Cuvânt și iubire

VIAŢA MEA

– fragmente –

Părinte, când aţi fost arestat, de ce aţi fost acuzat?

Ei, faptul că ne rugam pentru binele creştinismului l‑au clasificat, după codul lor penal, ca activitate intensă contra clasei muncitoare. Am fost arestat la Căldăruşani, într‑un chip puţin mai romantic. Părintele stareţ de acolo mi‑a spus: „Părinte Adrian, eu trebuie să merg cu şareta până la Moara Vlăsiei – primul sat de la Căldăruşani, cel mai apropiat; înainte se numea Codrul Vlăsiei. Acuma‑i spune Moara Săracă. Înainte era Codrul Vlăsiei, unde veneau haiducii şi luptau împotriva fanarioţilor. Când prindeau un boier fanariot, cu caleaşca, cu bani, îi luau banii şi‑i dădeau la săracii români – aţi auzit, nu? Nu luau pentru ei. Între haiduci, cel mai celebru a fost cel de la Caracal, Iancu Jianu. Dar el era boier. Deci, el nu fura de la fanarioţi pentru el, că el avea bani şi moşie, el fura ca să dea la săraci, ani de zile, nu o singură dată! Deci, el avea oamenii lui, care‑i spuneau: „Uite, acuma a pornit de undeva o caleaşcă, un poştalion cu atâţia cai, un fanariot” – şi el ieşea acolo înainte şi îi lua banii şi dădea pe urmă la săraci. Nu la aceiaşi săraci. Ştiţi cumva o întâmplare de‑a lui? Cu vaca?

Nu!

Pot să vă spun. Unui ţăran i se spune câtă dajdie trebuie să dea, că s‑a pus de fanarioţi dajdie şi pe fumărit, şi pe oierit, adică ei spuneau că atâta era porunca fanariotului, mai ales a boierului, a voievodului fanariot, dacă tu aveai şapte oi, el spunea să dai dajdie zece oi, lâna. Câte hornuri ai la casă, pe fumărit – impozit! El spunea odată că vedea de aici câte hornuri ai, pe urmă de acolo…

Vedea mai multe!

Păi, trebuia… ce însemna vameş? El plătea dajdia pentru alţii, dar pe urmă lua de la acela mai mult, nu? El, săracul, degeaba să facă pe vameşul? Să nu câştige şi el? Şi un ţăran primeşte poruncă să dea atâta, or, el n‑are. Şi atunci, singura soluţie pe care o avea el la gospodărie era să‑şi vândă vaca. Merge cu vaca prin pădure şi‑l întâlneşte Iancu Jianu. „Unde mergi?” „La târg!” „Dar ce vrei să faci?” „Să vând vaca.” „Dar de ce‑o vinzi? N‑ai copii?” „Ba am copii, am atâţia, şi eu, şi nevasta…” „Şi de ce o vinzi?” „Păi, uite ce mi-au spus fanarioţii!” Şi atunci, Iancu Jianu zice: „Ia piteşte vaca mai încolo, după un tufiş!” A stat el acolo şi, deodată, când vine un rădvan cu un fanariot, opreşte caleaşca, îi ia banii, pe el îl trimite mai departe fără bani, fără pungă, şi pe urmă dă banii la sărac: „Du vaca înapoi acasă, la copii!” Ca să ştie toţi!

Aţi fost arestat într‑un mod mai deosebit, spuneaţi…

Da. Părintele stareţ zice: „Mie mi‑e urât să merg singur cu cabrioleta la Moara săracă, vino şi – cum se spunea între noi – cuvioşia ta!” Bine… Mă urc şi eu lângă el, el mână calul şi, după ce facem un kilometru de la mănăstire spre sat – numai un kilometru! –, ajungem la şosea. Eu mă urc în şaretă, merg cu părintele un kilometru şi ceva, ajung la şosea, şi acolo era o dubă. Ştiţi ce înseamnă dubă, nu? O maşină care n‑are geamuri, totul e negru. Şi domnii securişti spun: „Să trăieşti, tovarăşe colonel! Bine că ni l‑ai adus!” – pentru că pentru ei era penibil să vină în mănăstire, să mă aresteze în mănăstire, să audă toţi că au venit securiştii şi au arestat un călugăr sau ieromonah. Nu era mai bine că mă duce plocon?

Deci, stareţul era colonel?

Da, dar până atunci n‑am ştiut nici că e colonel, nici că la Moara Săracă la şosea era duba pentru puşcăriaşi. El, acuma, datorită faptului că a fost colonel, a ajuns episcop.

Cum îl chema, părinte?

Aaaaa! Dacă‑mi aduci buletin că eşti de la securitate, îţi spun. Am destule de astea în chilie, care înregistrează…

V‑au bătut foarte tare în închisoare, părinte? Aţi fost bătut de multe ori?

Da. Odată eram dus de la Suceava la Jilava. Închisoarea din Suceava e foarte aproape de mănăstirea de acolo… Nu Sfântul Ioan, este altă mănăstire acolo. Şi văd că intră într‑o zi un securist în celulă. N‑a trecut nicio secundă de când a intrat, întâi mi‑a dat cu bâta în cap, pe urmă a început cu picioarele să‑mi dea în burtă, şi mai jos de burtă. M‑a trântit jos, şi a început să dea cu toată setea, să mă distrugă. Eu m‑am uitat, probabil, nu speriat, ci mai mult ciudat, la el… El: „Ce te uiţi aşa la mine?” Zic: „Aţi auzit că am făcut eu aşa ceva cu altul şi vreţi să vă răzbunaţi? Sunt de acord. Dar, dacă nu ştii cine sunt, ce‑am făcut, de ce dai cu atâta sete, cu atâta cruzime?” Şi el îmi spune: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă?” În loc de „of” şi „au”, am început să râd. „Ai conştiinţă!” Or, ei nici n‑aveau altă metodă.

Am mai citit cărţi despre cum a fost în închisoare. Şi eu nu înţeleg cum au rezistat acolo… Ştiu că mulţi au cedat, sub tortură. Cum se poate rezista în astfel de condiţii?

