Cuvânt și iubire

Ceea ce mi-am propus în acest demers este realizarea unui recurs la memorie, amintire, istorie, realitate, adevăr. Acţiunea se petrece  în Banatul românesc, în comuna Ciudanoviţa, judeţul Caraş-Severin.

            Comuna Ciudanoviţa se întinde pe o suprafaţă de 3.998 ha, mică în raport cu media pe judeţ şi este situată pe versanţii vestici ai Munţilor Aninei. Satele sunt situate pe cursul mediu al pârâului Jitin, afluent al Caraşului. Comuna se învecinează la nord cu localitatea Secăşeni, iar în partea de vest cu oraşul Anina. La sud se învecinează cu satul Brădişor.

            Comuna Ciudanoviţa este formată din satul Jitin, satul Ciudanoviţa şi colonia minieră care este şi centru de comună. Pe pârâul Jitin în secolul al XX-lea a apărut colonia minieră, ca urmare a exploatării de metale rare.

            Această localitate este aşezată la o distanţă de 21 km de oraşul Oraviţa şi de 72 km faţă de municipiul Reşiţa.

            Principala ramură a economiei care s-a practicat până nu demult în comună este mineritul – extracţia metalelor rare. Silvicultura este o ramură predominantă în peisajul economic al comunei, în care se găsesc cantoane silvice de întreţinere şi o mică bază de exploatare forestieră.

            Pe teritoriul localităţii trece DJ 573, care face legătura între comunele apropiate şi oraşul Oraviţa, acest drum leagă satul Ciudanoviţa de satul Jitin, de asemenea pe teritoriul comunei trece şi calea ferată Oraviţa – Anina, cea mai veche cale ferată din judeţ de la sfârşitul secolului al XIX-lea.

            Ciudanoviţa este o zonă pitorească deosebită, împresionând prin frumuseţea specifică locului din partea vestică a masivului muntos Anina. Caracteristicile reliefului, dispunerea unităţilor acestuia în trepte, au influenţat vegetaţia naturală, care se compune din păşuni şi fâneţe, păduri de foioase şi conifere, pajişti alpine, vegetaţia cultivată fiind caracterizată de culturile cerealiere şi suprafeţe mari pomicole.

            Datorita reliefului, clima este în general temperată, valoarea medie anuală fiind de 11 grade, fă-ră vânturi puternice şi cu precipitaţii repartizate proporţional pe întregul parcurs al anului.

            Principala ocupaţie a locuitorilor din comună este agricultura, pomicultura şi creşterea animalelor. De asemenea, o ocupatie de bază a localnicilor este şi prelucrarea lemnului, acesta constituind principala re-sursă naturală a zonei. Activitatea de exploatare minieră a constituit până nu demult principala sursă de venituri pentru o mare parte din populaţia activă.

            După douăzeci de ani de Australie, m-am întors în apartamentul în care am crescut împreună cu sora, fratele şi părinţii mei. Blocul A Et. 1, Ap. 24. Am scris multe scrisori la această adresă. Acum locuieşte în el nea Tibi, împreună cu soţia. Familia Andonie Tiberius. Am crescut sub ochii lor. M-am jucat mulţi ani cu cei doi copii, cu Doru şi Clemanta. Am fost vecini. Mi-a deschis uşa şi m-a îmbrăţişat, parcă a fost ieri şi după o masă copioasă, pregătită ca la carte de soţia lui, tanti Valerica care lucrase toată viaţa la cantina minieră, ne-am aşezat la depănat amintiri.

Tiberius Andonie.: Păi aia am vrut să spun  că am tăiat lemne pe-afară şi cineva a programat să fure lemne de foc de la mine şi l-am mirosit.

Ben Todică: Da, da.

T.A.: Am rămas afară că n-am putut să-i manevrez pe toţi, să-i bat. În sfârşit, şi eu cu lampa, fac faza mare, bag fază mică, am patrulat, am făcut de planton, şi ăla cine era? Matei, ăsta, care nu se liniştea de loc. “Mai, mai ai lemne nea Tibi, nu te-ai culcat“? Zic: “Nu, încă nu Domnule, fac de planton în seara asta“, i-am tăiat-o eu. Sting lumina şi s-a culcat. El aştepta să mă culc eu ca să-nceapă ofensiva.

B.T.: Îhî.

T.A.: Asta a fost când lucram la ocnă, la mină.

B.T.: Mişto!

T.A.: Mişto, îî…, sau nu prea.

B.T.: Clasa întâia.

T.A.: Mă Benoni, auzi, dacă ai face tu un bine să-mi trimiţi, contracost, plătesc, nu degeaba. Au venit aicea la mină nişte lămpi din SUA pentru experimentare. Roşii. Ce bec aveau, ce chestii aveau nu ştiu şi cu staţie de încărcare cu tot, cum am eu redresorul ăla, de aici până la stâncă reflecta măi, cu o claritate perfectă şi i-o speriat pe proşti. Eu nu lucram pe-atunci, eram la pensie. Costa un milion şi două sute şi s-au temut să nu cumva să le piardă sau ceva să se întâmple cu ele, ştii? Şi pe urmă le-o luat şefii şi le-o împărţit între ei şi i-am spus lu’ Neluţu: “Băi ce fraier ai fost, eu nu mai dădeam înapoi nimic. Domnule, le-o furat nu ştiu cine. Gata! O plătesc şi cu asta basta. O plăteai în rate. Nu, că doar lucrai“.

Ciau!, îmi zice Tibi închinând paharul cu vin.

B.T.: Ciau, numai bine! Vreau să beau şi eu nişte apă.

T.A.: Da. Mi-am dat seama despre tine că nu vrei să bei datorită faptului că vrei să înţelegi ceva şi să faci treburile pe clar, nu pe băute.

B.T.: Da.

T.A.: Uite apă, de la Izvorul minunilor. Aşa. Şi suc, parcă mai e puţin. Nu, s-a termninat, mă duc să mai cumpăr de la Irina.

