile, lentoarea şi naturaleţea convorbirii celor două personaje (prietenul Deluţă şi operatorul care nu se vede, dar se aude, Ben)? Modul în care sunt inserate imagini statice, care să puncteze pe cele filmate, cu aduceri aminte a vremurilor de demult. Candoarea băieţelului care îi tot dă târcoale lui Ben în timp ce filmează, nu ca să-i ceară un chewing-gum sau să-l întrebe despre blugi (cum se întâmplă în alte ţări cu populaţie săracă), ci ca să-l facă să-şi îndrepte aparatul spre deal: “Vezi nene dealul?” Chiar dealul copilăriei lui pe care Ben venise să-l revadă. Copiii care se dau cu săniuţa ca în poezia “Iarna pe uliţă” a lui Coşbuc. Şi poezia copilăriei mele, noastre. Imagini de azi identice celor care fac parte din copilăria lui Ben, a noastră“. “Filmul Drumul Nostru are ceva din filmele lui Kurosawa, din lentoarea pregnantă, care îţi accentuează trăirile, a filmelor japoneze. Este un film documentar pe gustul meu, cum puţine filme documentare se fac. N-are nimic pedagogic şi structurat “ca într-o carte de istorie sau o lecţie de geografie” şi totuşi îţi dă date precise despre minele de uraniu, despre exploatarea sovietică de acolo (prin texte inserate ingenios ca subtitluri şi prin povestirile bătrânului miner Andonie Tiberiu, din Blocul A, primul construit acolo când localitatea nici nu exista …) Este un documentar poetic, care începe prin a te fermeca la un nivel de simţire, şi apoi, încet, încet îşi dezvăluie date concrete, sugerându-ţi-le doar uneori. Ben, artistul, creator de imagini şi sunet, se întrece pe sine în acest film. Detalii, peisaje, oameni, clădiri, totul te ţine încordat şi îţi stârneşte nostalgia, dorul, pe care noi toţi emigranţii cu simţiri le purtăm veşnic în spaţiul nostru Mioritic de departe, în ţara de adopţie, fie ea Australia sau Statele Unite. Şi sunetul, în special sunetul este încântător. Adevărat compozitor în modul în care îşi editează filmul, Ben îmbină sunete duioase sau puternice cu momente significante de tăcere, de linişte. Ben alege cele mai potrivite sunete (de cântec de pasăre, susur de apă de râu, zgomot de locomotivă cu aburi sau instalaţii de mină), şi melodii, melodii tulburătoare, accentuând tensiunea din film: Caii, caii lui Alexandru Ştefan şi Văd munţii. Văd dealurile… Nu văd nimica, ale Adei Milea. Inseratul iscusit al melodiilor între text şi vocea comentatorului Ben. Nimic nu se suprapune. “Nu vreau să-l deranjez pe cel ce vizionează filmul meu. Când şi când poate citi pe ecran, apoi mă aude spunând ceva, altădată punctez cu melodii alese de mine. Am descoperit compozitori din Republica Moldova extraordinari. Pavel Stratan cu Visul şi M-am născut de ziua mea, este o perlă a originalităţii lipsită de prejudecăţile de care sunt torturaţi marea majoritate a muzicienilor români, un natural care dă lecţii rocului internaţional promovat la noi. Alexadrina Hristov cu Avionul de Aur sau Noi doi o altă originală în control atât al vieţii cât şi al compoziţiei, Doina şi Ion Aldea Teodorovici cu Eminescu, adevăraţi revoluţionari şi protectori ai culturii române şi nu mai puţin Alexandru Ştefan cu Ţara mea străbună, Fug românii de acasă, Emigrantul, Caii, caii, Generalul, Răzeşii, Ofiţerii, Dacii din Atlanti, De-or trece anii, etc. Toţi nişte originali care te pot inspira şi pe care filmele mele îi pot oricând curta, pot dansa împreună complementându-se cu uşurinţă pentru că vin din acelaşi adânc. Compozitori tineri gata pentru superproducţii, capabili cu uşurinţă să umple pânza istoriei neamului”. ”După mine, Ben îşi “cântă” filmele, le cântă celor ce le vizionează povestea locurilor şi a oamenilor, deşi el spune că îşi face filmele “ca un pictor“. “Desenez şi colorez” forme şi idei aşa cum îmi vin în minte, din bucăţele. Inspiraţia filmelor mele vine din copilărie. La Ciudanoviţa ruşii aduceau multe filme ruseşti, bune. Ajungeau la Bucureşti numai cu unul sau doi ani mai târziu. Şi apoi filmele din circuitul naţional, ne-ruseşti, când ajungeau acolo, pentru că eram în circuit, cinematograf comunal, dar veneau târziu, erau consumate fizic, stricate. Căci după mii sau chiar zeci de mii de rulări prin ţară trebuiau reparate. Le vizionam zgâriate şi cu bucăţi inserate, amestecate, aşa cum se nimerea. Şi aşa îmi fac şi eu filmele mele, “din bucăţi”. Nu le editez cum fac alţii, ca să le “curăţ”, rafinez. Las porţiuni cu imagine ne-in focus, căci dacă aş scoate-o s-ar stinge patima din ea. În Ziua Naţională aveam o porţiune tulbure şi dacă aş fi scos-o nu s-ar mai fi citit expresia feţei plină de forţa tristeţii. Îi înregistrez pe oameni vorbind aşa cum vorbesc ei natural. Nu le editez vorbele spre a le face perfecte, fără de greş, căci le-aş şterge naturaleţea.“ Totul este impresionant în stilul filmelor documentare făcute de Ben, pentru că sunt de fapt artistice. Se vede cunoştinţa de tehnică de operator, dar ceea ce reiese mai pregnant este talentul celui ce filmează să descopere detaliul, să dezvăluie atmosfera peisajului, să construiască personajul. Sonorul este atât de bun că am fost înclinată să cred că un compozitor l-a ajutat pe Ben să aleagă şi să lege piesele muzicale. Şi nu, în realitate “pictorul, cântăreţul, compozitorul, artistul şi tehnicianul operator şi editor, regizorul” toţi sunt doar unul: Ben Todică. Pentru ca sunetul să fie atât de iscusit adaptat filmului, creatorul evident are vaste cunoştiinţe şi talente muzicale. Nu e de mirare că Ben a luat ore de canto timp de cinci ani, că a făcut parte dintr-un grup muzical (Mevis Kruger Singers). “Să cunosc bine muzica era absolut necesar în profesia de inginer de sunet.” mi-a spus Ben. Şi cum la el totul se îmbină: arta cu iubirea de oameni, cultura cu ajutorarea comunităţii, cu acest grup muzical, Ben a vizitat spitale, azile de bătrâni, case pentru handicapaţi, biserici şi şcoli, aducând un moment de bucurie unei bătrânele într-un scaun rulant, sau unui bolnav pe patul de spital. Iarăşi iubire de semeni şi alinare sufletească prin artă, în cazul acesta cântec“. prof. dr. Ileana Costea, SUA http://www.omnigraphies.com/