Chiar mulţi preoţi, la Aiud, s‑au dezis, au spus: „Noi am făcut pentru salariu, am propovăduit Evanghelia, nu credem în Dumnezeu!”

Dumneavoastră cum aţi rezistat, părinte?

Nu ştiu, n‑am rezistat eu. Nu ştiu. Nu vă pot răspunde. Nu e constituţia fizică care a rezistat. În antichitate şi‑n vremurile vechi, când o armată biruia pe alta, scotea amândoi ochii la toţi, numai unuia îi scotea un singur ochi, să meargă acasă, să spună ce‑au păţit ceilalţi, ca să nu se mai opună ţara la duşmanul respectiv. Părintele Daniil [Sandu Tudor] a fost bătut până ce l‑au omorât şi l‑au aruncat la groapa cu gunoi. Or, Dumnezeu vrea ca unul să nu moară, să spună la alţii ce s‑a întâmplat. Nu e rezistenţa mea. Eu n‑am ştiut că o să‑mi dea atâţia ani Dumnezeu, nici n‑am cerut.

Atunci când vă aruncau cruciuliţa la gunoi…

Da, o aruncau mereu în coşul cu gunoi. Şi eu de şapte ori m‑am dus şi am luat‑o. Ei îmi dădeau şi peste mână, peste toate, eu nu mă lăsam. Şi i‑am obosit eu pe ei.

Şi v‑au lăsat‑o, până la urmă?

Mi‑au lăsat‑o.

Unde era asta? La care închisoare?

La Aiud.

Acolo a fost cea mai cruntă închisoare? La Aiud?

Nu. Cea mai cruntă a fost la Piteşti, unde tot doi jidovi, Nikolski, general, şi încă un colonel jidan, i‑au pus să se omoare ei între ei.

Aţi fost la Piteşti?

Nu. M‑aţi întrebat care a fost cea mai cruntă închisoare.

Dar care a fost cea mai rea în care aţi fost închis sfinţia voastră?

Aiudul. Şi la Poarta Albă, la Ostrov, Dunăre ‑ Marea Neagră, când s‑a făcut canalul acela… Ne‑a trimis să facem noi canalul. Şi acolo au murit foarte mulţi.

Şi cum se purtau cu dumneavoastră? Cu deţinuţii?

Simplu! De exemplu, dacă nu le convenea ceva, iarna, când era gerul mai mare, mă puneau într‑o carceră afară, o carceră de lemn, afară, nu era în clădire, în baraca unde erau deţinuţii. Îmi spuneau să mă dezbrac şi turnau apă rece pe mine. Dacă aş fi fost de tot gol, poate că nu era aşa rău, dar, fiind puţin îmbrăcat, apa aceea îngheţa pe mine. Şi odată mi‑au îngheţat mâinile, a căzut şi pielea, şi sub piele, încât se vedeau şi vinele, şi oasele. Am fost pe urmă, după ieşirea din puşcărie, la mulţi dermatologi, şi la Deva şi la multe spitale, la dermatologie, să‑mi refac pielea. Şi foarte greu s‑a refăcut, după mulţi, mulţi ani.

La Gherla aţi fost?

Nu. Am fost la Jilava şase ani, la Braşov un an, la Făgăraş trei ani, şi la Aiud, din ’58 până‑n ’64 în august sau septembrie, aşa ceva.

Şi la Canal?

La Canal cred că un an şi jumate. La Canal eram pus să încarc nişte vagoane cu prundiş, şi alte munci. Acolo au murit, pot să spun, mai mulţi ca la Aiud, mai mulţi deţinuţi. Acolo erau trei barăci mari numai cu preoţi. Aşa de mulţi preoţi!

În ce perioadă aţi fost la Canal?

’62‑’63‑’64, atunci. Ultimii ani. A fost decretul acela din ’64 al lui Ceauşescu, care ne‑a scos din puşcărie.

Aţi fost arestat de mai multe ori, întâi în 1945. În ’45 aţi fost arestat prima oară, un an de zile, după aceea în ’50. Prima oară aţi fost la Ialomiţa. Şi aţi înfiinţat o celulă, un cuib legionar la Suceava, cu colegii de la Teologie.

Asta‑i altceva.

Cuibul „Reînvierea”, parcă…

Da, s‑a înfiinţat. Dar aceia au fost duşi tot la Aiud, dar s‑au lepădat. Unul era chiar din Bosanci.

Până la urmă aţi fost condamnat printr‑o înscenare. A fost o înscenare acel proces.

Nu e nici prima, nici ultima. Acuma ştiţi ce scriu doi jidani despre mine? Ei sunt istorici la Academia Română. Şi cartea se cheamă aşa: Ce‑a suferit Biserica Ortodoxă în timpul comunismului. [Lucian] Turcescu şi încă unul, am aici cartea scrisă de ei. Ei spun că eu am fost arestat la Suceava şi la Fălticeni pentru atrocităţile pe care le‑am făcut împotriva evreilor când s‑a retras armata română de pe front şi evreii au întâmpinat‑o cu grenade, cu sticle, cu benzină aprinsă şi cu altele, şi că eu i-am chinuit atunci pe evrei. Eu atunci eram demult în mănăstire, nu eram pe front, nici nu m‑am retras cu ceilalţi de pe front. Adevărul nu e ce scriu ei. Şi le‑am răspuns aşa: noi am avut un cărturar mare în Moldova, pe Grigore Ureche, cronicarul, care a spus: „Prieten mi‑e Platon, prieten mi‑e Aristotel, dar cel mai mare prieten trebuie să fie pentru un istoric, oricare istoric din lume, Adevărul – Adevărul cu A, adică Dumnezeu”. Or, ăştia fac cea mai mare minciună şi spun că şi părintele Sofian, şi părintele Benedict, şi toţi ăştia au fost legionăroi, legionăroi, legionăroi. Că au chinuit, că au făcut cutare atrocităţi împotriva evreilor, împotriva tuturor. Părintele Benedict n‑ar fi lovit un ţânţar – Doamne, fereşte! Dacă‑l pişca un ţânţar, el nu‑l atingea. Sau o muscă. Şi ei spun c‑a fost criminal!