            A fost o perioadă când apa care izvora din stâncile munţilor cu zăcământ de uraniu era îmbuteliată şi vândută prin Europa ca tratament împotriva cancerului. Asta a fost înaintea exploatării minereului de uraniu. În cantităţi mici radiaţiile din apă erau binefăcătoare, erau un fel de terapie cu efect de oprire a dezvoltării celulei canceroase din corpul bolnavilor. Se făcea aşa cum se face un fel de chimioterapie astăzi. Acest efect poate fi comfirmat de convingerile celor rămaşi în localitate şi a celor care s-au reîntors în ea motivând că nu se simt bine fizic departe de acest mediu radioactiv. Cica ar avea ceva de a face cu glanda tiroida. Nu mai functioneaza si încep să se deterioreze. Că mulţi care au părăsit localitatea, reîntorcându-se la locurile de unde au plecat, după scurtă vreme mor. Poate fi un mit, însă oamenii sunt convinşi că aşa e.

B.T.: Nu trebuie, eu sunt  numai cu apă, ajunge.

T.A.: Bea Benoni dragă!

B.T.: Mulţumesc  frumos!

T.A.: Bea băiatule!

B.T.: Doamne ajută!

T.A.: Şi pe urmă să răsfoim albumul cu pozele de când eram tineri, cu fetele alea de pe la Timişoara. Mai ţii minte? Cu cârja…, cu problemele… Mda. Doamne ajută!

            O singură dată în viaţă mi-am sărbătorit ziua de naştere şi asta s-a întâmplat datorită sorei mele Mariana la optsprezece ani când ea şi-a adus o prietenă de la Timişoara de care mă îndrăgostisem lulea, vezi tu fată de oraş, rafinată. Tom Jones, Rolling Stones, Beatles, Jimi Hendrix, mâncărică, băuturi, dans, după o întreagă seară de sărutări şi ochiade, undeva după miezul nopţii am coborât cu ea la noi în apartament unde doar mama dormea. Tata lucra schimb de noapte aşa cum o făcea de când mă ştiu, iar sora mea îmi organizase onomastica în apartamentul lui Tibi care avea două camere goale şi lui îi plăceau chefurile. El organiza cele mai grozave întâlniri cu toţi şmecheraşii care poposeau din ţară ca să lucreze la minele de uraniu şi cum mă simpatiza şi-a pus apartamentul la dispoziţie pentru mine. Mama era o femeie severă, nu-i plăcea hărmălaia, în schimb îi plăcea să doarmă, aşa că noi am intrat tiptil pe coridor şi ne-am oprit în bucătărie unde aveam un pat. Eram înfierbântaţi amândoi şi în linişte am început să ne despuiem de haine, că la sfârşitul lui noiembrie era zăpadă deja. Ea era frumoasă foc şi avea şi un corp cu alură sportivă, o piele catifelată, păr castaniu şi ochi albaştri. Buzele mari şi cărnoase, dulci precum căpşuna, sânii fierbinţi, pulpele-i ardeau. Era pentru prima dată în viaţa mea când coapsele-mi erau să fie îmbrăţişate. Tremuram de emoţie când DEODATĂ – uşa se deschide şi lumina se aprinde brusc iar gura mamei grasă cât uşa începe să ţipe: “Nu vă e ruşine dracilor! Ce-i neruşinarea asta?“ Şocaţi, o luăm la fugă amândoi îmbrăcându-ne din mers. Ea cu cârja-n mână după noi pe scări strigând: “Ce-i cu curvăsăreala asta Tibi?“ De atunci nu am mai văzut-o pe Dorina, dar nici eu n-am mai adus vreo fată în bucătărie.

B.T.: Da, Doamne ajută. Hai să-ncercăm să mergem în timp, înapoi. Când ai fost militar?

T.A.: În 1955, în 15 ianuarie am venit cu trenul şi am coborât la gara din Ciudanoviţa şi am fost cazaţi în nişte barăci la GOLGOTA, acolo erau nişte barăci ale  Drumurilor şi podurilor. După aia, după ce am fost cazaţi acolo, ne-am căutat fiecare de meseria lui. Nu? Eu eram şofer, am căutat la garaj de lucru, m-au luat şi mi-a dat o maşină, un IMS-u tip ‘67, cu care atunci când urcam cu el în sus pe Golgota eram tractat de un tractor Kirov. Şi la vale când coboram, tracta 2 maşini buldozerul. La vale când coboram, Kirovul ne lega din spate cu cablul, pentru că era un lucru foarte periculos. Ştii tu, îţi mai aduci aminte de râpa aceea acolo care dădea la gară?

B.T.: Da. Dar ce te-a adus în valea asta?

T.A.: În valea asta am venit de militar la Detaşamentul de muncă, de construcţii pentru că n-am avut voie să fac armata sub armă deoarece eram fiu de chiabur. Nu? Şi-am făcut la construcţii, eu m-am instruit cu o coadă de lopată. La picior arm! La umăr arm! Pentru onor prezentaţi arm! Atunci prezentam coada de lopată, eu nu aveam armă.

B.T.: Aşa, şi când ai ajuns aici?

T.A.: După ce am ajuns aici, am fost repartizat. Mi s-a dat maşină şi am început să circulăm cu maşina încolo, încoace,  fiecare la meseria lui.

B.T.: Deci, locurile astea nu te-au afectat?

T.A.: Nu m-au afectat deloc.

B.T.: Dealurile astea frumoase, sau văgăunile…

T.A.: Nu ne-a afectat nimic, erau locuri goale, fără blocuri, fără case, fără nimic. Primul bloc care s-a construit aici este blocul în care locuiesc eu acuma. Nu? Blocul A.

B.T.: Aşa, şi cât timp ai stat aici ca militar? Cât a durat perioada de armată?

T.A.: Păi, perioada de armată a fost trei ani şi trei luni, dar a venit un decret şi în decembrie ne-a dat drumul la toţi care am fost încorporaţi în 1954.

B.T.: Şi ca militar aici…

T.A.: În 1956 m-am liberat şi în 1954 am fost încorporat şi ca militar am stat aicea eu  din 1955, 15 ianuarie până în 1956 ca militar şi pe urmă am venit la mina  asta.

B.T.: Aşa, şi aici care erau sarcinile,  ce trebuia să faci, care a fost meseria dumitale, ce funcţie ai avut? În anii ăştia ce-ai lucrat?