”«Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…» fost odată un loc paradisiac numit Ciudanoviţa. Povestea lui ne este revelată de Benone Todică în documentarul DRUMUL NOSTRU care treptat se transformă în balada copiilor uraniului. După douăzeci de ani în Australia, Benone, el însuşi un copil al uraniului, revizitează locuri mistificate de distanţa exilului, sfinţite de memorie şi dor, pierdute şi totuşi salvate prin coincidenţele suprarealiste ale hazardului. Destinul său devine profund legat de acest loc unde în anii şaptezeci a filmat exploatarea uraniferă şi oamenii ei în scopuri documentare. Din intersecţia miraculoasă a trecutului şi prezentului Benone reuşeşte să creeze o capodoperă cinematică multidimesională, să dea viaţă „pustiului” şi mai ales să redea voce miilor de anonimi nemuritori care şi-au trăit viaţa în barăci-lagăr „la mila radiaţiilor.” Voiaj nostalgic la izvorul istoriei de ieri, Drumul nostru transportă spectatorul într-un peisaj dominat de culorile şterse ale iernii şi de o stranie linişte a spaţiului. În tăcerea cosmică, sub privirea camerei de filmat ce mângâie formele rotunde ale munţilor, vocile călătorilor Benone şi Deluţă ne călăuzesc precum firul Arianei în labirintul timpului. Treptat, acest parcurs aproape ireal îşi revelează secretele: feţele trecutului sunt resuscitate într-o simfonie a vieţii. Galerii de coastă părăsite, clădiri ruinate, buncăre goale, străzi pustii se animează prin intermediul peliculei care a imortalizat activităţile unei comunităţi cândva prospere. Prin intermediul acestor martori ai trecutului, precum şi a supravieţuitorilor uraniului care au mai rămas în Ciudanoviţa, Benone reconstituie geneza unei „guri de rai.” Veselia copiilor Ciudanoviţei „care nu pleacă în vacanţă,” dar a căror loc de joacă este „peste tot,” se împleteşte cu evocările diferite despre fosta mascotă a locurilor, Mihuţ, precum şi despre istoria locurilor şi a oamenilor săi. Voci nostalgice, priviri lungi şi pline de lacrimi ale unei bătrâne, sărutări de regăsire, pensionar redevenit minier prin îmbrăcarea căştii şi lămpii de mină păstrate cu sfinţenie, recelebrarea prin puterea cuvântului a sărbătorilor comunitare, toate acestea se îmbină miraculos în noi imagini sculptate prin forţa memoriei. Camera se fixează obsesiv pe clădirile fantomatice ale prezentului sau pe sfioasele feţe ale celor pierduţi într-un colţ de lume unde în anii şaptezeci încă sosea, feerică şi impunătoare, o locomotivă cu aburi. Contrastul realităţilor devine pretext de reflecţie asupra rolului acestui ţinut anonim în istoria naţiunii şi a prezentului care „nu trăieşte la nivelul trecutului.” Drumul nostru se transformă în spaţiu de meditaţie asupra existenţei, dar şi a rolului memoriei diasporice în definirea valorilor identitare. Benone recrează Ciudanoviţa cu setea celui care s-a hrănit îndelung printr-o invizibilă coardă ombilicală din trupul memoriile sacre. Reîntors acasă, el bea literal din râul Ciudanoviţa apa „ca laptele” şi mănâncă grătarele lui Tibi pensionarul transformat temporar în minier pentru camera de filmat. Actul de consum devine modalitate de afirmare a istoriei, precum şi a propriei existenţe. Drumul nostru este un monument ridicat impotriva timpului, acest „monstru” care nu poate contesta mărturia camerei de filmat. Benone ni-l propune ca pe o „eliberare din anonimat”, „din iadul uitării”, o realitate de nerepudiat, obsesivă şi puternică, născută din forţa nostalgiei care se citeşte în fiecare imagine. O adevărată metaforă a vieţii, documentarul lui Benoni Todică se adresează tuturor prin acele elemente banale pe care le purtăm cu toţii în suflet, dar care sunt profund esenţiale şi umane”. Ben Todică: “E un sentiment de mândrie pentru un băiet din România, un Orăviţean, un Ciudanoviţean să fie studiat într-o universitate de film americană”. FILMUL LUI BEN TODICĂ STUDIAT ÎNTR-O UNIVERSITATE AMERICANĂ (cu un comentariu în română şi engleză) de Lenuţa Giukin, State University of New York at Oswego- http://www.revistasingur.ro/
“Numele lui Ben Todică îmi era cunoscut din publicaţiile on-line ale lui Artur Silvestri, la care el colabora frecvent, alături de alţi scriitori români din Australia: Ioan Miclău, Aurelia Satcău, Laurenţiu Fulga, Răzvan Roca şi alţii. Speram să îl pot întâlni la Melbourne, lucru care s-a şi întâmplat, graţie miraculosului internet. Miercuri, 8 iulie a.c., am primit următorul e-mail de la domnia sa: “Stimate Domnule Profesor Dr. Ilie Rad, Am ascultat interviul acordat colegului Eugen Ionescu şi am rămas plăcut impresionat de felul cum s-au derulat ideile, întrebările şi răspunsurile, starea de spirit şi atmosfera colegială developată, dansată şi încheiată de grup la despărţire. Îmi pare rău că am lipsit şi de la Hram, unde am înţeles că aţi fost şi unde puteam a ne vedea. Prietenul meu din Cringila, Poetul Ioan Miclău, m-a informat printr-un e-mail de prezenţa dumneavoastră la Melbourne, prin care îmi sugestiona să vă invit în programul nostru de la 3zzz, dar o făcuse Eugen mai iute. Nu ştiu cât staţi sau în ce zonă sunteţi cazaţi (am înţeles din emisiune că e şi soţia), ca să mă gândesc la o posibilă întâlnire. Oricum, eu mă bucur că v-am ascultat în dialog aici, la noi, în Diaspora. Respectele mele şi s-auzim de bine, Ben Todică”. Între filmele sale documentare, o vigoare deosebită o au cele din serialul “Drumul nostru, filme dedicate vieţilor distruse de mediul contaminat al minelor de uraniu de la Ciudanoviţa (jud. Caraş-Severin), zonă socotită o adevărată bombă ecologică.
Ben Todică are ceva, vorba lui Sadoveanu (care se referea la Domnu’ Trandafir), din credinţa şi curăţenia unui apostol. Am avut o singură întâlnire cu domnia sa, consumată la o cofetărie din Staţia Glenroy. Ne-am împrietenit imediat. M-a întrebat dacă nu cumva Irina Petraş, cunoscutul critic literar, eseist şi traducător, este fosta lui colegă de şcoală. Ajuns acasă, a trebuit să-l dezamăgesc: Irina lui nu este Irina Petraş de la Cluj! Simplă coincidenţă de nume! Cerându-i un exemplar din cartea sa (despre care credeam că este apărută), mi-a adus, în locul cărţii, un foarte frumos tablou, pictat de un deţinut aborigen, în stilul specific artei acestor strămoşi australieni.
Întîlnirea de două ore a fost suficientă pentru a vedea cât de mult suferă acest om din cauza dorului de ţară. Este un sentiment devastator, care îi marchează toate creaţiile, fie că e vorba de filme documentare, fie de lucrări literare. Nu întâmplător, cartea pe care o are în lucru are un motto din Petre Ţuţea: “Sunt român şi ca român mă socot buricul pământului. Că dacă n-aş fi român n-aş fi nimic. Nu mă pot imagina francez, englez, german, adică nu pot extrapola substanţa spiritului meu la alt neam. Sunt român prin vocaţie, că altfel nu pot să ies. Tot ceea ce gândesc devine românesc”.
Rugându-mă să-i scriu o prefaţă la cartea sa de debut, mi-a sugerat să folosesc o informaţie dintr-un film documentar, transmis la BBC. Textul nu mai necesită niciun comentariu: “Există o pasăre care, de cum se naşte, îşi ia zborul şi rămâne în văzduh până moare. Ea îşi procură hrana din zbor, coborând în picaj, pe pămînt şi pe ape. Aşa mă simt şi eu, de când am fugit din Ţara-mamă. În străinătate, trăind suspendat, îmi hrănesc, prin ceea ce fac, identitatea de român. De cele mai multe ori, după moarte, nouă, celor plecaţi din ţară, cenuşa ne este adusă acasă şi împânzită pe locul natal.” -Ilie Rad, Cluj-Napoca în Jurnal australian (VI): Portretul unui jurnalist: Ben Todică, 1 august 2009 http://www.ziarulfaclia.ro/
Cu ocazia lansării Antologiilor Revistei SINGUR la Biblioteca Judeţeană din Târgovişte a fost prezentat şi un act din filmul DRUMUL NOSTRU. Filmul a impresionat spectatorii, iar evenimentul a fost mediatizat pe mai multe site-uri pentru a atrage atenţia şi interesul publicului şi din alte locuri din ţară decât cele miniere.
http://melicovici.wordpress.
http://www.revistasingur.ro/
http://www.bocancul-literar.
http://www.damboviteanul.com/
Ben Todică este o personalitate polivalentă. Talentul artistic se completează fericit cu harul literar. Afirmă că debutul său literar a avut loc la radio, în 1994, când a început să contribuie cu micuţe segmente de critică sau povestiri, amintiri în emisiunile în Limba Română. Pe când era în anul 2 la studiile PROFESSIONAL WRITING, Pinguin Publishing a organizat un concurs de povestiri unde a câştigat marele premiu cu o poveste de şapte pagini, intitulată The Africans Elephants – Elefanţii africani.
A primit o ladă cu cărţi în valoare de cinci sute de dolari. Povestea a fost publicată în revista “Iosif Vulcan” din Cringila, 1997. A mai fost publicată şi cu titlul: “Reflecting Lights”. Povestirile lui Ben Todică sunt în majoritate filmice. Sunt reflecţii de lumini ce vin dintr-o altă dimensiune sau dimensiuni ale unei memorii universale în a cărei conştiinţă suntem permanenţi. Titlul cu elefanţii se potriveşte la fel, însă în cazul lor, luminile care se strecoară din trecut sunt memoriile elefanţilor, adică puterea acestor memorii de a rezista timpului. Ei nu uită.
În afară de Cenaclul Flacăra a lui Adrian Păunescu la care a participat în viaţa lui aproape jumătate din România, Ben Todică a mai participat la cenacluri, concursuri şi seri de poezie organizate în cadrul Universităţii Monash, în cadrul Bibliotecii Statului Victoria unde au avut loc întâlniri cu reputaţi scriitori şi poeţi din diferite colţuri ale lumii, întâlniri şi cercuri literare organizate la Biblioteca Mihai Eminescu din Cringila Australia conduse de scriitorul şi poetul Ioan Miclău. La Biserica Ortodoxă Sf. Petru şi Pavel din Melbourne i-a cunoscut pe scriitorul Dumitru Bordeianu şi poetul Oprea Trache, cunoscutul cosmonaut Dumitru Dorin Prunariu şi scriitoarea Ileana Andrei Cudalb – intervievaţi. La prima Biserică Baptistă din Australia l-a cunoscut şi intervievat pe scriitorul american de origine română Petru Popovici. La Şcoala românească din Melbourne l-a cunoscut şi a făcut un documentar cu scriitorul Vasile Andru. Din România l-a invitat pe scriitorul şi poetul prof. dr George Anca în Australia unde i-a organizat un periplu de conferinţe în comunitatea română, la o serie de biserici şi posturi de radio în limba română naţionale şi locale şi desigur în lumea scriitorilor şi poeţilor melbournezi prin vizită protocolară la Biblioteca de stat şi participarea ca invitat de onoare la Wheeler Poetry Center pentru un recital internaţional de poezie. În emisiunile radio de la 3zzz din 1996 şi până azi a întâlnit mulţi oameni de cultură din ţară şi din diaspora română cu care a avut schimburi de idei şi aprecieri. Chiar printre colegii săi de radio sunt poeţi şi scriitori precum Ana Maria Beligan, Sergiu Selian, Vladimir Nichita, Aurelia Satcău etc., cu care lucrează la realizarea de programe.
Activitatea publicistică se concretizează prin eseuri, recenzii, articole, aprecieri şi referinţe critice semnate în reviste din ţară şi străinătate. Din 1997 a publicat şi colaborat ca redactor la Revista „Iosif Vulcan” din Cringila N.S.W. Australia, înfiinţată şi condusă de poetul Ioan Miclău. Încă de pe atunci au apărut încurajările poetului Ioan Miclău şi de la cititori. Aprecierile la scrisul său au apărut şi prin premiile primite la filmele realizate pentru că erau scenariile sale, apoi ascultătorii emisiunilor radio îl felicitau adesea când publica câte un eseu… Au venit apoi aprecierile profesorilor săi şi ale colegilor. Alte ziare şi reviste din Australia: Ziarul Spirit Românesc, din Sydney, condus de Laurenţiu Fulga, care mai târziu i-a propus să-i redacteze ziarul, însă a refuzat din lipsă de timp şi curaj, Expostar, Zona Interzisă, Mihai Eminescu, Căruţa cu Poveşti, Timpul, Altar străbun, Facla, Magazin Românesc, Omnigraphies ; America (Clipa, Romanian Vip, Gândacul de Colorado, Meridian Românesc); Canada (Observatorul); Europa (Agero Stuttgart, Germania), Caiete de Sud Est, (Franţa); Noua Zeelanda (Pagini Româneşti). În România a publicat în Romanian Global News – Departamentul Românilor de pretutindeni – Guvernul Romaniei; Revista Ecoul – o publicaţie de creaţie, opinie şi dezbatere culturală cu caracter alternativ, creată în cadrul unui proiect experimental rezultat din colaborarea dintre ARP – ASOCIAŢIA ROMÂNĂ PENTRU PATRIMONIU şi ASOCIAŢIA SCRIITORILOR CREŞTINI DIN ROMÂNIA. Revista conţine opinii şi propune dezbateri pe teme diverse din domeniul cultural, atitudini surprinzătoare şi iniţiative mai puţin sau deloc cunoscute prin publicaţiile curente;
A semnat articole în Luceafărul românesc – Redacţia Luceafărul românesc – Director: Ion Marin Almăjan, Colegiul editorial: Alexandru Nemoianu (SUA), Dimitrie Grama (Danemarca), Ioan Miclău (Australia), Nicolae Georgescu, Secretar General de Redacţie: Gabriela Chircea. Revista este un proiect experimental aparţinând de Asociaţia Scriitorilor Creştini din România, creată prin voluntariat împreună cu ARP; Reţeaua literară (revistă online) N. B. Drept care, pe site – ul ARP, la ed. a IV-a a Premiilor ARP, citim: CONSTANTIN FROSIN -pentru opera monumentală de traducator în limba franceză (urmează, în ordine : ADRIAN BOTEZ – pentru vol.”Loja Johanica“, DUMITRU MANOLACHE, istoric, cercetător, autor al unor importante volume despre “legendele andreiane ” şi despre ” tăbliţele de la Sinaia ”, IOSIF POPA, jurnalist pentru acţiunea constantă în sprijinul redobândirii patrimoniului “Gojdu”, DAN PURIC, EUGENIA VODĂ, BEN TODICĂ ş. a.). A publicat ca voluntar în circa 40 de reviste ale ARP pentru a sprijini apărarea parimoniului naţional. De asemenea a îndrumat scriitori spre ARP în urma unei cereri şi rugăminţi primită prin email de la Artur Silvestri. În ţară a mai publicat în: Revista Trivium înfiinţată de George Anca; Revista Vovivov (Bucureşti); Milesciana (Vaslui); Demnitatea, (Timişoara); ziarul Singur din Târgovişte şi revista Suflet Nou din Comloşu Mare.
Conexiuni creştine – Viaţa Creştină – Lumea Creştină etc., reviste ale bisericilor comunitare din Melbourne.
În anul 2009, Benoni Todică editează cartea „Între două lumi”, la Editura Atticea, Timişoara, 184 p.
Cartea a fost lansată în România: la Teatrul „Mihai Eminescu„ din Oraviţa, Şcoala generală din Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin. Lansarea a avut loc prin participarea jurnalistei şi scriitoarei Veronica Balaj, poetei Mariana Gurza din Timişoara, directorului Teatrului din Oraviţa, scriitorul Ionel Bota; la Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” Vaslui (aici a avut loc o acţiune duplex România, Vaslui – Australia, Melbourne, 23.11.2009; alături de un public numeros au participat intelectuali de prestigiu: prof. Gelu Voicu Bichineţ, directorul Biblioteci, prof. dr. Nicolae Ionescu, dr. Laurenţiu Chiriac, dr. Valeriu Lupu ş.a.; la Bucureşti – Clubul Calderon, Salonul Literar “Sorana”cu participarea unor personalităţi de renume ale literaturii şi culturii româneşti: George Anca, George Astalos, Nicolae Georgescu, Puşi Dinulescu, Vasile Andru ; la Biblioteca Judeţeană Focşani cu participarea de exceptie a scriitorul George Anca; Târgul de carte Gaudeamus Bucureşti, 2010, standul Editurii Bibliotheca din Târgovişte; În Australia cartea Între două lumi de Ben Todică a fost lansată la Melbourne, la Biserica Harul, Şcoala de limba română în prezenţa Excelenţei Sale Ambasadorul României în Australia şi Noua Zeelandă, ES Mihai Ştefan Stuparu si a soţiei, Doamna Cristina Stuparu, Consilier.
Pentru completarea portretului literar al lui Ben, prezentăm o selecţiile din lucrările apărute în publicaţii periodice.
Mândria mea de român – http://www.vavivov.com/art.
Cheia -; http://bentodica.wordpress.
Literatura ca instrument – http://bentodica.wordpress.
Graiul nostru – http://revistaiosifvulcan.
Valoarea – http://revista-ecoul.com/
Efectul „Fluture” – http://revistaiosifvulcan.
Dragul meu Poe t- http://luceafarul-romanesc.
Eminescu nerelevant – http://www.romanianvip.com/
Mirajul societăţii sau fata morgana – http://www.observatorul.com/
Istoria noastră a emigranţilor trebuie transmisă – http://bentodica.wordpress.
Povestea vasului crăpat – http://bentodica.wordpress.
De ziua mamei – http://bentodica.wordpress.
Despre poveşti – http://bentodica.wordpress.
Marile lucrări izvorăsc din sensibilităţi universale – http://bentodica.wordpress.
O povestire – http://bentodica.wordpress.
George Anca şi „Cromozomul Calcutta” – http://revista-ecoul.com/
Floreat, crescat- http://www.observatorul.com/
Femeia cu vis împlinit – Interviu cu Prof. Dr. Ileana Costea, realizat de Ben Todică la radio 3zzz, Melbourne, Australia, – http://reteaualiterara.ning.
Scrum/Cendre, un reviu de Ben Todica, a cărţii „Scrum/Cendre„ de Ştefan Doru Dăncuş. – http://reteaualiterara.ning.
Ben Todică despre cartea „Robii Pământului“, autor Ionel Iacob Bencei – http://revistaiosifvulcan.
Prezentarea cărţii „Exil de zi şi noapte”/Exil de jour et de nuit”, ediţie bilingvă, de Veronica Balaj – http://reteaualiterara.ning.
Ben Todică despre Ioan Miclău, Ioan Miclău – “Poezii alese“ ( Ed. Cuget Românesc, 2006) – http://bentodica.wordpress.
Sciitorul este vasul Creatorului – http://bentodica.wordpress.
De vorbă cu Cristina MIHAI , vicepreşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Români din Canada – (Extras dintr-un interesant interviu luat de Ben TODICĂ, – 21 Feb. 2011, la Melbourne, Australia) în Demnitatea, nr. 22, februarie 2011, p. 10
Interviu cu Doina Constanţa Spilca – http://revistasingur.ro/index.
http://www.observatorul.com/
Interviu cu prof. dr. Ileana Costea –
http://www.romanianvip.com/
http://www.asiiromani.com/
http://www.clipa.com/a2304-
Lucrările lui Ben Todică: Valoarea, Dragul meu poet, (versiune cenzurată), Eminescu nerelevant sau: Seratele lui Iosif Sava fără Iosif au fost incluse în Culegerea „Promovarea valorilor culturale româneşti”, Iaşi, Editura PIM, 2009, p. 79-84 Numele scriitorului Benoni Todică este inclus în Dicţionarul Scriitori Români Contemporani (ON LINE)
Ben Todică a tradus din lirica poetului australian din Queensland, Leonard Jacobson, pe care l-a cunoscut personal, urmând chiar un seminar al acestuia. Poezia „Porţile înţelepciunii” de Leonard Jacobson, tradusă de Ben Todică pe linck-ul: http://revistaiosifvulcan.
Ca şi în cazul filmelor, Ben Todică a ajuns la sufletul semenilor săi şi prin gândurile şi sentimentele exprimate literar, spre admiraţia şi aprecierea cititorilor.
„Ben Todică, Între două lumi, Editura Atticea, 2009, Timişoara. NB. Ben este o altă pasăre care s-a desprins de cuib să străbată nemărginirea, o solie care să dea de veste despre starea existenţială a neamului românesc care şi-a realizat identitatea printre şi în furtunile istorice. Frumoasa lui lucrare este o lacrimă aşternută duios pe covorul de amintiri al copilăriei, dar şi un strigăt răscolitor pentru salvarea acestui neam de la iremediabilă prăbuşire” – prof. dr. Petre Iosub – Motto la cartea „Anghel Rugină : Omul şi savantul”, Vaslui, 2010, p. 4.
„A scris multe şi variate articole, publicate şi împrăştiate prin multe publicaţii literare româneşti. Iubindu-l şi având la suflet modelul graiului colorat bănăţean pe care-l rosteşte cu atâta naturaleţe, el stăpâneşte cu aceeaşi limpezime o etalată limbă literară. Este un bun vorbitor de limba engleză, toate aceste însuşiri ale unui caracter echilibrat, superior, dar şi de o simplitate proverbială l-au propulsat pe copilul din Ciudanoviţa a ajunge crainic şi reporter la Postul de Radio în Limba Română – 3zzz- Melbourne, realizator de interviuri în cadrul comunităţii româno-australiene”. „Îmi place să cred că odată intrat, botezat în breasla adevăraţilor scriitori, prietenul meu Ben prin această carte ne dezvăluie dorinţa, gândurile şi planurile sale din care vor răsări noi cărţi, noi idei luminătoare a unui om dăruit cu multe calităţi artistice.” – Ioan Miclău – Prefaţă la „Între două lumi”, Timişoara, Editura Atticea, 2009, p. 7-12.
„Ben Todică a înţeles că bagajul cultural al emigrantului este deopotrivă povară dar şi prilej al „înălţării la ceruri”… Ben Todică este un pasionat al specificului cultural, al simbolurilor care marchează nu mai puţin decât „identitatea culturală a neamului” deopotrivă cu a „individului” venit singur în lume, contaminat de arhetipurile lumii în exact această adâncire în tradiţie, obicei, ritual, care fac, nu-i aşa, carnea şi sângele a ceea ce numim cultură” – Aurelia Satcău – Postfaţă la „Între două lumi”, Timişoara, Editura Atticea, 2009,, p. 177-181.
”BINECUVÂNTARE – Între Credinţă şi Lumină. Todică este o personalitate complexă. Un prieten pe care te poţi baza indiferent de situaţie, demn şi dârz. Un OM remacabil prin sufletul său mare. Alături de Ming, soţia sa şi de cei trei copii, şi-a creat în Australia, dar nu numai, un univers al armoniei, al păcii interioare după care tânjesc mulţi.
