Vavila Popovici: Decență sau vulgaritate?
„Există o decență care trebuie păstrată în cuvinte ca și în ținută.”
– Francois Fénelon –
Dicționarul explicativ al limbii romane definește DECENȚA: respect al bunelor moravuri, bună-cuviință; pudoare. Ca atare, omul decent respectă regulile de bună purtare, conveniențele și morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindcă vulgaritatea jignește, umilește. Vulgar este omul neșlefuit, precum o piatra care zgârie, rănește, fiindcă este colțuroasă.
Nu avem cum să cerem tuturor să se încadreze în nişte norme sau linii trasate de societate, deoarece există printre noi unii care vor să iasă din tipare, să epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei creșteri, fie din cauza unor trăsături vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviţi şi catalogaţi, în cel mai blând caz, ca fiind nişte oameni ciudaţi. Dacă nu ar face rău societății, sigur că nu ne-am alarma, dar se întâmplă tocmai contrariul – umilesc conduita normală de bun simț a majorității oamenilor. Și poate că nu ar exista sau ar fi în număr foarte mic printre noi, dacă societatea în ansamblul ei ar fi una normală; dar se pare că ei se înmulțesc în condițiile unei societăți anormale, după cum societatea devine din ce în ce mai puțin normală din cauza înmulțirii numărului lor.
Metoda brutală cu care acționează acești oameni, stilul pe care-l adoptă, este o sfidare la adresa bunului simț, a bunei cuviințe. Iată că râsul lor sfidător, vorbele de amenințare, limbajul de cea mai joasă speță – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbrăcămintea unora, obiectele preferate, poziția corpului, gesturile în intimitate, dar și în societate, gândul ascuns – vădește vulgaritate.
Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar și în toate manifestările noastre, să ne comportăm cu decență și responsabilitate. Să dezaprobăm aspectul, atitudinea și limbajul agresiv. Decența se învață! Nu ne naștem nici decenți, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea că „oamenii nu sunt virtuoși de la natură”, iar Aristotel adăugase la faptul că virtuțile noastre nu ne sunt date de către natură, constatarea că din contra, „ele sunt date contra naturii, dar avem dispoziția naturală să le primim în noi”. Adică o deprindere „un stil al acțiunilor pe care-l căpătăm prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizăm”, cu care să căutăm să fim altfel și în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se mișcă voința sufletului nostru; măcar aici, dacă nu putem ajunge în cealaltă parte – opusă! Tot Aristotel arăta că trebuie evitate trei lucruri în viață: „răutatea, lipsa de reținere și primitivitatea animală”.
În zilele noastre rămân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup și spirit, ci după cum trupul întră în acțiune – să-i spunem într-un proces trupesc – și spiritul are întregul său proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continuă lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamnă a ne crea pe noi înșine, a ne crea viața, beneficiind de libertatea dăruită de Divinitate.
Se coboară atât de jos, încât putem auzi înjurături din gura unor oameni de la care ne-am fi așteptat să fie exemple de comportament civilizat, cuviincios și unde? într-un mediu unde s-ar fi cerut decență… Cum de ies din gura lor înjurături, drăcuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naște această plăcere diavolească, înscrisă în sentimentul unei vieți neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – și nu mă dezmint – că oamenii devin din ce în ce mai răi, capabili să lovească şi să ucidă pe cel de lângă el, cu cuvinte – scrise sau grăite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A dispărut toleranţa, sentimentele nobile, decența, a dispărut morala după care s-au ghidat străbunii noştri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în aşa fel ca să-l facă pe cel de lângă noi să înţeleagă, să-l mângâie, să-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de alţii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamoraţi de bine, de înalt…
Am avut o colegă de facultate care înjura printre dinți când nu-i convenea ceva și multe nu-i conveneau și am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Să-mi vărs focul, să-mi treacă nervii!” „Dar de unde ai învățat să înjuri?” „La mine în casă nu era zi fără înjurături! Mama-l înjura pe taică-meu că se mișca încet și n-o făcea fericită, tata o – înjura pe mama că n-are minte să-nțeleagă!” Și-am înțeles cum în acea familie lipsea iubirea și respectul, și cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrică, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Și erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educația pe care o primise de la părinți, aceea a bunei cuviințe și a credinței. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odată: „De ce înjuri?” „Fiindcă sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din secție: ei înjură, eu înjur…” Și cunoșteam atmosfera și am realizat învoirea sufletului său cu gândul rău. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu, și care la cinci minute trebuia să-l pomenească pe „cel rău”. Și l-am întrebat și pe acesta: „De ce drăcuiți tot timpul?” „Da, așa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau să mai și drăcuiască! Probabil că mă «răcoresc»!” Și-atunci am realizat evoluția păcatului, de la atacul gândului rău, până la obișnuința cu el. Am avut o vecină care înjura și drăcuia și am întrebat-o pe un ton glumeț: „De unde ați învățat atâtea înjurături «frumoase»?” „Din piață, dragă doamnă! Du-te și dumneata și vezi ce se bate la gura ălora de acolo!”
Și m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot găsi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns să considere normală o astfel de atitudine, încât nu-i deranjează? De ce toate aceste emoții nu le transferă în cuvinte frumoase, într-un strigăt către Dumnezeu, într-o rugăciune? Și dacă greșim – fiindcă nu este om să nu greșească -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iartă-mă!”? Fără educație, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un părinte plângându-se de copilul său: „Îi intră pe-o ureche și-i iese pe cealaltă!”), omul rămâne pradă fanteziei sale, iar fără credință în Dumnezeu fantezia poate lua căile cele mai urâte, ale păcatului, ale vulgarității, iar păcatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Să ne dezbrăcăm dar de faptele întunericului și să ne îmbrăcăm cu armele luminii”.
Cauzele păcatului se spune că sunt mai multe: natura noastră animalică, anxietatea, înstrăinarea existențială, lupta economică, individualismul, ispitirea de către Diavol. Oare nu ne putem da seama că toate aceste cuvinte și manifestări vulgare, indecente, sunt curse ale Răului? Că prin ele ne înstrăinăm de aproapele nostru și de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbește lămurit că în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credință, luând aminte la duhurile cele înșelătoare și la învățăturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufletește și trupește; el nu se murdărește, nu se încredințează vulgarității pentru a șoca, a se refula, a păcătui.
Părerea mea este că ne lipsește evlavia, acea atitudine de respect și duioșie față de cineva sau de ceva, despre care pomenește Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamnă și libertatea de a păcătui, iar evlavia înseamnă a nu face uz de această libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit să ne-o dea”.
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord
