Ben Todică – ,,M-aş apleca să sărut pământul şi apa şi trestia şi-n euforia unei posibile regăsiri aş strânge în braţele mele, săteanul nobil ce a rămas legat de glie.”
Singura mea dorinţă este de a vedea biserica din Ezer, daca mai există, pentru că nu am vazut-o niciodată.
Îmi aduc aminte frânturi din sătucul Ezer, com. Puieşti, jud. Vaslui, în care am deschis ochii şi l-am cunoscut pe Dumnezeu prin clopotele bisericii care îmi stârneau curiozitatea de câte ori le auzeam bătând şi mă căţăram pe coşarul cu porumb ca să văd de unde vine sunetul misterios, şi-i zăream doar turla. Nu îmi aduc aminte cum arăta complet. Dar imi aduc aminte ca ma jucam toata ziulica in colbul din fata portii si saream de bucurie cind treceau lautarii cantand. Ii furam mamei clestele de asmutit carbunii de la cuptor si-l foloseam ca torogoata imitand muzica, duruind de dimineata pana seara prin curte cu porcii si gainile dupa mine.
……………………………………………………….
Mi-o aduc aminte pe sora tatei, ţaţa Pachiţa, despre care se vorbea ca avea în grajd un cuptor de copt pâine improvizat cu faţa la strada principală a satului nostru. Într-o zi, cum cocea, ne-am trezit cu ea în mijlocul drumului stând cu mâinile în şolduri şi ţipând în gura mare pentru ca s-o audă toţi oamenii din sat, să vină martori la blestemul pe care îl punea pe urmele unui soldat rus care tocmai trecuse călare şi îşi înfipse ţăruşul (dinainte pregătit) în ceaunul cu mamaliga şi dus a fost peste deal. Descântecul ţaţei l-a urmat, am aflat că a doua zi a fost găsit la marginea pădurii, trântit într-un copac cu gâtul rupt. Era ultimul rus că toţi ceilalţi fugiseră (nu pentru mult) pentru că intraseră nemţii în sat. Nemtii erau foarte respectoşi. Îţi băteau în poartă şi îţi ofereau ciocolată, ulei sau zahar în schimbul găinilor, ouălelor sau a fructelor. Nu ca ruşii, care intrau pe uşa din faţă iar mama şi surorile ei săreau prin geamul din spatele casei, ca să nu fie violate, şi-ţi furau tot ce găseau de-ale gurii prin casă.
………………………………………………………………………….
Sigur, în anii cincizeci toate construcţiile erau din pământ şi lemn. Singura imagine pe care mi-o amintesc este apa, trestia şi satul. În vis îmi apare terenul secat şi oamenii strângând trestia în grămezi. E cald şi linişte. Nici o adiere. Simt că ceva urmează. O năvală, o hoardă mongolă să treacă peste noi şi pe urmă mă trezesc.
Eu am imagini în memorie pe care aştept să le suprapun pe imagini generale ca şi cea a apei, (că nu-i pot spune lac pentru că nu e). Eu îmi amintesc seceta, foametea (motivul pentru care am plecat în Banat la minele de fier şi uraniu). Uite şi satului îi spune IEZER nu EZĂR (‘A’ cu căciuliţă), cum îl pronunţau în graiul moldovenesc regretaţii şi mult iubiţii mei părinţi : Satul Ezăr, Comuna Puiesti.
Din amintirea mamei, oamenii erau frumoși și calzi. Gospodari, iubitori de tradiție, inimoși.
Uneori mă întreb care ar fi fost destinul familiei dacă rămâneam pe meleagurile moșilor mei… Mă gândesc uneori cu nostalgie și teamă. Oare pentru cei din Puiești sunt ,,un fiu al satului”? Fiul rătăcitor ce simte nevoia de a simţi mirosul pământului, al vremurilor de altă dată…Doamne, dor îmi este de leaganul copilăriei!
M-aş apleca să sărut pământul şi apa şi trestia şi-n eforia unei posibile regăsiri aş strânge în braţele mele, săteanul nobil ce a rămas legat de glie.
Vă mulţumesc şi vă îmbrăţişez, al vostru fiu al locului,
