Gabriela Mocănașu: Acadeaua (pont) electorală
Privind spre orizontul politicii românești a acestor ore pre-electorale, din zare se percepe o agitație și-o fojgăială fără direcție din partea electoratului. Unii, cei care le știu pe toate – pentru că „lasă, că știu eu, nu-mi spune mie” este argumentul lor doborâtor – sunt de partea „poporului” (cam vreo 5 milioane), alte câteva milioane, majoritare, sunt de partea aceluiași popor, dar sunt negați și blamați cu înverșunare chiar de conaționalii cu care ar trebui să re-construiască (pentru a câta oară?) țărișoara parcă mereu în ruină (de când se știe).
Privind in istorie, când n-au fost turcii vinovați, au fost tătarii, când n-au fost tătarii, au fost ungurii, când n-au fost ungurii au apărut rușii – mereu exista un vinovat, un țap ispășitor care i-a ”absolvit” pe români de responsabilitate. Se pare, din nefericire, că aceasta este mentalitatea dominantă a cetățeanului român – căutarea unui vinovat, analiza scurtă, neuronal-imediată a situației (oricare ar fi) pe baza acestei logici simpliste și foarte comode. Și aflați, dragi concetățeni, că exact acest meniu vi se servește de la onorabilul guvern, vi se oferă pe tavă capul lui Moțoc fără să-l mai cereți. Spancioc și Stroici au plecat de mult din țară și încă așteaptă să revină pe un tărâm al onoarei, al cinstei și al promisiunii respectate.
Cum nu urmăresc asiduu discursurile politice ale guvernanților, îmi permit să fiu laconică în amintiri cu date și ore, însă în linii generale observ că domnul președinte Traian Băsescu este vinovat pentru toate. Vinovat ca a menținut țărișoara pe linia de plutire în timp ce alte economii europene mai solide și cu potențial în tradiția activităților private eșuau – personal, consider că este singura vină de care se face responsabil, așadar îi mulțumesc.
Vocile cele mai stridente cer salarii mărite, și este de înțeles. Nu poate fi nimeni acuzat că își dorește o viață comodă și liniștită. Pentru toate câte le obținem este însă necesar să și muncim, nu doar să dorim, aceste două verbe se conjugă împreună.
Am lucrat mulți ani din cariera mea în învățământul preuniversitar românesc și am observat acolo, la nivelul acestui sistem, cum două personaje cu măști democratice (”corupția” și ”incompetența”) își disputau întâietatea în fața profesionalismului și devotamentului pentru meseria de dascăl. Păcat mare pentru destinul unei națiuni, și se observă în atitudinea indivizilor din societate care uită o regulă elementară de bun simț – brutarul știe să faca pâine, frizerul tunde, medicul te vindecă și profesorul te învață. Nu are ce căuta brutarul în meseria medicului, și nici medicul nu are de ce-i da sfaturi brutarului în meseria lui. Nu stă în firea lucrurilor să obții un titlu științific prin furt, nu se cade, nu e cinstit in fața poporului pe care îl reprezinți să te numești ”doctor în drept”, dar să nu fii capabil legi logic firul promisiunilor cu al faptelor.
La noi stau toate taman pe dos: toată lumea se pricepe la fotbal, învățământ și politică. Nu există respect pentru calificare, pentru pregătire profesională. Toți se pricep la toate și le judecă pe toate. Nu e de ajuns sa fi fost elev în bancă pentru a înțelege meseria de profesor, nu e de ajuns să cumperi pâine pentru a înțelege ce face brutarul și nu e de ajuns să fii cetățean pentru a face politică. România a devenit însă o nesfârșită poiană a lui Iocan, iar Traian Băsescu ținta tuturor caricaturilor și bășcăliilor. A fost chiar inventat cuvântul ”băsist” (cu sens peiorativ), iar pe o pagină dintr-o rețea de socializare se cerea nici mai mult, nici mai puțin, ”moarte băsiștilor”. Românii cer moarte românilor. Nu e trist? Oare suntem în posesia tuturor informațiilor corecte, a capacității de analiză și sinteză pertinentă a faptelor acestui om pentru a-l cataloga cu tot felul de invective?
Nu este important dacă există vreun vinovat pentru toată această ură, pentru ca pedepsirea vinovatului nu vindecă rănile și nu schimbă cuvintele mizere ce abundă pe buzele unora (Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac!), nu ne folosește. Marginalizarea este o metodă mult mai eficientă. Dar este însă important să judecăm drept, pe bază de probe corect administrate, să nu dăm crezare niciunui zvon, niciunei declarații făcute în virtutea unui interes politic. Măcar atât discernământ ni se cere din partea conștiinței. Măcar un minim efort de memorie: în 1989 țara avea datorii zero, era și ea pe butuci, sărmana, dar existau câteva puncte economice importante, cu potențial. Unde sunt acum, cine le-a vândut și pe cât? Ce s-a ales din acel ”Nu ne vindem țara!„ ce făcea elanul românismului naționalist de după 1990? V-a fost respectată dorința? Poate tocmai de aceea în anul 1995 începeam să facem aprovizionarea de la ”Metro”, ”Billa” și alte companii.
Să ne pregătim să primim fiecare idee cu gând de pace, să ne pregătim să privim în ochi adevărul ascuns în cuvinte mieroase, să nu mai dăm cu parul în orice ni se prezintă ca rău și opresiv, pentru că în majoritatea cazurilor istoria ne-a demonstrat că însuși opresorul se îmbracă în strai de mielușea. Pentru a te supune cât mai degrabă îți întinde otrava în glazură de ciocolată.
Autor: Gabriela Mocănașu