Cu securiştii care v‑au bătut în închisoare v‑aţi mai întâlnit pe urmă?

Nu! Nici nu m‑a interesat. Unul, Blehan, fecior de cantor din Iaşi, mi‑a spus: „Ce crezi, că eu n‑am conştiinţă?” În durerea cea mare, când trebuia să gem, să oftez, eu am râs: conştiinţă!

Da, pentru că el învăţase în şcolile lui că altceva înseamnă conştiinţă. Aţi făcut un recurs în anulare împotriva sentinţei şi aţi fost achitat.

Da, pentru că eu, când am fost predat de către stareţul meu la duba neagră, la Aiud, m‑au condamnat la 20 de ani de temniţă grea, muncă silnică pentru activitate intensă, iar la Jilava, când am fost ridicat de curtea militară, mai mulţi judecători militari m‑au achitat cu unanimitate de voturi, cu sentinţa cea mai favorabilă. Nici măcar nu s‑au mutat în camera de deliberare, m‑au achitat de pe scaun. Această sentinţă şi acuma o am la mine. Achitare cu unanimitate de voturi de pe scaun. Şi eu atunci, la Aiud, când am fost condamnat la 20 de ani, am făcut recurs – că nu se pot da două pedepse pentru acelaşi fapt şi să fie atât de diferite. Aşa spune toată legea, încă de pe timpul romanilor. Or, latinii spun: non bis in idem, nu se pot da două sentinţe pentru acelaşi fapt, pedepse diferite, nu? Şi aveam şi dovezi că n‑am mai făcut nicio activitate. Unde era s‑o fac? La maici, la mănăstire? Sau unde, în biserică? În închisoare am făcut sau unde? Dacă eu am fost arestat una după alta, nu? Unde era să fac această activitate? Dar procurorul a spus: „Nu, se respinge cererea de recurs şi i se va aplica pedeapsa cea mai grea”. Eu am fost condamnat pentru două fapte, cea mai grea era asta de douăzeci de ani muncă silnică. Adică nu numai că nu mi‑a dat voie să fac recurs, ci a aplicat pedeapsa cea mai grea, fără drept de recurs. Şi acuma am o sentinţă nouă, similară. Bine, nu contează. Chiar râd părinţii de aici: „De ce mai crezi că o să se facă dreptate? La ce mai spui că faci recurs? Ştii precis că n‑o să‑ţi facă nimeni dreptate!”

Acum zece ani, în ’96, aţi fost achitat de 37 de judecători. Tribunalul militar a dat o sentinţă de achitare…

Curtea supremă!

Dar doi dintre judecători au avut o opinie diferită de ceilalţi.

Doi, doi! Nu împotriva sentinţei, ci altă motivare.

Altă încadrare, la alt punct.

Altă încadrare, da. N‑are valoare. Nicio judecătorie n‑a avut în vedere acest lucru.

Dar sentinţa de achitare e valabilă, aţi fost reabilitat.

Păi, reabilitat. Dar terenul pe care l‑am cumpărat eu, când mi‑a trimis tata bani, ca să‑mi fac casă cu pomi, cu tot ce‑am vrut eu, mi s‑a luat şi nu se mai dă…

Cu cei din alte loturi v‑aţi întâlnit în închisoare? Pe Nicu Steinhardt, pe părintele Steinhardt, l-aţi cunoscut?

Pe el nu l‑am cunoscut.

Nici pe Valeriu Gafencu?

Ba da. L‑am cunoscut şi pe [pastorul Richard] Wurmbrandt şi, spre deosebire de toţi care l‑au cunoscut, eu mi‑am dat seama că‑i şarlatan. Spre deosebire de toţi ceilalţi, eu am afirmat şi am dovedit şi la toţi ceilalţi: e viclean şi şarlatan!

Ştiţi că era să iasă pe locul întâi, dintre cei mai mari români?

El, când suferea cu plămânii, ceilalţi, deşi nici ei n‑aveau mâncare să supravieţuiască, i‑au dat lui. El a spus: „Prima dată când ies din puşcărie, am să mă botez ortodox!” – a spus‑o numai de formă. Pe urmă, ştiţi ce a declarat el? Dacă eu sunt evreu şi puteam să primesc pachete câte vreau de la JOINT [sistemul mondial de ajutorare a evreilor], de ce să iau eu de la un legionar mâncare? Vedeţi ce fals?

Şi pe Valeriu Gafencu cum l‑aţi cunoscut?

L‑am cunoscut, dar am stat foarte puţin lângă el. Pe cine am admirat eu cel mai mult dintre toţi puşcăriaşii a fost un ţăran, Ilie Imbrescu, din comuna Socetu, de aici, aproape, lângă Roşiorii de Vede. Pentru că, orice i‑ar fi făcut, ori îl băteau, ori îl omorau, el niciodată nu şi‑a schimbat poziţia lui de creştin şi român. Român, român! Cea mai mare pildă de statornicie. Mântuitorul a spus aşa: „Ce‑aţi ieşit să vedeţi în pustie, la Ioan Botezătorul? O trestie bătută de vânt? Nu! Un stâlp care, orice‑ai face împotriva lui, nu se mişcă şi nu se schimbă”.

L-aţi cunoscut pe Mircea Vulcănescu?

Nu. Adică ştiam de el, dar n‑am stat în aceeaşi celulă.

