Maria Rugină : ÎNTRE PORȚI
ÎNTRE PORȚI
Tot ce n-ai trăit la timp – fior, vârstă, bucurie –
Se depune undeva și continuă să fie.
Dac-ai amânat iubirea, de teama unei erori,
Ea te-ncearcă – spune mitul – răbdătoare, de trei ori.
Conceput ca o verigă a Eternului Divin,
Bărbatul primește sensul spre eternul feminin.
Coborând pe plaiul vieții, pe-al destinului picior,
Poarta raiului se-nchide și preavrednicul păstor
Paște turma și înfruntă bezna ,,negrului zăvoi”,
Încheagă și rânduiește, fără a da înapoi.
Nefiindu-i suficientă doar femeia necesară,
Tânărul se lasă-ales de soața utilitară
Și abia ieșit din neguri, vânturi, arșițe și ploi,
,,Nesilit’’ se-ncredințează slăbiciunii unei… oi,
Care, mai promițătoare decât darnica natură,
Îl primește-n raiul său, de aleanul lui se-ndură.
După ce îl folosește, îl depune-n ,,dosul stânii”,
Ca să fie tot aproape când la lună latră câinii…
Cine spune ,,prost ca oaia” n-a simțit pe pielea sa
Biciul fracției eterne între a cere și-a da.
Singura ce-i umple gândul când se-apropie sorocul
Este mama disperată, care-i vegheză norocul.
Ea îi dă forța subtilă, maiestatea unui rege,
Strecurându-i în mental demnitatea de-a alege!
Și dorința lui de-a fi se adună, dă pe-afară,
Revărsându-se în vis spre zona complementară,
Pe al cărei necuprins își găsește împlinire,
Rămânând, pentru vecie, ea mireasă și el mire.
Întregindu-se dual cu a ,,Lumilor Crăiasă”,
El intră-n eternitate, dăinuind pentru Aleasă.
Perechea adevărată este cea în care crești.
Ea e avatarul lumii și-al esenței omenești!
Nu contați pe ,,ciobănelul” resemnat lângă mioare:
Raiul are două porți – de ieșire și intrare!
Între ele, este iadul de capcane și erori.
După ce le treci pe toate, nu mai merită să mori!
NEAJUNGEREA DE SINE
Poposind, într-un târziu, pe o margine de sine
Și privind, cu luare-aminte, cum ard visele din jur,
Văd o floare alintată de un zumzet de albine.
Ce fac eu când mănânc miere – dulce cilpa lor o fur?!
Atingând o stea deschisă, o simt rece, dar vibrând.
Când încerc s-o încălzesc, văd că nu se poate lua.
Suflu-n palmă, cu răbdare, foc de mine si de gând.
Ea mă-ntrabă zâmbitoare: ,,Vrei un strop din raza mea?”.
Undeva, în asfințit, un păstor își mână turma
Spre un adăpost de piatră, ferecat c-o cheie grea,
Care-i cade de la brâu, când, distrat, îmi calcă urma.
O ridic, îi fac un semn, dar îmi scapă… cheia mea.
Maria Rugină