T.A.: Şofer, şofer.

B.T.: Lucrai, erai şofer, deci cărai, transportai.

T.A.:  Da, cărat, transport oameni… În sfârşit, am lucrat şi pe autobuz şi pe cisternă şi pe basculă. Pe basculă am lucrat la buncăr, la băgarea minereului în buncăr. Am zis: Băi, unde-o fi, muncă să fie, eu vreau să muncesc pentru că eu vreau să trăiesc. Să supravieţuim, nu?

            Ruşii… Ruşilor le-am dat uraniu în contul datoriei de război. Sigur că nemţii, care lucrau deja la bomba atomică aveau interes mare în uraniul din România însă, din nefericire, au pierdut războiul iar ruşii au ajuns “proprietari” în valea Ciudanoviţei. Prin 1950, imediat după victorie au început prospecţiunile şi apoi exploatarea uraniului din 1952 şi să-l care în Uniunea Sovietică concentrat în vagoane speciale pentru prelucrare. Sovieticii aveau la dispoziţie toată ţara. Aşa că s-au creat acele SOVROM-uri (Societăţi Sovieto-Române) care exploatau totul în contul datoriilor de război. Ruşii şi-au adus utilajele lor, tehnologie secretă şi ingineri.  Mâna de lucru era din România.

             ”Tavarişci” plăteau bine, că nu plăteau de la ei, aşa încât cu banii câştigaţi pe câteva luni în front, minerul îşi putea cumpăra cu uşurinţă un apartament la oraş. Tata Stalin plănuia în secret bomba atomică pe bandă rulantă, lucru care i-a făcut pe americani să organizeze o demonstraţie pe viu la Hiroşima şi Nagasaki, vezi doamne să le arate ruşilor că şi ei sunt “băţoşi”. Ruşii au luat timp de nouă ani în direct toată producţia de uraniu concentrată de la Ciudanoviţa, apoi din 1957, de la desfiinţarea sovromurilor românii au continuat să le livreze uraniu până în 1964 când ne achităm datoria. În 1974, Ceauşescu vine la putere, se ceartă cu ei şi închide robinetul livrării de uraniu.

B.T.: În timpul ăsta ai văzut că aici au fost ruşii, ei coordonau tot şi exploatau. Cum i-ai văzut pe ruşi? În funcţie cine erau: ingineri, generali?

T.A.: Da erau civili, ingineri, militarii nu erau ruşi aicea, numai ruşii coordonau această explotare minieră. Înţelegi, uraniu ăsta, era pentru ei, se încărca la vagoane şi se ducea, mai departe, uraniul pur îl făceau în cutii şi-l transportau de aici de la noi din ţară. Tu erai mic atunci.

B.T.: Da. Când dumneata ai sosit aicea, era deja puşcăria făcută pe Golgota?

T.A.: Nuu… când am sosit eu aicea, nu era. După un an de la sosirea mea s-a făcut puşcăria pe Golgota, după un an, în 1956 s-a făcut puşcăria.

B.T.: Dar când ai sosit dumneata aicea cu trenul, exista securitatea în gară şi pe şosele, la bariere, se închidea zona?

T.A.: Da, da… Era barieră şi la blocul unu, la intrarea de către satul Ciudanoviţa şi una deasupra pe Golgota… Dar n-ai apucat şi tu?

B.T.: Da, eu ştiu, dar vreau de la dumneata să aud.

T.A.: Da. Sigur, era. Nu intrai aicea fără acte verificate, nu intrai aşa în zona radioactivă.

            Deci, bariera era pe vârful dealului Golgota. În valea viitorului şantier, comuna şi la un moment dat aproape oraş, nu exista decât albia stâncoasă a râului Jitin împodobită de sporadice luminişuri şi insule de fâneţe. De-a lungul râului şerpuit, pe alocuri ascuns în arce de coroana pădurilor stufoase de fag şi stejar şi din loc în loc  presărate  cu poieniţe bogate în pomi fructiferi, roada muncii ţăranului liber strălucea sătucul Ciudanoviţa prin  frumuseţea şi pitorescul specific, pitit în cheile şi la poalele stâncilor, sătuc de oameni gospodari şi proprietari. Nu de mult timp, acest ţinut văzut de pe înălţimi părea un şirag de mărgele.

            Toate aceste nestemate, păreau mici raiuri când intrai în ele, în fânul necosit, pân’ la brâu, plin de flori şi miresmele fructelor coapte, aduse aici cu sudoare din tată în fiu pe firul Jitinului erau acum proprietatea noastră. Armata de muncitori şi utilaj greu cazaţi pe vârful dealului au coborat peste noapte în valea abruptă parcă intenţionat ca să se apere, aşa cum zicea şi nea Tibi că trebuiau tractoare cu şenile ca să co-boare utilaje şi muncitori în ea, altcum se prăbuşeau. Astfel au transformat zona în şantier minier cu zeci de blocuri şi clădiri industriale de acum văzându-se de sus doar cuburi şi linii drepte de departajare şi infras-tructură industrială. Tot acel sens divin de rai construit de generaţii dispăruse. Oamenii urcau şi coborau cu greu dealul Golgotei cărând în spate cele de trebuinţă până s-au dat în folosinţă locuinţele noii localităţi, Şantierul Ciudanoviţa. Chiar şi după aceea, iarna, de multe ori maşinile nu puteau urca dealul iar de nenumărate ori basculantele au alunecat în vale rostogolindu-se, unii murind, devenind jertfe. Pe vârful dealului s-a construit puşcăria cu barăci şi foişoare păzită de militari. Ca să intri în Ciudanoviţa trebuia să urci dealul foarte abrupt dintr-o parte în alta şi când îl urcai, din amândouă direcţiile, vârful lui tăia cerul cu sârma ghimpată a gardurilor înalte, silueta foişoarelor militare de pază şi a turnului înalt al cantinei puşcăriei creând impresia lagărelor germane de concentrare. Pe şosea, în faţa puşcăriei era şi punctul de control militar la intrare în zona minieră, unde toate maşinile şi oamenii erau opriţi şi verificaţi. Erau sute de puşcăriaşi care în fiecare dimineaţă erau escortaţi de militari spre zonele de lucru de la suprafaţă şi în subteran, pe jos, pe şoseaua de granit care amplifica într-un sunet aparte marşul blachiurilor militare şi al lanţurilor câtorva dintre puşcăriaşii mai nărăvaşi aduşi în urma plutoanelor de muncă. Mersul lor zilnic şi urcuşul către puşcăria din vârful dealului nu-ţi putea aduce aminte, ţie trecătorului decât de urcuşul Mân-tuitorului cărându-şi crucea pe ultimul drum. Oricine ai fi fost tu, nu te-ai fi putut abţine să nu-l numeşti GOLGOTA. Şi aşa i-a rămas numele şi azi când toată fundaţia puşcăriei e acoperită de iarbă şi de pământ şi a dispărut precum Troia. Noua generaţie nu ştie de ce îi zice aşa, însă sunt convins că acolo au curs multe lacrimi, s-au înălţat multe mărturisiri Domnului, de aceea l-aş declara un punct de pelerinaj, un loc de rugăciune şi meditaţie, o poartă spre ceruri.

B.T.: Aşa, deci, când ai ajuns dumneata aicea, erai militar la construcţii, dar erau securişti, era securitatea care păzeau  zona?

T.A.: Da, era lângă baie, securitatea era vis-a-vis de baie.

B.T.: Era securitatea, era armată de pompieri?

T.A.: Da. Armata de pompieri era mai sus, ştii tu unde o fost poşta, unde o fost Mos Somes acolo unde o ars.

B.T.: Acolo era şi poşta, acolo era şi cinematograful ăla vechi, în baraca aia peste râu, vis-a-vis de pompieri?

T.A.: Cinematograful vechi era peste apă, dincolo de cazarma lor, îi zicea 7 Noiembrie.

B.T.: Şi mai sus era un restaurant peste râu, frumos, cu grădină de vară.

T.A.: Da, da, acolo îi spunea „La Oşanu”.

B.T.: „La Oşanu” era orchestră câteodată acolo, cânta.

T.A.: Georgescu era gestionar, era Frosina, era tanti Eva a lu Sandu, era moşu Berivac la bucătărie, puteai să mănânci un grătar de nota 10, făcea moşu, moşu o fost bucătar pe vase, la marină.

B.T.: Era bere la halbă?

T.A.: Da, bere la halbă, da, tot ce vrei. Mese şi-n picioare, ca la expres şi mese şi pe scaune, cine vrea să stea mai mult.

B.T.: Şi era şi o alimenară mai sus şi un fel de magazin universal?

T.A.: Da, alimentara de sus, acolo era şi frizeria.

B.T.: Direcţia, birourile…

T.A.: Da, da, direcţia, birourile, îi spuneam noi acolo Casa Albă şi s-a mutat, cu numele acum la Oraviţa.

B.T.: O infrastructură formată din mai multe instituţii, erau ruşi, erau români, erau militari securişti, militari la construcţii, puşcăriaşi şi pompieri?

T.A.: Da, la întreprindere nu i se spunea IMB (Întreprindere Mineră Banat), îi spunea gvartit, asta era o denumire dată de la ruşi, nu oricine avea dreptul să se angajeze la gvartitul ăsta, erau şi ăia purificaţi.

B.T.: Intrau la uraniu?

T.A.: Păi cum nu? Vii la bomba atomică, faci ce-ţi trece prin minte, faci vreo catastrofă, nu?

            Despre Qvartit şi viaţa din jur: Coproducţia (ca să folosesc un termen din cinema) dintre Uniunea Sovietică şi România se numea SOVROM QWARTIT, şi se ocupa de extracţia resurselor minerale din ţară. Datorită „foamei”, cerinţei mari de energie, „această maşinărie”- qvartitul, a concentrat forţe mari de muncă: orăşeni, ţărani (că tocmai eram în perioada forţată de colectivizare şi mulţi erau pe drumuri), puşcăriaşi, militari în termen şi chiar studenţi au fost aduşi în aceste lagăre ruseşti de muncă. Având caracter secret, zona era înterzisă accesului liber şi era păzită de un batalion de securitate. Avea un pluton de pompieri militari, punct de miliţie, secţie de vânători amatori, echipa de pădurari, militari în rezervă, iar pe Golgota o puşcărie care găzduia câteva sute de puşcăriaşi şi în final să nu-i uit pe soldaţii de la „diribau”, o companie din care facea parte şi nea Tibi, care lucrau la construirea localităţii. Mi-aduc aminte, eram copil, cum de trei ori pe zi trecea patrula militară să schimbe gărzile în punctele de control de la intrarea în zonă, cum defilau plutoanele militare la antrenamente pe şoseaua de granit albastru a Ciudanoviţei, cum se rostogoleau rolele pompierilor când îşi întindeau furtunele în exerciţiile lor şi cum săream noi toţi copiii atunci când le auzeam sirenele acestor maşini roşii şi frumoase de pompieri sau când treceau plutoanele de puşcăriaşi (unii cu lanţuri la picioare) aduşi de militari cu puşti mitralieră (ca-n filmele ruseşti), la construcţii. Albia pârăului Jitin care traversa localitatea a fost betonată de ei de la un cap la altul într-o albie de trei metri adâncă pe alocuri şi ziduri de protecţie. Primăvara când se topeau zăpezile, Jitinul era mare şi vuia cât Caraşul sau Bârzava.

B.T.: Militarii  şi puşcăriaşii cărau, munceau la stradă, la construcţii. Îi băteau, nu-i băteau?

T.A.: Nu. Pe toţi îi ducea acolo la muncă, poate îi bătea în colonie dacă făceau ceva rău, dar aşa între lume, între noi partea civilă nu, nu vorbesc de partea deţinută, de puşcăriaşi. Nu se comportau urât cu ei, pentru că râdea unul ca tine, unul ca mine de ei şi-i spuneam „lasa-l mă, ce-l baţi, ce-o făcut”? Nu, şi se făcea panică în proble-mele astea.

B.T.: Pe urmă s-a făcut casă de cultură, aţi avut spital nou?

T.A.: Pe urmă, pe urmă, acolo unde este clubul acuma şi spitalul, acolo a fost depozitul de carburanţi, de benzină, acolo alimentam maşinile cu găleata, dintr-o cisternă. Nu era măsură, puneam cu găleata. Câte găleţi ai băgat? Şase găleţi, zece găleţi. Să zicem, o sută de litri, că avea o sută, că n-avea o sută, zece găleţi ai băgat.

B.T.: Tot echipamentul din valea asta era sovietic, maşini, scule, roabe?

T.A.: Da, da. Tot, tot, ziluri, zisuri şi molotovuri.

B.T.: Maşini pentru marfă, autobuze pasageri, tot. Deci aveau staţie în Ciudanăviţa aici jos, la blocul A, una la şcoală, alta la garaj. Te ducea până sus la Direcţie cu autobuzul?

T.A.: Da, dar maşinile nu transportau persoane sau călători, era un autobuz pe care am lucrat eu. Cu acest autobuz mergea personalul de aici din Texas, de aici de jos şi până la baie şi mai făceam o cursă de sus, de la direcţie şi iar până la baie, deci aduceam oamenii pentru punctul de lucru.

            Să lămuresc problema cu Texasul. De unde vine acest nume? Mitul!

            Pe internet circulau câteva poveşti cu blugi. Că Texasul s-ar trage de la popularizarea blugilor americani în localitate. Mai degrabă zona era popularizată forţat cu salopete şi pufoaice vătuite pentru iernile grele, cu zăpezi înalte de câte doi metri câteodată. Desigur că şi eu visam, ca şi copil Ciudanoviţa să se numească „Ciudanoviţa City”,  pentru că nu puteai să nu-i iubeşti pe eroii filmului western, însă trebuie să vă spun că blugii au apărut în zona noastră cu mult mai târziu. Abia după ce s-au deschis graniţele cu Iugoslavia pentru micul trafic şi asta după ce au plecat ruşii. Prin ’65-’70 a început să primească localnicii paşapoarte pentru micul trafic şi astfel se umple zona cu blugi texani.

            Când ruşii au simţit că li se închid porţile cu sovromul, au început să accelereze exploatarea uraniului şi au început să aducă sute de familii de prin zona Oaşului şi a Maramureşului, oameni renumiţi pentru muncile grele şi pentru că nu mai aveau locuinţe prin blocuri,  au început să construiască barăci din scândură şi şipci capitonate cu vată de sticlă şi acoperite în carton şi smoală cu cerdacuri în faţă, de tipul celor din tavernele western ale filmului american încât nu te-ai putut abţine să nu-i spui Texas. Zona era construită peste râu de blocuri aşa încât delimitată de aceasta putea forma o localitate în sine. Lumea ieşea seara în aceste cerdacuri stând la poveşti, joc de cărţi, table, şah, femeile lucruri de mână, cântec şi dans sau la câte o bătută oşenească în cuţite, de îngheţa valea – se bat ca-n Texas. În vestul Banatului, uraniul se extrăgea de la Ciudanoviţa, Dobrei, Natra şi alte galerii de coastă împânzite sporadic prin văile dealurilor. Numai în colonia Ciudanoviţa locuiau mai bine de zece mii de locuitori iar cu împrejurimile făceau în jur de peste treizeci de mii. Aceste date sunt doar aproximări calculând că în fiecare locuinţă ar fi zece persoane. Erau şapte şcoli, trei restaurante, vreo zece bufete, trei cinematografe (două în Ciudanoviţa şi unul în Lisava, asta fără să pun la socoteală caravana de film militară care venea cu proiectoarele ei pe trepiezi şi ne prezenta eroismul armatei române şi caravana judeţeană pe 16 milimetri care ne aducea filmul în premieră), un spital cu trei sute de angajaţi, o bibliotecă, casă de cultură şi recreere, trei alimentare, cinci aprozare, magazin mixt şi universal etc.

B.T.: Bine, şi pe urmă mai duceai oamenii cu autobuzul când mergeau la cinematograf sus la film şi pe urmă veneau jos că era departe de la blocuri de aici?

T.A.: Pe jos nu puteai să mergi, doar dacă mergeai pe poala dealului, că era o mocirlă pe drumul ăsta unde-i pavat acuma, o mocirlă de-ţi trecea peste cizma de cau-ciuc.

B.T.: Când a început construirea şoselelor?

T.A.: Construirea blocurilor?

B.T.: Şi construirea şoselei, tot cu militari?

T.A.: Eh, construirea şoselei nu cu militari. A făcut-o IUDP-ul (Întreprinderea de utilaj, drumuri şi poduri). A  început construirea în 1960 şi şef la drumuri şi poduri era Popârţan şi un tehnician Topoianu. Construcţia asta, pavajul ăsta care-l vezi aşa frumos este făcut de bolintinenii din deal şi bolintinenii din vale, regăţeni de-acolo din preajma Bucureştiului. Să fii atent aici la pavajul ăsta din faţa blocului nostru Benoni că este construită o bucată de pavaj în şah, o piatră de granit albă şi una neagră, de tip şah. Ai văzut că şosele dintr-astea nu mai găseşti niciunde în ţară, făcute ca lumea, da, şi ei lucrau cu copiii lor şi cu soţiile, nu angajau pe nimeni, ei luau lucrările în acord. N-ai văzut că şi pe Golgota e făcută, până sub buncăr.

B.T.: Eu mi-aduc aminte că după ce terminau munca pe la ora patru sau cinci, noi copiii ne jucam în nisipul ăla fin care era rămas până a doua zi când veneau ei.

T.A.: Da, da, da, erau nişte maie de metal cu două mânere cu care tasau ei piatra. Asta e meseria lor, pietrar din tată-n fiu. Ai fost să vizitezi Bolintinu vreodată?

B.T.: N-am fost niciodată.

T.A.: Ai de capul meu… Dacă intri acolo în sat la Bolintini zici că ai intrat în Paris. Fiecare casă, care mai de care mai frumoasă, cu extindere mare pentru ca să-şi facă tuburi de beton şi alte lucruri. Toţi lucrează în stră-inătate, sunt case cu un nivel, mai este câte una cu două nivele, dar sunt meseriaşi, din tată-n fiu pietrari.

B.T.: Da, deci în perioada asta cât au fost ruşii aici aţi avut o viaţă bună, ca muncitori?

T.A.: Măi, ce să spun, eu am avut o viaţă bună. Eu eram militar, nu primeam soldă, primeam un salariu, dar din salariu, din munca pe care o efectuam mi-era trasă ca-zarea, masa şi echipamentul. Trăia Gheorghiu-Dej pe-atunci, ce rămânea în plus faţă de ce-am câştigat eu în ca-litate de conducător auto, mi se dădea mie. Mai primeam şi eu 100-200 de lei, soldă aveam 34 de lei, ca militar.

B.T.: Aşa, şi ce te-a făcut totuşi după ce ai terminat armata să rămâi aici? De ce ai rămas în Ciudanoviţa?

T.A.: După ce am terminat armata m-a determinat faptul să rămân aicea pentru că o găsisem pe baba mea, pe Valerica. Nu m-am mai dus la IRTA la Bacău de unde plecasem militar şi am rămas cu baba aci. Baba mea lucra la cantină şi eu şofer şi uite aşa a început viaţa azi, de zi cu zi, se prelungi şi uite ajunserăm la 50 de ani, c-am spus că facem 50 de ani acuma, ne cununăm şi facem nunta de aur.

B.T.: Îţi aduci aminte vreo întâmplare de la posturile astea de control militare când intraţi în mină?

T.A.: Eh, cu posturile de control militare era în sensul următor: cei ce intrau în mină, când ieşeau afară, treceau prin raza unui aparat. Dacă aveai hainele murdare de uraniu, la acest aparat se aprindea becul şi te întorcea înapoi militarul să te dezbraci de haine şi să le scuturi până nu se mai aprindea becul. Deci le scuturi o dată, de două ori, de trei ori, de câte ori era nevoie ca să nu se mai aprindă becul, ca să nu scoţi radonul afară. Nu ştiu  eu pe ce considerente de-ale lor, să nu captezi uraniu sau să nu îmbolnăveşti pe alţii de uraniu, sau, în sfârşit, nu ştiu pentru ce, dar se aprindea becul şi te întorcea înapoi.

B.T.: Vă schimbaţi,vă spălaţi în fiecare zi, plecaţi curat?

T.A.: Daa, hainele se dădeau la spălat, da, dacă nu în fiecare zi dar din două în două zile se dădeau hainele la spălat şi primeai alte haine, alte salopete.

B.T.: Aţi avut aparate de măsurare a radonului la haine?

T.A.: Nu, aparate de măsurare a radonului la haine au venit mai târziu.

B.T.: Târziu. Aveaţi controale medicale regulat?

T.A.: Controalele medicale erau mai neregulat. Acum în ultima vreme a început să vină controale medicale, să vadă cum stai cu plămânii, cum stai cu radiaţia, te punea să te urinezi sau mai ştiu eu ce… treburi dintr-astea, să vadă ei cum stau şobolanii ăştia care lucrează sub pământ, mai trăiesc sau mai mor.

B.T.: Deci, cât au fost ruşii aici n-aţi avut nicio pro-blemă? Aveaţi tot ce vă trebuia: mâncare, băutură, bi-bliotecă?

T.A.: Cât au fost ruşii aici n-am avut nicio problemă cu controale şi cu alimentarea, da, alimente erau din belşug, mâncare, băutură şi bufeturi şi pe coasta dealului.

B.T.: Când au plecat ruşii?

T.A.: Ruşii au plecat cam prin ‘62-‘63.

B.T.: Ce s-a întâmplat atunci cu viaţa?

T.A.: După ce au plecat ruşii a început să vină „îmbunătăţirea” normelor, să micşoreze salariul şi să-ţi mărească norma. Asta ca să nu mai poţi câştiga cât ai câş-tigat până acuma. Cât au fost ruşii nu au fost „îmbunătăţiri” de norme, astfel că un miner care lucra trei luni de zile şi ieşea tot peste plan înseamna că norma nu era bună, şi-atunci, nefiind norma bună, trebuie să fie îmbunătăţită, să se mărească norma să nu mai poată câştiga cât a câştigat. Dacă depăşea înseamna că era pagubă în economia ţării. Nu? Da, şi asta era problema din trei în trei luni.

B.T.: Ce se întâmpla cu alimentele, cu toate bunurile, erau şi ele restructurate? Când au apărut cozile?

T.A.: Nu, alimentările erau destule. Sus la Sandu era alimentară, pe urmă la Ciupa aici, la cantină, tot alimentară.

B.T.: Deci după ce au plecat ruşii şi au venit românii au început cozile la lapte, la ouă şi alte alimente şi bunuri?

T.A.: Pâine şi carne erau pe vremea lui Ceauşescu, iar cât au fost ruşii n-au fost cozi, a fost pâine din abundenţă, nu s-a ţinut cont că e veche sau cutare, iar masa la cantină, bă Benoni, să fie vorba între noi, dacă mâncai la cantină M.K.-ul, era mâncare gratuită dată de ruşi, era masă, masă nu jucării. Era inginerul Cimpoi, îşi lua carnea şi o împacheta, „Auzi, n-ai o hârtie la tine”?„Ba am”. „Nu pot să mănânc tot, îmi iau la pachet pentru mâine dimineaţă”. Deci, îţi dai seama câtă mâncare era: trei feluri de mâncare, felul unu, felul doi şi felul trei dom’le, nu discutai cu probleme dintr-astea. Erau trei  abonamente la cantină. Era aşa, MK-ul, care era gratuit, Porceasca, tot cu trei  feluri de mâncare erau şi la asta, unde savura tot omul şi era şi restaurant, cantina restaurant, unde era ceva un pic mai scump faţă de ailaltă, dar era acolo mâncare, de nu puteai mânca tot. Iar acuma, la ora actuală nu poţi să mănânci astfel. Cu guvernul ăsta de  acuma, cred că  te-ar costă 500.000 de lei. Să mă scuipi în obraz.

B.T.: Cred că se poate şi mai rău.

T.A.: Şi trei feluri, dulciuri şi un pahar de compot, mulţi le lăsam pe masă că nu puteam să le mai mâncăm, dacă erau atâta, nu?

B.T.: Acum poţi să vorbeşti că nu se mai întâmplă nimic.

T.A.: Acum e libertate, da ajungem iar acolo. Ştii că ajungem iar la comunism, nu?

B.T.: Ajungem la feudalism.

T.A.: Trecem în Europa şi ajungem la comunism, trebuie să duci găina să ţi-o taie el, nu? Şi să aranjeze dacă o mă-nânci tu sau o mănâncă el.

B.T.: Da, da, da, păi gripa aviară ce crezi tu că e? La noi te bagă la puşcărie dacă-ţi tai găina sau porcul, nu ai voie, trebuie să ai carnet de conducere ca de maşină să tai găină sau porc, pentru că tu nu ştii cum s-o tai şi  o chinui şi te trimite la puşcărie. Specialiştii au un ciocănel cu un ac, pac după cap şi aşa a murit.

T.A.: Păi le electrocutează.

B.T.: Păi aşa e în Occident. Asta va face, ca să nu mai ai tu porcul tău, să nu-l mai creşti şi să mănânci numai la McDonalds, ca americanii vei mânca. N-o să mai mă-nânci tu de la tine porcii tăi, te bagă la puşcărie, vine şi ţi-l ia, tăticule.  Aoleu, când intraţi în Europa, să vedeţi cum vă halesc ăştia.

T.A.: Păi fii atent aicea. Mi-am luat nişte salam, mă Benoni. Auzi, fii atent aicea, am luat nişte salam acuma şi l-am luat la KG. Fiecare am luat câte un salam mai bu-nişor aşa, am zis să nu luăm orice fleac mai ieftin, am luat unul mai scump. Când citesc eticheta, banderola în care era împachetat salamul, bine sigilat, aranjat, data când expiră, m-am uitat din ce e făcut: pulpe şi piept de pui, slănină de porc şi carne de vită. Păi ce salam e ăsta mă, păi ori e salam de pasăre, ori e de porc, ori e de vită, nu? De la mama de-acasă, sau de la agricultor?

B.T.: Da, da, salam a la „Mama mia”.

 T.A.: Am luat muştar de la magazin. Şi acuma am pungile alea, cutiile alea „Mama mia” arată pe ăla cu pălăria în mână, „Mama mia”. Să mă bată Dumnezeu dacă ai putea să mănânci Benoni, nici un gust n-avea, era acru, şi-atunci? Da ai observat o treabă, indiferent că ai dantură sau nu, dacă mezelul e tăiat fin, subţire, parcă are alt gust. E adevărat?

B.T.: Da, Da.

Oamenii erau tare gospodari, lucrau în mină, câştigau bine şi nu se mulţumeau cu ce le oferea comerţul alimentar, aşa că ei tăiau de Paşti şi de Crăciun miei şi porci din turmele care treceau regulat prin şantier. Ţi-era mai mare dragul iarna să alergi în jurul focului când se pârleau porcii că primeai şorici proaspăt fript, de o dulceaţă incomensurabilă, gust pe care nu-l poţi avea vreodată decât doar dacă eşti sărac şi flămând. Porcul se acoperea cu paie şi când erau aprinse flăcările se ridicau spre cer deasupra oamenilor trimiţând fluturaşi de paie arse şi scântei spre ceruri. Unii îl pârleau cu lampa de benzină, însă cel mai la modă era nenea Giukin de la complexul de sortare care îşi cons-truise o maşină de pârlit porci cu lemne de brad. Umplea toba cu lemne aprinse şi cu o manivelă arunca flăcări afară printr-un horn învârtind o turbină. O avea legată cu o curea în jurul gâtului şi râdea spunându-ne glume alergând în jurul porcului şi noi după el. Unii porci erau mari, aveau şi  200 de kile. Se beia ţuică şi vin fiert şi se frigea carne care era mâncată  cu mămăliguţă. Doamne ce vremuri! Azi până şi carnea-i militarizată. Oamenii îşi preparau alimentele lor pentru iarnă. Tot felul de şunci, cârnăciori şi bucăţi fripte în untură la borcan, tobe, sângerete, caltaboş şi jumări de înnebuneai seara la cină mâncând şi ascultând la poveşti.

T.A.: Păi ce mă, tai felie aşa şi mănânci cu muştar, cu roşii, cu castraveţi, varza murata cu una cu alta. Sus pe Golgota ai apucat când se ţineau serbările artistice, box, zile festive, decoraţii, orchestră, fanfară? Aşa era, Ciudanoviţa era-n sărbătoare! Chişe aducea fanfara de la Jitin cu molotovul cântând de zbârnâiau geamurile la blocuri, iar ferestrele erau toate împodobite cu lozinci în ro-şu şi albastru, scrise cu creta şi steaguri tricolore în balcoane – lume veselă. În orice caz, să ştii că Gheorghi-Dej parcă organiza treaba un pic mai binişor, deci mai dădea apă la moară la românaşi, dar Ceauşescu ăsta când a venit, scurt şi înfipt a hotărât: Pe aici nu se trece! N-ai voie aia, n-ai voie ailaltă.

Uite mă! Eu când mă duc la cumpărături, nu-i place  nimănui să meargă cu mine. Eu cercetez toate magazinele, toate preţurile, toate problemele. Şi m-am gândit: băi, stau în bomba asta atomică aicea, nu? Şi îmi iau alţii banii degeaba, de nu am, cum a zis ăla, bani nici de înmormântare, dacă stai să socoteşti, aştept să-mi dea Casa de Ajutor Social, nu? Să-mi dea bani de-o cruce şi-o groapă, că altceva ce să-ţi mai dea?

B.T.: Hai să discutăm iar de Mihuţ, un pic. Da, că el pedepsea animalele, căţelul ăsta avea pedeapsă şase luni, capra nu ştiu ce-a păţit, stătea pedepsită, priponită de par. De ce trăia el cu atâtea animale?