Mai vorbiţi-ne despre Rugul Aprins, părinte…

În primul rând, rugul aprins arde şi nu mistuieşte, adică cine se aprinde cu rugăciunea către Dumnezeu, trupul lui, sufletul lui rămâne aprins, nu numai că nu se preface în cenuşă, cum se preface şi lemnul şi cărbunele şi huila şi toate se prefac în cenuşă, şi chiar şi tămâia se preface în cenuşă. De ce? Pentru că la tămâie sunt două părţi. Tămâia când e aprinsă o parte se face cenuşă, o parte mireasmă. Mireas­ma se ridică la altarul cel mai de sus al lui Dumnezeu – mireasma duhovnicească, nu? Iar cenuşa rămâne în fundul cădelniţei. De aceea, la un creştin, ca să ajungă sus, ajunge numai mireasma duhovnicească, iar restul înseamnă smerenie. Adică un creştin, când se roagă, are nevoie şi de partea de smerenie, şi de partea de nădejde, care ajunge la altarul cel mai de sus, pe care Îl are Dumnezeu în cer. Nădejdea te duce cel mai sus, iar smerenia te lasă cel mai jos. Maica Domnului, când cântăm în cinstea ei, cântăm: Dumnezeu a căutat spre smerenia roabei Sale. Saul, care‑L prigonise pe Hristos, a devenit foarte smerit amintindu‑şi mereu cât L‑a prigonit pe Hristos şi pe toţi creştinii. Şi, având el această smerenie, Dumnezeu, în trup sau în afară de trup, l‑a ridicat până la al treilea cer. Deci, Dumnezeu numai pe cei smeriţi îi înalţă. Din cele zece fecioare din pilda Mântuitorului, numai cinci erau milostive şi smerite. Celelalte au bătut la uşă după ce Mântuitorul a intrat cu cele smerite în cămara de nuntă: „Doamne, Doamne, deschide‑ne nouă!” Aşa fac doamnele, domnişoarele care nu‑s smerite: „Şi eu sunt fecioară!” Şi Mântuitorul spune: „Nu vă cunosc pe voi! Plecaţi de aici!” Pentru că numai pe cele smerite şi milostive le‑a luat Dumnezeu în cămara de nuntă. Numai cei smeriţi pot deveni mireasa lui Hristos.

Rugul Aprins simbolizează focul sufletesc lăuntric, duhovnicesc, care e mai puternic decât orice foc material, dar nu mistuie, nu te distruge pe tine, ci te învio­rează… Cum spune Proorocul David: „Înnoi-se‑vor ca ale vulturului tinereţile tale”, atunci când te rogi la Dumnezeu. Şi părintele Daniil [Sandu Tudor] şi toţi care au participat la Rugul Aprins asta au vrut: să revigoreze legătura creştinului din timpul marxismului cu Dumnezeu, să întinerească toţi prin rugăciune, să prindă puteri mai mari.

De Ivan Kulâghin aţi auzit? De la Optina?

Da. Şi nu numai că am auzit, ci l‑am şi văzut, am şi vorbit cu el. El a fost arestat şi trebuia omorât de comu­nişti. El era duhovnicul nu numai al credincioşilor care erau omorâţi în puşcărie, ci şi duhovnicul preoţilor, călugărilor şi chiar al mitropoliţilor. Aşa era de bun duhovnic, încât mitropoliţii se spovedeau la el. El l‑a convins pe un paznic de închisoare, pe un gardian, că se va ruga toată viaţa lui pentru el dacă‑i facilitează o fugă, şi acela i‑a facilitat‑o. El auzise de la alţii că‑n Munţii Carpaţi sunt nişte sihaştri care se roagă pentru pravoslavnicii din Rusia, care sunt chinuiţi de către comunişti. Şi el a vrut să ajungă la aceşti sihaştri, de aceea a fugit din Rusia în România. Şi a umblat pe la diferite sihăstrii, şi metoace, şi astea, care‑s mai departe de mănăstiri, nu? Aproape toate mănăstirile mari au un schit mai sus, şi Tismana, şi oricare, nu? A umblat, a umblat, a umblat şi n‑a găsit chiar ce i s‑a spus. Şi atunci a venit la Cernica, de la Cernica a auzit de Antim, a venit la Antim şi a aflat aici de părintele Gheorghe Roşca, care era basarabean, şi de alţi preoţi şi duhovnici care păstrau foarte bine şi Ortodoxia, şi duhovnicia, adică şi pentru credincioşii care veneau la spovadă. Aflând comuniştii ce face el, l‑au pârât la comandamentul sovietic din Constanţa. Atunci aveam comandament sovietic la Constanţa, cum avem acum comandament american la Constanţa, nu? Şi atunci, ei l‑au arestat de la Antim, l‑au judecat la tribunalul lor militar ca spion, l-au condamnat la moarte, şi l-au trimis în Siberia până ce se va face executarea. Adică i‑au dat un răgaz să facă contestaţie. El a trimis odată pe cineva din Constanţa la Antim, ca să‑i dăm un cojoc, ştia că are să meargă în Siberia. De atunci, nu mai ştiu nimic despre el. Nu mai avem niciun semn de la el. Şi de la Putna au arestat nişte călugări şi i‑au dus în Siberia, şi nu s‑au mai întors nici după 30 de ani.

El a adus la Antim tradiţia isihastă de la Optina, a lui Paisie Velicikovski?

Nu, nu! Paisie Velicikovski era al nostru, Paisie Velicikovski n‑a adus rânduiala părinţilor din Rusia, el a făcut aici rânduiala mai deosebită, Paisie.

Dar ce influenţă a avut Ivan Kulâghin asupra Rugului Aprins?

Mare! Pentru că noi, când am aflat câţi au fost omorâţi în închisorile ruseşti, nu ne‑am întărit? Ba da! Şi el era un exemplu, deşi el trebuia omorât, dar a riscat totul ca să fugă de acolo, dintr‑o închisoare, să fie urmărit atâta, şi la urmă iarăşi prins şi condamnat la moarte. Pentru noi, asta nu era exemplu?

Cu părintele Sofian aţi fost în celulă?

Nu.

Nici cu părintele Stăniloae?

Cu părintele Stăniloae am fost. Cel mai mult am stat cu Vasile Voiculescu, poetul, împreună.

Ce fel de om era Vasile Voiculescu?

Nu numai smerit, modest, dar de‑o blândeţe serafică. De‑o bunătate şi o blândeţe serafică. Odată, nişte caralii – ăia erau securiştii care ne păzeau – l‑au pus să ducă un butoi mare, or, el era slab, firav, nu putea. Şi i‑au spus: „Dacă nu poţi să munceşti, n‑ai dreptul nici să mănânci”. Şi l‑au oprit să i se dea mâncare de la bucătărie. Şi aşa, cu mâncarea aceea, mulţi au murit de foame. Nici aceea n‑au vrut să i‑o dea. Şi atunci noi, vreo câţiva de lângă el, am vrut să-i dăm din pâinea noastră – pâinea era cel mai consistent aliment, dar era atât de subţire, că noi spuneam, nu ştiu dacă în glumă sau în serios, că se vede prin ea. Adică o felie de pâine cât palma era de trei ori mai subţire decât degetul. Şi noi rupeam dintr‑a noastră, câţiva, trei, patru, cinci, şase, ca să‑i dăm lui. El nu voia şi eu l‑am forţat: „Asta e sinucidere. Dacă nu primeşti, faci un păcat mai mare!” Şi până la urmă, a primit.

Pe părintele Mina Dobzeu l‑aţi întâlnit, părinte?

L‑am cunoscut.

Dar pe Valeriu Gafencu?

N‑am stat cu el, dar mereu primeam ştiri prin perete, ştiţi cum aveam, telegrafie fără fir la pereţi, ştiam morse…

Deci, comunicaţi cu ceilalţi…

Da, comunicam.

Şi cum era Valeriu Gafencu?

Nu era numai el! De el s‑a vorbit mai mult, dar erau mulţi de ăştia. V‑am spus că eu am stat cu un ţăran de lângă Roşiorii de Vede, din satul Socetu, pe care l‑am admirat mai mult decât pe Gafencu şi pe toţi. Ăsta era ţăran simplu, dar atât de altruist şi atât de hotărât, de statornic, orice îi făceau, ori îl băteau să‑l omoare, orice, el nu‑şi schimba atitudinea deloc, niciodată.

 

MĂRTURIA MEA

– fragmente –

 

Despre voia lui Dumnezeu

Cum ştim care e voia lui Dumnezeu, părinte?

Voia lui Dumnezeu e rezumată în Evanghelie în două fraze foarte mici, scurte: „Să Îl iubeşti pe Domnul Dumnezeu din toate puterile, din toate, toate, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”. Pe aproapele tău ca pe tine însuţi! Iar când învăţătorul de lege L-a întrebat: „Dar cine e aproapele meu?”, pentru că el nu considera că-i aproape decât ăla care-i de aceeaşi părere cu el. Or, Mântuitorul a zis nu… Nici preotul, nici levitul nu-i aproapele tău, evreule. Nici preotul iudaic, nici levitul, ci un samarinean, adică din altă lume, din altă… Însuşi Dumnezeu, Mântuitorul… Pentru că i-a arătat că preotul şi levitul au trecut pe alături. Părintele a explicat foarte frumos azi, la predică, că simbolic asta înseamnă că Vechiul Testament nu ne ajută la mântuire, este numai o pregătire pentru mântuire, pentru Noul Testament. Aşa cum la şcoală întâi mergi într-o clasă care te pregăteşte pentru cea superioară. Întâi înveţi alfabetul, gramatica, şi pe urmă înveţi şi alte lucruri din ştiinţă.

 

Despre puterea Sfântului Botez

 

Când vii la botez, orice păcat ai fi făcut, se iartă! Orice, orice, orice! Eu am botezat odată un aşa‑zis tânăr, sau semi‑tânăr, semi‑bătrân, care trecuse de 40 de ani. Părinţii lui cu vreo 70 de ani înainte plecaseră în China şi n‑au găsit un preot ortodox să‑l boteze, deşi acolo sunt, dar n‑au căutat. Nu l‑au botezat. El, după ce a crescut mare, a intrat într‑o clică de bandiţi, a făcut şi furturi şi mai multe rele, şi, când a prins de veste că poliţia chineză îl caută, a fugit din China în România. Şi m‑am pomenit, când eram la Antim, că vine la mine: „Părinte, eu am patruzeci şi atâţia de ani şi nu sunt botezat”. M‑am mirat, la vârsta asta!… Zic: „Dar părinţii dumitale au murit când erai mic sau cum s‑a întâmplat? Când te‑ai născut sau cum? Sau n‑ai părinţi, sau cum?” Şi el mi‑a explicat ceea ce v‑am spus. Ce să fac eu? Că n‑am aşa o cristelniţă de mare, nu? M‑am dus la un dulgher care face butoaie, i‑am comandat un butoi nou, unul mare, mare, că el era înalt. Am spus să‑mi facă şi două scări, una să meargă de la duşumele până la buza butoiului şi alta în butoi. L‑am dezbrăcat, i‑am ajutat să se dezbrace, şi l‑am ajutat – că eram tânăr atunci, puternic şi sportiv – să urce pe scară, l‑am ţinut să coboare înăuntru şi de trei ori l‑am afundat cu capul în apă: „Se botează robul lui Dumnezeu în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, Amin”. Nu‑i simplu? Şi i s‑au iertat toate păcatele, toate crimele lui. V‑am spus asta numai ca să înţelegeţi că prin botez se iartă orice. Orice! Ştiţi că eu am stat mulţi ani la puşcărie. În timpul ăsta, noi nu aveam voie nici să scriem la mama, nici să primim de la mama vreo veste. Un om care stă mai mult de zece ani sau douăzeci în puşcărie nu ştie nimic: mama mai trăieşte, sau ce se întâmplă, nu? Ştiu că nu avea salariu, nu avea bani; mai trăieşte? Nu? Şi primul gând al meu, după ce am ieşit din puşcărie: s‑o văd pe mama! Mama locuia în Petroşani, aici, aproape. Şi am făcut rost de bănuţii de tren şi… merg la Petroşani cu trenul. Când cobor din tren – eram cu haină de asta, adică nu aveam la puşcărie aşa ceva, dar când am fost arestat, aveam, şi mi‑au dat‑o de la magazie. Şi, coborând în haina asta din tren, se apropie de mine vreo trei momârlani – aşa le spunea la Petroşani la ţărani: momârlani. „Sunteţi preot?” „Da, dar ce e?” „Am fost aici, la părintele, la biserică. Doamna preoteasă ne‑a spus că părintele două zile nu vine, că‑i plecat undeva. Şi medicul mi‑a spus că moare copilul. Şi dacă el vine peste două zile… ne‑a spus: chemaţi orice preot pe care‑l întâlniţi, chemaţi‑l aici, la biserica noastră, să‑l boteze repede, cât mai repede!” Când am auzit, am grăbit şi eu pasul, deşi nu prea aveam putere. Am ajuns la o bisericuţă foarte frumoasă, pe malul unui pârâu. Mi‑a plăcut bisericuţa, ca pictură… Repede m‑am îmbrăcat în veşminte, am citit rugăciunile de îmbrăcare şi de toate. Ei au venit cu copilul şi tot mă grăbeau să fac mai repede, deşi eu nu făceam încet totul, dar ei se temeau că moare, moare, moare… Şi după ce‑am început eu botezul, mai ales lepădările, de trei ori Crezul, de trei ori toate – şi ei erau supăraţi, că de ce spun de trei ori?! Dar la noi în carte spune că dacă nu faci de trei ori (lepădările de Satana), dacă nu face preotul slujba cum trebuie, copilul va fi bolnav, pentru că n‑ai făcut după rânduiala dictată de Duhul Sfânt. Şi, după ce am citit toate rugăciunile astea de pregătire, am spus: „Se botează robul lui Dumnezeu, Ioan, în numele Tatălui, Amin” – îl bag în apă; „al Fiului, Amin” – îl bag în apă, şi a treia oară… Şi prima şi a doua oară şi a treia oară, el a ţipat, copilul, pentru că apa era foarte rece. Şi eu le‑am spus: „Măi, oameni buni, de ce spuneţi voi că moare? Ăsta nu‑i… un om care ţipă, nu are putere?” Păi, un muribund…