Bun român, iubitor de neam şi ţară. Domniei sale nu-i este ruşine a recunoaşte că este român, că-şi iubeşte ţara cu bune şi rele. Nu-şi poate uita rădăcinile, nu poate renunţa la limba română, la graiul său. Volumul “Între două lumi”, purtând semnătura lui Ben Todică este edificator.
Cu bine, “frace” Ben! Mariana Gurza, 23 noiembrie 2010, Timişoara”. http://reteaualiterara.ning.
“Ben Todică dezvăluie în cartea sa o multitudine de preocupări intelectuale şi utilizează o largă gamă de specii literare. Acestă diversitate este expresia unui stil dinamic care conferă scriiturii sale eleganţă, expresivitate şi spontaneitate”. “Cartea „Între două lumi” este un izvor viu de informaţii, cunoştinţe, atitudini, îndemnuri, ecouri, sentimente, emoţii, strigăte de bucurie, ori dimpotrivă, de revoltă. Cu măiestrie şi cu o putere de nebănuit scoate în evidenţă adevăratele valori umane, în general şi româneşti, în special şi ia atitudine faţă de cei care încearcă să nege sau să discrediteze acestea. Exemplu: După ce în „Dragul Meu Poet”, îi inchină poetului nepereche gânduri sublime pentru existenţa şi opera sa, urându-i să strălucească „ca un astru printre stele!”, în „Eminescu nerelevant” ia atitudine virulentă împotriva celor care îndrăznesc să afirme că marele POET nu mai este relevant.“ “Ceea ce face farmecul cărţii sale, este darul scriitorului de a relaţiona cu oamenii şi cu mediul în care trăieşte, de a-şi dezvălui potenţialul său sufletesc, artistic, scriitoricesc.“ – Vasilica Grigoraş, BEN TODICĂ – „ÎNTRE DOUĂ LUMI” http://prodiaspora.blogspot.
“Lucrarea Între două lumi atrage cititorul prin conţinutul de idei, modul de abordare a tematicii şi limbajul de exprimare. Este o carte de suflet care merită citită şi recitită. Adevăratele valori umane, pe care Benoni Todică le apreciază şi le cultivă sunt: iubirea de ţară şi neam, credinţa strămoşească, demnitatea şi mândria de a fi român, smerenia faţă de semeni, acestea fiind de fapt virtuţile autorului.Cartea este o pledoarie pentru păstrarea şi promovarea identităţii româneşti. Scriitorul Ben Todică vorbeşte în carte cu aceeaşi dragoste şi admiraţie, atât despre România, cât şi despre Australia, dar privite din unghiuri de vedere diferite. Prin această manieră de abordare autorul dovedeşte onestitate, cinste şi corectitudine faţă de patria mamă şi faţă de ţara adoptivă. Mesajul cărţii pentru tineri şi nu numai, este acela de a nu evada din faţa greutăţilor, ci de a se confrunta cu ele, de a încerca să schimbe răul şi să cultive binele. Pentru acest lucru nu contează unde trăieşti, ci contează ceea ce simţi, ceea ce transmiţi şi mai ales, ceea ce faci pentru semenii tăi. Editarea cărţii este un act de cultură sensibil şi inteligent, care confirmă talentul şi potenţialul scriitoricesc al autorului Ben Todică. Lucrarea “Între două lumi” îmbogăţeşte colecţiile bibliotecilor, înnobilează sufletul şi sporeşte orizontul de cunoaştere al cititorilor. Cu ocazia lansării cărţii, publicul a vizionat şi o prezentare a vieţii, activităţii şi personalităţii românului australian Ben Todică, realizată de tânărul şi talentatul informatician Ionuţ Tudor.
În finalul activităţii, un grup de copii, de la Clubul „Bibliosong” din cadrul Bibliotecii Judeţene Vaslui, coordonat de bibilotecara Carmen Trufia au cântat împreună cu publicul “La Mulţi Ani” sărbătoritului. Copiii care au cântat asemenea unor îngeraşi au aceeaşi vârstă cu cea pe care o avea Benoni Todică atunci când a plecat de pe meleaguri vasluiene cu părinţii în zborul său spre alte locuri, pe care le-a luminat cu strălucirea sufletului şi agerimea minţii“. – Vasilica Grigoraş, http://www.napocanews.ro/2009/
“Duminică, 22 11 2009, 14:32. ZIUA 23. Pentru o zi în care cântecul lebedelor e atât de viu, scriu celui născut (şi) azi “ÎNTRE DOUĂ LUMI”, celui care, la naştere, zânele bune i-au creat spaţiu sacru, celui care, în zi de noiembrie, 23, Dumnezeu l-a împovărat să “locuiască în limba română”, lui care îi ofer o zi de vindecare pe deplin de dor, celui care calcă pe pământ străin, dar urcă româneşte pe humus natal, celui care gustă transcendenţa, celui care schimbă doar o cifră, dar surâde vieţii de aproape, celui care este în larg, dar croieşte drapel spre ce este veşnic şi pur, celui care aşează cuvântul pe piedestal european, dar românesc, celui pe care îl înveţi pe de rost pentru a te “aşeza”, celui care insistă, precum un conte, în a nu-şi uita ce este al său. Guvernatorului general al Limbii române, urare de preţ pentru MÂINE pentru a nu fi prea târziu. Mulţi ani, cu bine, alaturi de cei dragi! ” (G.C.) http://www.agenda.ro/news/
Poetul Ioan Miclău apreciază Comentariul lui Ben Todică asupra cărţii “Scendere”, scrisă de Ştefan Doru Dăncuş. “FRACE BENULE, L-am cetit de trei ori, şi cu încetinitul, dar nu găsesc nimic supărător pentru cel căruia i se adresează. De fapt despre poetul Ştefan Doru Dăncuş, a scris recent şi Adrian Botez, şi în termeni foarte favorabili poetului. Mie cel puţin chiar mi-a plăcut şi prima frază, “În ţara sânzâienilor s-a lăsat întunericul”, ducându-mă cu gândul la “Noaptea de Sânziene” a lui Sadoveanu. A se hrăni din “cenuşa lui Horia” eu o percep a trăi idealul pentru care s-au martirizat moţii Horia, Cloşca şi Crişan. Dacă nu te superi, eu ţi-aş evalua la cinci stele ideea acestui material de critică literară”! Cu frăţie din Cringila – Ionică din Gepiu
“Altfel, cărţile românilor australieni – Anamaria Beligan, Ioan Miclău, Vasile Sică, Ben Todică, George Miţiu Varieşescu, Ana Vintilă Bogdan, Octavian Sărbătoare, George Roca ş.a. – sunt publicate în ţara de baştină, unde se află şi publicul-ţintă. Yet, cândva, chiar şi australienii vor afla noutăţi despre ei înşişi descoperindu-se în pagini româneşti.
