Vavila Popovici – Ziua Recunoştinţei (Thanksgiving Day)
„Recunoștința este miezul dragostei față de cei care ne iubesc, a dragostei față de semenii noștri, de la care ne vin multe ocrotiri și binefaceri nespus de plăcute.” – Silvio Pellico
Este toamnă, anotimp pe care-l îndrăgesc. Toamnă blândă, generoasă. Mă duc în pădurea din apropiere. O potecă umbroasă îmi călăuzeşte paşii la intrare. Continui drumul printre copacii bătrâni, călcând peste frunze maronii, ascultându-le scrâşnetul, ca un răspuns la gândurile mele. Sus, cerul este mai mult acoperit de crengile groase, răsfrânte, ale copacilor acestei păduri bătrâne. Poteca urmăreşte conturul lacului. Mă opresc pe podul de lemn, mă sprijin de balustradă şi privesc văluritul blând al apei lacului şi aştept vietăţile acestui lac… Gâște, raţe sălbatice vin plutind liniștit, aşteptând fărâmiturile de pâine… Apoi pleacă mulţumite, într-un zbor liniştit, planând deasupra apei. Dincolo de lac, copacii îşi arată măreţia şi frumuseţea culorilor în lumina caldă a soarelui, de la galbenul pal până la roşul intens amestecat cu verdele brazilor fără de bătrâneţe. Pădurea este ca o cetate cu povestea vieţii ei îndelungate. Ce bogăţie spirituală, mută! Gândesc că oamenii, de obicei, evaluează material vârsta unei păduri, după numărul şi grosimea arborilor, după întinderea suprafeţei lor, etc. Doar poeţii? Poeţii o cântă şi-i înţeleg frumuseţea şi bucuriile, dar şi durerea singurătăţii. Numai poeţii aud suspinul, şoaptele frunzelor… Privesc oglinda lacului. În ea se răsfrânge cerul, mulţumit de sine.
O pasăre cântă legănându-se pe o ramură. Soarele trimite miriade de raze ce vibrează, ca râsul unui zeu fericit, dansând pe trunchiurile zbârcite ale arborilor, încălzindu-le frunzele rămase. Pădurea toată pare mulţumită. Și gândesc că cerul aşteaptă liniştit rugile noastre de mulţumire. Recunoștința!
Cicero spunea că recunoștința este una din importantele virtuți, chiar „părintele” lor. Și cred că ea poate fi definită în acest mod datorită simplității, sincerității și purității ei. Recunoștința este un mod de a ne bucura de ceea ce suntem, de ceea ce ni s-a dat, de ceea ce am dobândit prin muncă și strădanie. Ne ajută să vedem partea bună a vieții și ne dă curajul de a merge mai departe.
Joi, 22 noiembrie a acestui an, este ziua Recunoştinţei sau Thanksgiving, zi de sărbătoare a poporului american, zi de reflecţie, prilej de închinare şi adorare a Domnului Dumnezeului nostru.
Istoria acestei sărbători începe cu primii colonişti englezi care s-au stabilit în America de Nord, în anul 1620. Ei au sosit la bordul unui vas, a urmat o iarnă geroasă şi jumătate din ei – se spune – au supravieţuit foametei şi gerului. În anul următor au avut parte de un timp prielnic, o recoltă bogată, ceea ce a prilejuit sărbătorirea, ca semn al recunoştinţei.
Thanksgiving Day a fost proclamată sărbătoarea naţională a Americii de către Abraham Lincoln (1809-1865), cel de al 16-lea Președinte al Statelor Unite ale Americii, cel care dădea înțeleptul sfat: „Asigurați-vă că picioarele vă sunt puse în locul potrivit, apoi stați ferm!” (Be sure you put your feet in the right place, than stand firm!).
În decembrie 1941, Congresul SUA a adoptat o rezoluţie prin care a 4-a zi de joi din noiembrie a devenit oficial sărbătoarea naţională a Statelor Unite ale Americii. Milioane de curcani vor fi sacrificaţi pentru această zi, deoarece cu aproximativ 400 de ani în urmă, la masa festivă s-a servit CURCAN. Este adevărat că pelerinii foloseau această denumire pentru orice pasăre sălbatică. Cu timpul însă, tradiţia s-a fixat asupra acestei păsări – curcanul -, din bunătățile de la masa tradiţională nelipsind nici dovleacul, merişorul, porumbul, varza, scoicile, cartofii. Dar alături de toate acestea servite la masa festivă, trebuie aduse mulţumiri lui Dumnezeu pentru ceea ce suntem, cum suntem, unde suntem, mulțumiri celor care ne ajută să ducem un trai civilizat, în linişte şi libertate. Să ne rugăm pentru noi şi pentru ei, ca Dumnezeu să ne călăuzească paşii spre bine!
Cu aceste gânduri părăsesc pădurea, Lacul Lynn din Raleigh. În faţa mea, pe poteca maronie, trec veveriţe. Se opresc, ridică cozile lor stufoase: „Punct – virgulă, punct – virgulă!”. Un vânticel începe să bată aruncând ace de pin din copaci şi frunze maronii cu o geometrie fermecătoare. Gânduri de recunoștință mă însoțesc: Recunoștință datorez întâi țării în care m-am născut și am trăit cea mai mare parte din viață, recunoștință datorez țării care m-a primit și care mă ajută să-mi duc traiul pe mai departe!
Mulţumesc Ţie Doamne!
Vavila Popovici
Raleigh, Carolina de Nord, SUA