Nu mai zice nimic un muribund. Şi a trăit…

Şi urmarea: mama murise, cumnata mea murise, sora mea murise. Şi trăia în Petroşani numai nepotul meu de soră, care e profesor la Institutul Minier – de rezistenţa materialelor, profesor universitar. Şi el merge odată cu maşina, iarna, şi fiindcă n‑a pus destul antigel, sau cum îi spune, maşina n‑a pornit. A pornit din garaj, fiindcă era la vale, dar, când a ajuns la loc şes, n‑a vrut să mai meargă. Motorul în niciun caz nu s‑a aprins. Şi el vede un tânăr pe margine, şi‑l roagă: „Uite ce te rog: să‑mi împingi puţin maşina până ce, dacă văd că are viteză şi eu pornesc motorul, el se aprinde după aceea!” Şi acela împinge. El bagă mâna în buzunar, să‑i dea şi el un bănuţ, dar acela spune: „Domnul Vlad, vă cunosc, sunteţi nepotul părintelui Adrian, acela care mi‑a spus că nu mor la botez”. Şi n‑a vrut să‑i ia banii.

Dacă un copil este botezat aşa, repede, din cauză că e în pericol să moară, dacă supravieţuieşte, trebuie să mai facă o dată botezul, aşa cum trebuie? Să‑l cufunde şi să‑l ungă…

Nu trebuie cufundat încă o dată!

 

Despre duhovnicul iscusit

 

Cum se poate recunoaşte un duhovnic bun?

Duhovnic bun e numai acela rău! Numai cel riguros, care ţine cont de ce învăţături i‑a dat Duhul Sfânt, în Molitfelnic, în Aghiasmatar şi‑n toate cărţile noastre. Ăla care‑ţi dă împărtăşania prea deasă, să iei împărtăşania cum iei ciorba, în fiecare zi, ăla nu‑i duhovnic.

Nu numai despre asta e vorba, părinte.

Nu, nu numai atât. Cel care te povăţuieşte. Capul familiei trebuie să răspundă de mântuirea tuturor din familie, numai atunci se mântuieşte. Se spune în cartea noastră că Dumnezeu a crescut‑o pe Fecioara, pe Prunca aceea, până ce a ajuns Maica Domnului. Creşterea înseamnă educaţie în sensul mântuirii, nu?

Un duhovnic trebuie să‑ţi simtă sufletul, să‑ţi simtă rana, sau să simtă prin Duhul Sfânt…

Nu, nu! Numai ce spui din gură. El, din ceea ce spui, trebuie să deducă, să intuiască în ce stare eşti. Pentru că un medic veterinar are o sarcină mult mai grea decât cel uman. Pacientul uman, ori e copil, ori e matur, spune: „Mă doare aici, sau aici, sau aici!” – nu? Dar vita nu‑i spune, el trebuie să constate. Or, el, fiind duhovnic, noi suntem ca un fel de mieluşel în faţa lui, sau purcel, el trebuie să ştie ce mă doare sau unde trebuie să pună medicamentul. Canonul nu‑i pe viaţă pentru păcat, este medicamentul ca să‑ţi revii la Hristos.

Şi, prin spovedanie, prin părintele duhovnic, ne vorbeşte Dumnezeu, prin Duhul Sfânt. Dar există situaţii în care nu poate fi aşa? Dacă, poate, credinciosul… nu ştiu…

Da, există! Multe! Şi foarte mulţi duhovnici, săra­cii, trec alături, adică Mântuitorul a spus că atunci când a căzut un om între tâlhari, întâi a trecut un preot şi nu s‑a interesat de el. Pe urmă, un levit, care e un fel de ajutor de preot, cum e asistentul la un doctor, a trecut alăturea. Abia un samarinean, adică din altă lume [Mântuitorul], a venit, i‑a turnat vin şi untdelemn – vinul înseamnă nădejde, untdelemnul înseamnă milă –, pe urmă l‑a dus la o casă de oaspeţi şi a dat doi dinari – înseamnă să‑i îngrijească şi trupul, şi sufletul, şi abia acela l‑a salvat. Tot Dumnezeu.

Pocăinţa cum se începe, părinte?

În momentul în care îţi dai seama că nu eşti mai bun decât vameşul. Dacă fariseul n-ar fi spus nebunia aceasta: „Mulţumescu-ţi Ţie, Doamne, că nu-s ca acesta”, poate că s-ar fi mântuit şi el. Dar, când s-a comparat că-i mai bun – „Mulţumesc, Doamne, că nu-s ca vameşul” –, a mers în fundul iadului. Deci, pocăinţa în care-ţi dai seama că nu eşti mai bun ca altul, ci dimpotrivă. Pentru că, atunci când te împărtăşeşti, ce spui: „Dintre păcătoşi, cel dintâi sunt eu”.

