Maria Rugină: O LACRIMĂ ARZÂND
O LACRIMĂ ARZÂND
ÎN ,,LUMINAȚIE LA BIUȘA”
de Mariana Gurza
,,Lumină din Lumină” sfințește, la Biușa, apa lutului din care purcedem. Un fir de fum se-înalță prin aerul arderii noastre, ducând neliniștea unui suflet ales – Mircea-Eugen Craioveanu – spre nesfârșita grădină a împăcării depline.
Fie-i călătoria precum i-a fost viața printre noi: o ecuație limpede, în care, între fapta și esența sa umană, semnul egal avea putere de lege și simetrie fără echivoc!
Supuse arderii tăcute a durerii, încercatele culmi sibiene își acordează formele cu clipirile temătoare ale lanului de aur pâlpâietor, hrănind cu neuitare clipa despărțirii.
Luminație…
Vechimea și simbolistica obiceiului vine să ne amintească, în clipe de amară restriște, forța, bogăția și armonia spiritualității românești – coloana vertebrală pe care s-a înfășurat, întru verticalitate, rezistența milenară a poporului român pe meleagurile sale natale.
Versurile Marianei Gurza adună, într-o personificare unanimă, tăria pietrei, elanul viului, libertatea veșniciei, spre deschidere de cale, descriind circularitatea, sensul închis al ființării:,,La început a fost lumină”, la depășirea unui prag – ,,Luminație”.
Lumina este, în fapt, substanța care hrănește viața. Ea limitează moartea.
Ofranda de lumină dăruită sufletelor călătoare în văzduhul Nesfârșirii capătă, sub înalta simțire a poetei, proporții nezăgăzuite.
Simplitatea limbajului, în cernit suspin de durere, apelul spre trezire și participare către elementele din firescul nesecat al naturii, ruperile de ritm, impuse parcă de trecerea textului din voce-n voce, dau versurilor liniștea Neliniștii concentrate și dissipate, ca într-o litanie.
Sorbind lumina despărțirii întru neuitare, cei rămași, ,,tot mai singuri”, sunt îndemnați să iasă din ,,golul imens”, depășind legea trecerii prin speranța reîntâlnirii.
Lumina simțirii gurziene dă Luminației de la Biușa fiorul înalțării, fără abatere, a sufletului celui drag, spre întâmpinarea Voinței Divine, în necuprinsul Dincolo.
Aureolat de îndrăzneala risipirii cu folos a timpului hărăzit, de căldura lacrimii supreme a despărțirii, de neliniștea Tainei împărtășite, un suflet se desprinde, pornește, dispare …
O suspendare, în care predicatele se supun, lăsând încremenirea clipei să concentreze Fostul în măreția Devenirii !
Maria Rugină