T.A.: Mihuţ a fost un om care a ţinut animalele în preajma cantinei. Fiind în preajma cantinei, ţinea o droaie de câini, pisici şi capre. Pe capre nu le ocrotea, mergeau pe deal, veneau, mulgea laptele, dădea la câini ş.a.m.d. Venind problemele de sănătate a fost îndepărtat de-acolo şi i s-a pus în vedere să nu mai ţină animalele acolo pentru că el ţinea o baracă întreagă ocupată unde ar fi putut să trăiască treizeci de familii, deşi nu mai locuia nimeni acuma, toată lumea s-a mutat la bloc. Şi atunci şi-a construit la curba aceea, ştii tu, casa aia din piatră, nu ştiu ce, cutare. A acoperit-o, a făcut-o şi pe urmă a lăsat-o în dărăpănare şi căra mâncare de la cantină să le hrănească, oase ce rămâneau, ducea la câini. Avea şi un măgar şi-şi căra cu el lăturile.

Mihuţ trecea în urma căruciorului tras de măgăriţă citind ziarul de trei ori pe zi, scotocind pe la lăzile de gunoi după resturi de alimente, fiare, sticle goale şi cârpe, pe care le aduna în faţa casei şi mai târziu când treceau corturarii le dădea în schimb pe bani şi baloane colorate. El îşi improvizase o capră de tăiat lemne cu contragreutate şi mergea cu joagărul pe la oameni ca să le taie lemne de foc. El nu mai lucra în mină şi aşa îşi câştiga existenţa. Ba vindea ouă, că avea găini, ba lapte de capră şi măgăriţă că „cică” era bun pentru cei suspecţi de TBC, şi chiar vindea ciuperci şi căpşuni sălbatice. Era un om, se spune educat. Mulţi mergeau la el ca să le scrie tot felul de cereri către guvern. I se dusese vestea că  cererile scrise de el erau în majoritate aprobate. Odată când a venit Ceauşescu în vizită la Reşiţa el a ieşit din cordonul de miliţieni şi i-a înmânat o scrisoare. A fost imediat arestat, însă a fost eliberat a doua zi pe motivul că-i nebun.

B.T.: Cum îl chema pe măgar, pe măgăriţă ?

T.A.: Aa, nu ştiu. Din câte am auzit, se spunea că traia cu ea, dar nu ştiu.

B.T.: Trăia cu măgăriţa? Astea sunt două variante: una se auzea că ar fi împuşcat pe cineva în armată.

T.A.:  Da, avea o remuşcare el, ceva de care nu se putea căsători. Nu destăinuia la nimeni nimic, era problema lui personală, n-o ştia nimenea, nici n-o povestea la nimenea. Umbla cu lanţ la brâu şi legat de lanţ avea o cutie făcută la strung cu filet în care montase un geam şi în cutia aia avea un ceas şi la ceasul ăla se uita. Trăgea lanţul şi se uita câtâ-i orologiu. A avut şi hernie şi zic: ”Mă Ioane mă, ce faci mă”. ”Ei domnul Tibi, am eu o hernie”. Şi-i spuneam ”Şi ce faci, nu te duci la operaţie”? ”Nu mă duc la operaţie. Eu mă tratez singur”. ”Cum”, zic? Îşi băga între picioare o cameră de cauciuc, o bucată de cauciuc lungă pe care o lega de o curea şi dincoace de altă curea şi îşi ridica hernia în sus. El trăia aşa…, primitiv, foarte primitiv şi nu făcea cum i-am zis: ”Mă Ioane, du-te la operaţie!”, ”Nu, nu, că dacă mă duc la ăştia la cuţit, ăştia mă omoară şi mie mie frică de moarte că eu ştiu ce-am făcut în viaţă”.

Voce feminină. Aici? Era fiica sa cu soţul şi nepoţii.

B.T.: Îi iau interviu lui socru-tu.

T.A.: Văd că înregistrezi?

B.T.: Da, facem filme sexy. Nu sunt pentru copii.

T.A.: Le dai la telenuvelele-alea sexy?

B.T.: Da, la Hasler, la canalul Hasler.

T.A.: El venea…

B.T.: Da, da, da… El venea pe la Bărbuleasca.

T.A.:  O mai ţii minte pe Bărbuleasca?

B.T.: Daa, cum să nu? Ne făcea bomboane din zahăr, învârtite cu nucă.

T.A.: Mi-aduc aminte că odată i-am pârlit porcul aici cu Iordache în casă de i-au explodat geamurile. Noi nu ne-am dat seama de vaporii de benzină. Ei, mi-am dat eu seama dar n-am gândit că face o asemenea explozie. Pur-celul care fusese la Revelion la tombolă, l-a câştigat ea. Am frecat porcul în baie. L-am frecat cu benzină eu şi Iordache şi-am zis măi, să-l aprindem ca şi-afară, stii? Dar, BUUUM! Au pocnit geamurile la bucătărie imediat, se formaseră gazele. Ei, vai de capul meu, îţi dai tu seama ce-a fost acolo? O nebunie întreagă mă, să explodeze. Până la urmă l-am pârlit, l-am pârlit cu lampa de benzină, i-am tăiat  purcelul  Bărbuleascăi.

B.T.: Bine, hai că-ţi dau pauză, te las un pic. Ia mai pupă-l odată, ia mai pupaţi-vă odată. Deci asta ţi-e nepoata?

T.A.: Nepoata. Nepoţii mei. Cum să nu.

Voce: Unde sunt scrumierele antice?

T.A.: Băi! Fiţi atenţi să nu le stricaţi că…

B.T.: Sunt obiecte din antichitate?

T.A.: Fii atent.

B.T.: Ia uite şi pe Clemanţa. Ciau gagica!

T.A.: Frumoasă e valea Ciudanoviţei! Ondulaţiile de dealuri…

B.T.: Ăsta-i cel mai binecuvântat loc din lume. Întelegi? Natural, cu dealurile astea rotunde.

Ciudanoviţa vine de la sârbescul „ciudesne” care înseamnă „loc minunat”. Dacă ne luăm după statistici, în Ciudanoviţa de azi mai trăiesc în jur de 700-800 de locuitori, pensionari de la minele de uraniu care nu-şi mai pot vedea un alt viitor decât în această vale a viselor tinereţilor lor.

Ben Todică