Tăierea voii nu e numai pentru monahi, e şi pentru mireni?

Da.

Şi dacă e tăierea voii, de cine să ascultăm, ca mireni?

Vă spun: dacă nu cunoşti bine voia lui Dumnezeu, caută-ţi un duhovnic bun. Pentru că nu toţi au posibilitatea să cunoască şi Scriptura şi scrierile Sfinţilor Părinţi, nu? Dar să ai un duhovnic… Orice creştin are dreptul să-şi aleagă duhovnicul, nu e obligat să meargă la preotul care l‑a botezat sau la cel de parohie, nici la instituţia unde aparţine, nici nicăieri. Poate să găsească pe cine vrea el, în care are încredere.

Şi dacă nu ştim ce să alegem, căsătorie sau cale monahală?

Acum vă spun ceva, dacă nu ştii să alegi, nu e greu să mai întrebi şi pe alţii – rudă, prieten, vecin: „Măi, pe cine ai duhovnic? Şi e duhovnic bun?” Am să vă spun ceva ce n-o să vă placă acuma. Dintre toţi duhovnicii mari şi buni care sunt aici, la Lainici, eu mă spovedesc la cel mai tânăr. O să mă întrebaţi de ce. Pentru că e singurul care nu-şi dă aere de duhovnic. V-am spus că duhovnicii care sunt filmaţi, dau interviuri, sunt foto­gra­fiaţi şi se scrie despre ei nu ştiu pe unde, nu-s cei mai buni duhovnici, nu-s cei mai smeriţi, cei mai duhovniceşti şi cei mai plăcuţi de Dumnezeu. Eu, dintre toţi duhovnicii din ţara noastră, am considerat că cel mai iubit de Dumnezeu este părintele Macarie de la Pasărea. N-a dat niciodată inter­viuri, nu s-a lăsat fotografiat, nu s-a pronunţat că cuvântul lui e suprem.

Da, dar nu mai primea lume.

Blând şi smerit, blând şi smerit. Aşa a fost şi părintele Sofian de la Antim, blând şi smerit.

Ce alţi duhovnici de la noi mai iubiţi, părinte?

Păi, nu contează aprecierea mea, v-am spus: Dumnezeu îi iubeşte pe cei blânzi şi smeriţi. Aşa nu are rost şi nici nu-i bine să vă înşir eu pe cineva.

Părinte, dar cum putem şti că duhovnicul căruia ne-am încredinţat sufletul ne duce pe calea cea bună?

Orice creştin nu e obligat să meargă nici la parohul care l-a botezat, nici la cel de la mănăstire, ci la cine crede că poate avea încredere.

De exemplu, la noi în mănăstire, părintele nostru nu e de acord – este tânăr el, are 30 de ani – nu este de acord ca maicile să meargă să se spovedească la un părinte mai bătrân. Nu a interzis, dar atitudinal, este împotrivă.

Eu am spus: orice creştin de pe lume îşi alege duhovnicul pe care-l vrea el, nu pe care i-l impune cineva. Eu, aici, din câţi părinţi sunt la Lainici, îi trimit pe toţi la cel mai tânăr – dacă vrei, mergi şi sfinţia ta.

Dar maica îl are duhovnic pe părintele Arsenie Papacioc.

Bine. De trei ori în viaţa mea am fost împreună – şi-n puşcărie, şi-n alte împrejurări şi am mare respect pentru el. El a avut o condamnare mai mare ca a mea, a fost bătut mai rău ca mine, a suferit mai mult ca mine.

 

Despre iertarea păcatelor

 

Despre patimi, părinte, ce ne puteţi spune? Cum se pot învinge patimile?

Oricine-şi dă seama cine este şi cere ajutor să biruiască patima, Dumnezeu îl ajută şi biruieşte. Nu singur.

Dar ne îndulcim, părinte, de dulcegăriile astea.

Diavolul îi arată fiecărui om că păcatul e mult mai dulce decât să facă porunca lui Dumnezeu. Fiului rătăcit – care a cheltuit toată averea cu desfrâ­na­tele, îndrăcitele, a fost pus să pască porcii – îi dădea roşcove. Roşcovele sunt ca păstaia, care au sâmburi roşiatici dulci. Diavolul spune că-i mult mai dulce păcatul decât să faci porunca lui Dumnezeu, să asuzi în muncă şi să câştigi tot ce ai prin sudoarea feţei şi prin jertfă, prin osteneală…

Cum simte omul că i s‑au iertat păcatele?

Măi, când te‑ai certat… La mine au fost ieri doi soţi din Bucureşti, pe care i‑am cunoscut cu vreo 20 de ani în urmă, şi ei se iubeau şi erau în pace, şi au cinci copii. Şi acum au venit, ea să‑l pârască că a lovit‑o, el să spună: „Da, am lovit‑o, că m‑a scos din răbdări! N‑a vrut să se mai ocupe de copii, s‑a dus în dealul Patriarhiei, şi a spus că pe ea o interesează dealul Patriarhiei, nu copiii şi soţul. Eu mi‑am ieşit din răbdări şi am lovit‑o. Ea s‑a dus la medicul legist şi a scos un certificat, să mă bage în puşcărie…” Şi eu i‑am împăcat. El a fugărit‑o: „Uite, pleacă la maică‑ta, dacă nu vrei să ai grijă de copii”. Eu i‑am împăcat şi, nu‑s în pace? Păi, atunci când s‑au iertat unul pe altul, nu e pace? Şi când simţi în viaţă pace, nu înseamnă că?… Da…

Ce înseamnă de fapt suflet viu, părinte?