Ben Todică a început un roman al povestirilor şi filmelor sale care, tradus în engleză şi chineză, s-ar putea remarca autentic şi în afara limbii române (cu accente şi incluziuni australiene).” Goerge Anca, Bumerangul mioritic – Literatură română în Australia, august 2010 http://foaienationala.ro/
„Cartea „Între două lumi” cuprinde nostalgia autorului faţă de valorile moral – creştine, credinţa, dragostea, speranţa într-o lume globalizată, agitată, stresantă. Nevoit să părăsească de timpuriu meleagurile natale, după un scurt periplu în Italia, s-a stabilit la celalalt capăt al lumii, în Australia. A plecat cu spiritul identitar românesc, în suflet, subliniind în carte, faptul că pământul strămoşesc este altarul ţării, iar munţii noştri sânii mamei. Ei de-a lungul vremurilor au adăpostit bogăţiile materiale şi spirituale ale neamului, cântecele lor de dor şi jale: “munţii noştri aur poartă, noi cerşim din poartă în poartă”. În primul capitol al cărţii, autorul consideră că biserica era un muzeu în perioada comunistă, dar în centrul ei se afla Creatorul, iar prezenţa religiei în şcoală, după 1989, e „cheia altarului” care formează caractere. Încă din copilărie au ieşit la iveală cele trei pasiuni statornice ale sale: filmul, teatrul şi scrisul. Primul aparat foto l-a avut la 12 ani şi a realizat un filmuleţ la Casa de cultură din Oraviţa, manifestând devreme inclinaţii jurnalistice, fiind şi în teatru talentat. În ţara cangurului, devine un Badea Cârţan al timpurilor noastre, de păstrător al identităţii româneşti într-o lume secularizată şi înstrăinată. Amintirile din copilărie şi adolescenţă sunt legate de tradiţiile bănăţene. Se relevă, pe bună dreptate, faptul că locul unde te naşti este sfânt şi te macină permanent dorul de ţară… Are o corespondenţă remarcabilă cu personalităţi literare din România şi nu numai: regretatul Artur Silvestri, George Anca, Ioan Miclău etc. Ben Todică dovedeşte prin această carte reale calităţi scriitoriceşti, fiind un mânuitor al condeiului şi cuvântului. A scris variate articole publicate în multe reviste din diaspora, fiind un adevărat gladiator în arenă, un om al cetăţii, un jurnalist complet, un cineast care a realizat zeci de filme ale vieţii şi tradiţiilor comunităţii româneşti, cât şi un excelent reporter la un post de radio din Melbourne. Desfăşoară o activitate de mecenat, sprijinind artiştii români din ţară – continent al emisferei sudice. Marele geograf Simion Mehedinţi, în lucrarea Creştinismul Românesc arată faptul că „Un om, ca şi un popor, atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să urmeze învăţătura lui Iisus”. Prin urmare, Duhul Sfânt lucrează cu putere în cartea lui Ben Todică, cuvintele folosite sunt ziditoare pentru această vreme dominată de confuzii. De aceea, îi doresc să aibă în permanenţă un îndemn biblic din troparul Sfântului Dumitru care zice: “Să munceşti în fiecare zi, precum nu ai muri niciodată şi să ai grijă de spirit (în cazul de faţă cel românesc, n.n.) dacă ai muri mâine”. prof. dr. Nicolae Ionescu http://www.clipa.com/a296-
Sufletist şi altruist, Ben Todică este mereu alături de semenii aflaţi în dificultate sau cu nevoi speciale. A sprijinit împreună cu grupul radio întreaga comunitate română pentru a strânge ajutor pentru sinistraţii din România şi a sinistraţilor români din Serbia. S-a întâlnit la Biserica Creştină Harul cu preşedintele celei mai mai mari organizaţii de ajutor World Vission Australia, Rev. Tim Costelo pentru un schimb de experienţă. A concertat regulat la casele de bătrâni, bolnavi, invalizi, paralizaţi, săraci, în spitale, biserici şi alte ocazii festive. Mulţi dintre bătrâni şi bolnavi nu pot fi deplasaţi în sala de festivităţi şi pentru aceştia a întreprins vizite singulare. Îi încuraja cu o vorbă bună, îi consola, le cânta. Povesteşte de un caz care l-a impresionat : A vizitat un bulgar paralizat ( nu se mişca şi nu vorbea), i-a cântat Ionel, Ionelule pe o melodie de leagăn. A lăcrimat. La două zile a murit. Îl chema Ivan şi era singur în Australia şi nu l-a vizitat nimeni. Ben Todică este convins că “spiritele noastre se ating şi se îmbrăţişează, că generozitatea clădeşte spiritul uman. Fiecare act generos: dăruirea benevolă a timpului liber, interesarea, îngrijorarea, grija, înţelegerea, umorul, încrederea, cinstea – toate acestea reprezintă şi sădesc dragoste. Iubiţi-vă comunitatea şi pe veteranii ei. Fiecare moment pierdut, lipsit de generozitate, îţi macină relaţiile, dragostea şi sufletul. Să fiţi iubiţi şi s-auzim numai de bine! “
Deşi a emigrat de peste 30 de ani, Benoni Todică a rămas un român adevărat, dovedind acest lucru prin tot ceea ce a făcut pentru românii din ţară, din Australia şi de pretutindeni. Este deosebit de activ în viaţa comunităţii româneşti din Australia şi se ocupă permanent de promovarea adevăratelor valori culturale româneşti din ţară şi din diaspora în România şi în lume. Reuşeşte să facă acest lucru în primul rând prin intermediul ştirilor la emisiunea pentru comunitatea română din Australia la radio 3zzz si ARCTV CH31 unde a realizat două emisiuni cu ocazia împlinirii a o sută de ani de la naşterea actorului Ştefan Ciubotăraşu, apoi a organizat şi participat la activităţi în care au fost invitaţi scriitori, artişti, actori, oameni de ştiinţă, preoţi….., Întâlnire cu grupul radio a scriitorilor George Anca, Vasile Andru, Ileana Cudalb Andrei, Înaltpreasfinţia Sa Serafim Joantă, Preasfinţitul Părinte Mihail Filimon, corespondent radio Nae Georgescu, prof dr Harry Con, prof dr Ileana Costea, prof. Dr. Ilie Rad etc. Întîlnirea de la Biserica Ortodoxă Sfinţii Petru şi Pavel cu Corul de copii Theotokos din Alba Iulia, întâlnirea de pe Muntele Dandenong cu şefii grupurilor comunitare din Melbourne etc. A luat interviuri şi a realizat filme unui număr însemnat de pesonalităţi marcante ale culturii, istoriei, artei, ştiinţei româneşti. Capturând spectacolul Caviar, Votcă şi Bye, Bye , piesă a reputatului dramaturg George Astaloş, iniţiatorul teatrului pistol, Stela Popescu, Alexandru Arşinel, Tamara Buciuceanu, Eugen Cristea, Cristina Deleanu, actorii Teatrului Nottara din Bucureşti pe scena teatrului Regency din Melbourne, Australia, şi nu mai puţin pe aceeaşi scenă artistul Dan Puric, iar în casa Bisericii Ortodoxe Române Sfinţii Petru şi Pavel din Melbourne un moment poetic cu actorii Cristina Deleanu şi Eugen Cristea. “Tamara Buciuceanu m-a mişcat profund” A intervievat o serie de jurnalişti de la postul de radio şi tv Timişoara: Veronica Balaj, Simona Pele, cineastul Vasile Bogdan, maestrul Tiberiu Ceia, directorul staţiei tv Ion Ionică. În oraşul Oraviţa îi intervievează pe primarul inginer Ioan Boncoi, pe directorul teatrului Mihai Eminescu, poetul Ionel Bota, pe directorul Liceului General Dragalina, profesor Viorel Sperlea, iar de la Şcoala de artă pe profesor Ioan Calen etc.
În 1993 cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la urcarea pe tron a marelui voievod Mihai şi cu prilejul vizitei actorilor Teatrului Naţional din Craiova, Ben a realizat o piesă de teatru radiofonic după un scenariu scris de colegul său de emisiune, profesor Cristian Crăciun, în interpretarea actorilor, Ilie Gheorghe, Valentin Mihali şi Valer de la Cheza intitulată Mihai Viteazul, ca să marcheze acest eveniment deosebit din istoria României. Piesa radiofonică reluată la cererea ascultătorilor de mai multe ori, şi mai târziu preluată şi de postul de radio naţional din Australia SBS.
A îndrumat şi promovat tinere talente româneşti, fie la postul 3zzz, fie recomandându-i pentru a fi publicaţi în ziare şi reviste în format hârtie sau on-line sau prin activităţi organizate: pictură – Alexandra Pelevaniuc, muzică – Loredana Sachelaru, tenis – Elisabeta Găluşcă etc.
A păstrat permanent legătura cu ţara. A dat interviuri unor posturi de radio româneşti naţionale şi locale: Radio Internaţional, TVR Cultural, Radio Timişoara. A făcut posibilă realizarea unor activităţi culturale cu două instituţii de cultură importante: Biblioteca judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” desfăşurate duplex, Vaslui, România – Melbourne, Australia. A prezentat lucrări literare la .. Simpozionul „Promovarea valorilor culturale româneşti, Vaslui, ediţiile 2008, 2009, 2010 şi Simpozionul „Ioan Slavici la aniversară„ organizat de Universitatea „Ioan Slavici„ Timişoara, 2011.
Ben Todică este un om împlinit. Talentul, harul, voinţa, iubirea, dăruirea, truda i-au fost răsplătite prin diverse premii, diplome, medalii. Ben a obţinut numeroase premii pentru filmele lui documentare realizate în România: Marele premiu la Festivalul naţional al caselor pionerilor pentru filmul Perseverenţa, Medalia de bronz la Secvenţa Timişană pentru filmul Visul, mai multe menţiuni pentru filmele Primii Paşi, Cheile Nerei şi Copilărie.
În Australia au fost nominalizate filmele Mormintele cu Crucile cu The Best Faith film şi Artholes in Melbourne cu The Best Arts Film. De asemenea în România a fost clasat pe primul loc Genericul emisiunii lui Ben la Canalul 31 TV din Melbourne, Mozaic Românesc ca cel mai bun dintre toate ID-urile programelor de televiziuni comunitare din diaspora românească. La Parlamentul Statului Victoria i se înmânează insigna şi diploma de onoare pentru recunoaşterea a 10 ani de contribuţie voluntară în cadrul programului de radio în limba română a staţiei de radio 3zzz 92.3 fm stereo de către ministrul pentru Age Care, Onorabilul Gavin Jennings. În 6 octombrie 2004 la Televiziunea Comunitară Română i s-a decernat din partea Guvernului României diploma pentru merite deosebite în activitatea depusă pentru păstrarea şi afirmarea identităţii culturale a comunităţii româneşti din Melbourne precum şi pentru promovarea culturii române în contextul societăţii multiculturale australiene semnată de Secretar de stat, Titus Corlăţean. Au participat la eveniment ambasadorul României la Canberra, Excelenţa sa Doamna Anca Vişan şi consulul general Dr. Ec. Ovidiu Grecea.
Tot din România, la 1 Decembrie 2008, Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere “General Magheru” – Judeţul Vâlcea, Uniunea Naţională a Veteranilor de Război îi oferă un Brevet: ”Se conferă domnului Ben Todică, Victoria Australia Crucea comemorativă a celui de-al doilea război mondial 1941 – 1945, pentru merite deosebite în promovarea românismului şi a valorilor naţionale, semnat de General maior Mihail Dumitrescu şi Locotenent colonel Nicolae Vlad..
A fost nominalizat Australianul Anului 2007 pentru contribuţiile sale deosebite în comunitatea româno-australiană, printre care menţionăm: lucrează la postul de radio 3zzz 92.3 fm stereo din Melbourne din 1993 ca inginer de sunet şi realizator de emisiuni; este realizator de emisiuni în limba română pentru ch31tv Melbourne şi este Director în bordul ch31tv Melbourne; a fost secretarul unionului AMWU South Dandenong District până în anul 2006, când s-a închis compania pentru care lucra; a fost observator la referendum şi vicepreşedintele comisiei a doua, la alegeri; a făcut parte din grupul Mavis Kruger Singers până grupul s-a închis.
Pentru contribuţii deosebite la promovarea valorilor culturale româneşti a primit diplome, medalii, cupe de la Primăria municipiului Vaslui, Biblioteca Judeţeană „Nicolae Milescu Spătarul” şi Colegiul Economic „Anghel Rugină” din Vaslui şi de la Universitatea „Ioan Slavici” Timişoara..
Munca susţinută şi laborioasă de promovare a valorilor culturale, ştiinţifice, artistice, sportive româneşti este deopotrivă apreciată de românii din ţară şi din străinătate, Prezentăm câteva opinii elogioase exprimate, fie prin corespondenţă, fie prin publicarea unor cronici, articole despre Ben Todică.
“DRAGĂ BENULE, Mulţumesc din suflet! Mare bucurie mi-ai făcut. Mă Gândeam că nimeni nu are să mă bage în seamă. Dar uite că sunt şi oamneni adevăraţi la care respectul de neam, de iubire de înstrăinaţi şi acea prietenie frăţească este şi rămâne la locul ei sfânt al fiinţei tale, Benule. Foarte frumos a scris acea apreciere prearespectabila timişoreancă Mariana Gurza. Iar tu, frace Benule ai dat-o la acea veritabilă revistă de artă şi cultură, “REVISTASINGUR.RO”, publicând-o. Cu ales şi frăţesc respect” – Ioan Miclău, Cringila, N.S.W
“Dragă Mariana, Îţi trimit o copie la “Drumul Nostru” , un film documentar care nu e terminat, însă, poate fi folosit cumva, cândva de copii. Mare parte din locuri şi oameni nu mai există decât în imagini şi memoria noastră. Poate băiatul îl va putea folosi vreodată în emisiunile lui. Acum când toţi vor să ne convingă, să ne lepădăm de loc şi identitate, e bine să păstrăm tot ce avem.
Cu multă dragoste, Ben Todică, 2011, Melbourne, Australia”
“Dragă Prietene, Am ţinut să culeg scrisoarea ta, brăzdată de dor, de credinţa în puterea acestui popor ce nu va pieri niciodată, şi îşi va şti să-şi păstreze identitatea, prin fapte şi Oameni iubitori de neam şi glie.
Pentru mine a fost o bucurie de a primi aceste rânduri, acest film ce se vrea mărturie pentru cei ce vor veni odată cu aşezarea lucrurilor.
Mă emoţionaţi, voi, cei departe de casă că percepeţi altfel totul despre “loc şi persoană”. Poate şi cei care ne sfidează acum naţia, şi-ar schimba simţămintele, ar învăţa să iubească Poporul Român, dacă viaţa i-ar duce pe alte meleaguri…Voi aveţi tăria de a plânge şi a râde odată cu noi pentru tot zbuciumul zilnic.Vă simţim aproape şi uneori, ne simţim ruşinaţi, văzându-vă cât de mândri sunteţi pentru că aveţi sânge românesc. Sentimentul iubirii de neam şi ţară s-a demodat printre noi… şi voi ştiti cel mai bine să-l păstraţi, sau poate aveţi mai multă putere de a recunoaşte… Şi eu mai păstrez în mine acest sentiment atât de înălţător… şi nu sunt singura… Dacă aş striga în cetate, fraţii mei m-ar alunga cu pietre, m-ar duce la balamuc… în aceste vremuri când tot pământul freamătă… Nu este vina noastră. Sau poate este. Ne-am dovedit slabi şi am călcat conştient porunca divină. Acum plăteşte întreaga planeta… În loc să fim uniţi, reuşim să ne îndepărtăm pe zi ce trece de esenţial… Un paradox al vremurilor noastre… Ne învinovăţim unii pe alţii fără a face ceva concret… uitând să bandajăm rana, să întindem o mână fratelui… Am uitat ce înseamnă iubirea? Am uitat oare de Dumnezeu? Dacă am schimba ceva în noi, în fiecare, am găsi primele răspunsuri…
M-am lungit puţin frate Ben! Poate din bucuria darului, a epistolei, sau poate “Drumul Nostru”a venit în mod profetic pentru a medita şi încerca să vedem ce avem de făcut… Îţi mulţumesc!
Nu-ţi pot promite nimic acum… Nu cred în lucruri întâmplătoare. Toate îşi au rostul lor, aşa cum şi filmul tău are propriul drum.
Cu dragoste şi respect pentru un brav Român,
Mariana”
“Dragă Ben, În afară de faptul că mi-ai luat frumos şi cu profesionalism interviul, că mi l-ai pus în scris, că mi l-ai trimis în toate direcţiile globului (pentru care îţi mulţumesc, “eu n-am făcut decât să joc tenis” … tu ai toate meritele) m-ai şi apropiat de prieteni. Iată ce explozie de vorbe îmi scrie o foarte bună prietenă, arhitectă, româncă care trăieşte în Franţa (soţul turc din Dobrogea, Lutfi, fiul arhitect, Kemal) şi care era bună prietenă şi cu mama mea (mai ales după plecarea mea din ţară, când am devenit “mai prezentă” în sufletul şi gândurile prietenilor prin absenţă…) Mă gândesc că te vei bucura şi tu de comentariile ei. Gânduri dragi, Ileana”
“Nunuşico, mi-a făcut o bucurie să te aud, să TE ASCULT cu atenţie! Mi-ai dat un sfert de oră de farmec! şi lui Lutfi!!! Parcă m-ai scuturat… m-ai cutremurat… m-ai trezit şi aveam nevoie… să discern ce este important de ceea ce nu este, începusem să le încurc!
Am aflat atâtea care nu le ştiam despre tine şi încă aşa clar exprimate cu carismul şi inteligenţa care te caracterizează! păcat pentru cei care nu te văd în faţa ochilor, eu în schimb am avut plăcerea completă! În sfârşit eşti tu cea intervievată şi nu tu cel care intervievează şi totul cu atâta naturaleţe şi expresivitate şi… SUFLET… eşti TU! şi profesor şi iubitoare de cultură şi viaţă şi sensibilă, pasională… sper să asculte mai mulţi acest interviu şi să ai veşti!
Şi ce frumos cu melodiile inserate… ce bine alese… în fine nu vreau să mă sentimentalizez prea tare… dar realmente mi-au adus lacrimile şi eu nu ştiu să plâng…! Ei? iată că se mai întâmplă când fenomenul este evident adevărat şi pornit din sufletul unei persoane pasionate cu adevărat!
Am fost deseori cu tine dar acest capitol nu am avut timpul şi plăcerea să-l ating… aveam noi două atâtea altele şi timpul nu ne-a permis…! Mulţumesc!
Ceea ce te rog este să pui numai INTERVIUL tău pe un site!
Şi acum te rog trimite-mi melodiile ce au fost inserate, (în special a treia, ultima adică!!! neaparat! cred că cu ştiinţa ce posezi poţi să-mi satisfaci această rugăminte … şi repede deci aceasta a treia melodie cu Satul, Clopotul etc…) O să-ţi explic altă dată această dorinţă expresă!! Mulţumesc! Ştiu că nu ai timp dar: Fă-o pentru noi!
Te îmbrăţişăm şi sunt fericită că Lutfi atât de “absent” la multe când a auzit vocea ta a tresărit şi a exclamat “NUNUŞ!!!” şi a ascultat atent, a ciulit urechile … şi este aşa rar la el şi a sorbit vorbele şi vocea ta şi melodiile l-au impresionat… de fapt el este un sensibil adevărat, introvertit şi un sensibil la frumos… “Nici n-a avut timp” zice Lutfi “să vadă aquarelele mele”..şi asta este adevărat… sunt sigură că a avut o părere de rău…)! dar nu au intrat zilele în sac!
Te îmbrăţişăm şi îţi mulţumim pentru momentele aşa de fericite oferite! Mă apuc să trimit la toţi care cred că merită dar aş fi vrut numai interviul tău căci cel dinainte este de o tristeţe că unii pot pierde răbdarea… pe de altă parte poate este cu atât mai strălucitor şi plin de viaţă şi inteligenţă superioară al tău…!
Mă grăbesc sa-i trimit lui Kemal !Să se mândrească şi el şi să prindă şi mai mult avânt şi curaj!.. Pa! Irina”
“Dragă Ben, Cum îţi spuneam în emailul imediat precedent… cu interviul acesta m-ai apropiat şi mai mult de prietenii mei… care da, mă iubesc. Uneori chiar îmi spun singură: Nu am trăit degeaba. Am atâţia oameni pe care i-am atins frumos… pe care îi iubesc şi care mă iubesc. Cărora “le-am dat” şi care îmi dau mereu la rândul lor (din sufletul lor).
Şi undeva, pe tine, dragă Ben, te-am găsit pe aceeaşi lungime de “suflet” şi simţiri cu mine, de aici probabil prietenia asta “de la prima vorbă” (şi apoi “vedere” dintre noi doi”. Gânduri dragi, Ileana”
“Draga noastră Ileana, primisem emisiunea audio şi de la dl Ben Todică, am ascultat-o împreună cu Lidia, bucurându-ne ca nişte copii. Înţeleg că a fost preluată de Radio Internaţional, retransmisă de la Koln , deci suntem pe cai mari. Dar vreau să ştii că, deja cunoscând la literă textul interviului vostru, am fost pe loc foarte impresionat de prestaţia ta, de emoţia din glas, de expresivitatea frazării şi am trăit emoţii mari ascultându-te, de parcă am fi fost împreună. Mii de mulţumiri, Iată cum investiţia de suflet şi inteligenţă se concretizează, în auzul de acum al românimii de pretutindeni. Este un important mesaj de umanitate, de respect al valorilor acestei naţiuni năpăstuite în Istorie. Voi retrimite audio-textul la toţi prietenii noştri, ca să se pătrundă şi ei de frumuseţea şi excelenţa unei prestaţii de zile mari. Calde îmbrăţişări! Succes mare la vernisaj! Îi ţinem pumnii dragului de Jerry, încercând să ne imaginăm prin ce frumoase emoţii trece acum… Doamne-ajută! Cu mult dor, Ionu P.S. Aceasta este de la prietena mea Doina Tetcu (fizician) cu care am scris articolul despre Florica Nicolescu, psiholog de copii pe Omnigraphies, care apoi s-a publicat în două părţi în Revista 22. “
“Da, am ascultat emisiunea din 22. Dintre toate emisiunile despre Eminescu, a ta a fost cea mai echilibrată şi corectă. Îţi mulţumim că ai pomenit şi de nedreptatea pe care i-au făcut-o lui Dumitru Prunariu. Sincere felicitări pentru verticalitate şi calitatea de BUN ROMÂN”!!! – Doina Dimitrie
Întrebat ,,De ce face toate astea?”, Ben Todică răspunde: “De vină-i poate Eminescu, Coşbuc sau Creangă că m-au fermecat cu frumuseţea ţării şi a poporului meu. Nu pot sta pasiv la competiţia care există în jur fără a fi mândru de faptul că sunt român şi că am ceva de spus; că putem contribui la bunăstarea întregii lumi. Faptul că ne numărăm printre cele 26 de grupuri comunitare care transmit viaţa naţională şi locală la televiziunea din Melbourne (şi de anul acesta transmitem şi la Brisbane şi Adelaide), din peste 140 de naţionalităţi care au aplicat pentru acces la ch-31, este o mândrie şi un respect pe care doresc să îl aduc părinţilor, profesorilor, prietenilor şi întregului nostru neam. Fiecare fiu îşi mulţumeşte părinţii în felul său. Acesta e felul meu…”