Ia gândiţi‑vă puţin la un domnu’ Goe – domnu’ Goe! – care a spus: „Tată, dă‑mi partea mea de avere!” Tatăl a trebuit să‑i dea, că tatăl care nu ascultă de domnu’ Goe… nu? Acest domn Goe şi‑a luat averea, a plecat într‑o ţară străină de Dumnezeu, deci o ţară unde domneau îndrăciţii, a ajuns slugă la porci. Diavolul l‑a convins că e foarte greu să împlineşti porunca lui Dumnezeu. Că Dumnezeu spune: „În sudoarea feţei să‑ţi mănânci pâinea”, nu? În sudoarea feţei să‑ţi câştigi nota la şcoală, în sudoarea feţei să‑ţi câştigi diploma, salariul şi tot ce ai. Numai cine munceşte! Nu ştiu dacă v‑am spus că a venit aici o profesoară cu elevele ei de la religie, şi una avea trei cruciuliţe. O întreb: „De ce ai trei cruciuliţe?” „Mă duc la olimpiadă, ca să iau nota cea mai mare!” Dumnezeu nu‑ţi ajută dacă nu munceşti! Dumnezeu îţi ajută numai după ce ai citit şi ai învăţat, să‑ţi aduci aminte ce ai citit, ca să răspunzi, pentru notă mare. Nu, dacă nu înveţi, pentru trei tinichele să‑ţi dea notă mare! Cine munceşte mai mult pentru notă, pentru diplomă, pentru orice, atunci… Cu cât e mai pregătit, cu atât e mai util altora – şi ca medic, şi ca inginer, şi ca dulgher, şi ca orice!

 

Despre mântuirea celor opriţi de la împărtăşanie

 

Părinte, un om, dacă nu face rugăciuni, dar vine la biserică, poate să se mântuiască fără rugăciuni?

Nu! Dacă vii la biserică, eşti în biserică, auzi tot ce se face, vezi tot ce se face, dar, dacă n‑ai legătura între tine şi Dumnezeu – asta e rugăciunea, nu? Eu, dacă stau lângă mata, ce legătură e între noi? Poţi să stai chiar lipit de cineva, dacă n‑ai ceva comun cu sufletul, cu rugăciunea, n‑ai nici… n‑ai! Dacă n‑ai nici rugăciunea cu Dumnezeu, atunci ce ai? Ce legătură ai? Degeaba stai în biserică, dacă nu te rogi, n‑ai legătură cu Dumnezeu.

În cazuri extreme, se poate să te mântuieşti şi fără împărtăşanie, spovedanie…

Nu extreme! Nu extreme! Ia citeşte aici, citeşte tare, să audă toţi.

„Fiule, atâţia ani poruncesc dumnezeieştii Părinţi să nu te împărtăşeşti cu Sfintele Taine, ci numai să bei agheasmă mare. Şi, de vei ţine să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale.”

Deci, dacă se dezleagă păcatele, nu eşti vrednic de rai? Eu dumneavoastră vă răspund. Deci, ce spun dumne­ze­ieştii Părinţi? Ce înseamnă dumnezeieştii Părinţi? Aceia care au primit Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii, a Rusaliilor… Duhul Sfânt a venit în chip de limbi de foc peste fiecare apostol şi le‑a spus: „Pentru cutare păcat, atâta canon; pentru cutare păcat, atâta canon; pentru păcate mici, canon mic, pentru păcate mari, canon mare şi greu”, nu? Când mergi la spovedanie şi preotul îţi spune că pentru cutare păcat, un timp de, cât îţi spune el, la păcate mici, chiar un an, spune: „Nu te împărtăşeşti!”, sau trei ani, sau şapte, nu te împărtăşeşti, în loc de împărtăşanie iei agheasma mare de la Bobotează.

„Şi de vei ţine să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale.”

Şi de vei aştepta acest lucru, se vor dezlega păcatele tale şi ai dreptul la rai.

„Iar de vei îndrăzni peste porunca Sfinţilor Părinţi să te împărtăşeşti, te vei socoti al doilea Iuda.”

Deci, dacă totuşi nu vrei să respecţi aceasta, şi te împărtăşeşti, te vei socoti acelaşi cu Iuda, vei avea soarta lui Iuda.

Părinte, cum simte omul că i s‑au iertat păcatele?

Cine dintre dumneavoastră ştie rugăciunea cea mică, scurtă, de după masa de prânz: „Mulţumim Ţie, Hristoase Dumnezeul nostru, că ne‑ai săturat pe noi…

…de bunătăţile Tale cele pământeşti; nu ne lăsa pe noi lipsiţi nici de cereasca Ta împărăţie, ci, precum în mij­locul ucenicilor Tăi ai venit, Mântuitorule, pace dându‑le lor, aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Amin”.

Rugăciune scurtă, mică. Dar din ea învăţăm totul. Ce înseamnă pace dându‑le lor? Împăcarea cu Dum­nezeu. Şi, dacă te împaci cu Dumnezeu, nu‑i mântuire? Precum în mij­locul ucenicilor Tăi ai venit (…), aşa vino şi la noi şi ne mântuieşte. Vedeţi, dintr‑o rugăciune mică, dacă eşti atent, înveţi totul. Când ai o pace în suflet, nu mai ai grijă: „Vai, ce‑am făcut!”, nu? „Ce‑o să fie?” Pentru că la Judecata de apoi se vădesc toate.

 

Despre puterea credinţei

 

Părinte, gândurile ce pondere au într‑o vindecare?

Mare! Mare, mare! Adică numai convingerea: „Cine crede, dacă crezi acestea…” Ştiţi ce a spus Mântuitorul: „Cine crede cu putere, orice va crede se va întâmpla”.

Cum se poate dobândi această credinţă? Există ca dar de la Dumnezeu sau se poate creşte în această credinţă?

Nu, e dar, dar Dumnezeu nu‑ţi dă în dar dacă nu ceri. Deci, insistenţa cu care ceri şi încrederea pe care o ai, nădejdea pe care o ai că Dumnezeu îţi va împlini, aceea te ajută. Dar să nu aştepţi să‑ţi dea Dumnezeu fără să baţi şi fără să ceri ce ai zis. Dar rugăciunea trebuie făcută permanent.

Chiar atunci când ea nu este vie, părinte? Când…

Măi, omule, înainte de brichetă, de cutie de chibrituri, cu ce se aprindea focul?

Cu piatra! Cu iasca. Cu cremene.

Da. Şi înainte de cremene?

Cu lemne. Se frecau două lemne.

Frecai două lemne până se înfierbântau şi luau foc. Deci, asta înseamnă insistenţa. Nu când îţi vine pe chelie numai!