CÂNTECE DE MILAREPA – în româneşte de George Anca
Din O sută de mii de cântece ale lui
MILAREPA
în româneşte de George Anca
***
Cuprins:
Visul despărţirii
Către Marpa dormind
Către Lesebum
Cântecul bunilor companioni
În imensul cer albastru
Cântecul împlinirii
Înţelegerea realităţii
Cântecul unui lunatic
Cele opt bucurii minunate
Aievea crez întru douăzeci şi şapte stingeri
Cântecul toiagului alb
Bardarbom către Milarepa
Milarepa către Bardarbom
Dreptul de a practica Yoga
***
Visul despărţirii
Stăpân milos, veac neschimbat,
Trimite-mă-a cerşi în sat
La mine-n Kyagnatsa Korun,
Praf s-a ales de al meu bun.
De iubire gând mi-asculţi –
Să-mi văd cu drag iar prag mi-aminte
Casa cu patru stâlpi opt grinzi
De e-n fiinţă ori morminte
De ploaia strop cu strop tot cade
Peste Comoara de dreptate.
De câmpul Orma în triung
Doar buruienile-l străpung.
Bătrâna-mi mamă trup
S-o văd de-i bine sănătoasă,
Soră-mea Peta scut ferice
De rătăceşte
Şi vrednica-mi Dzesse de ţine
Casa pahar cum se cuvine.
Vecini-mi svastik steag de-nfrânt
De mai fac umbră pe pământ.
Mătuşa-mi dragă mai tigreşte
De a murit, de mai trăieşte.
Tăietor Kion-tchog Lha-bum
De-şi mai face-acolo drum.
Dor mi-e de muma ce-mi născu
Trup suflet de durere-acu.
O dată lasă-mă în sat
Şi vin şi la picioare-ţi cad
Către Marpa dormind
Stăpân milos, veac neschimbat,
Trimite-mă-a cerşi în sat –
Korun-de-iarbă-rea se cheamă,
Rude ne duşmănesc, copii şi mamă,
Trăim de ani în despărţire
Şi nu am viaţă de iubire.
Pe mama s-o mai văd mă lasă
O dată şi fac cale-nroarsă.
Către Lesebum
‘N câmpul marii fericiri
Am păscut eternă turmă;
N-aveam timp, n-aveam ochiri
Către oile din urmă.
Lesebum, ţi-s moştenirii!
Mamă milei mari iubiri
Lam al luminării fiu;
N-auzit-am gânguriri,
Nasul plâns al celui viu,
Lesebum, dă-i îngrijirii!
‘N stei de munte făr’ nisipuri
Tsa Tsa grija-mi se făcu;
Necând lut să-l tai în chipuri.
Lesebum, urcă stâlpare!
Prin bordei de trup de nimeni
Dam gunoi de gând de fum,
Casa n-aveam timp să-ţi primen,
Primeneşte-o, Lesebum!
Printre chipuri vii de toate,
Maya-n joc am contemplat,
Ceşti şi vase nespălate,
Lesebum, ţi le-am lăsat!
Cântecul bunilor companioni
Binecuvântă, Marpa, suprem părinte,
Şi adu-ne dharma în minte.
Ascultaţi, stăpâni, aminte
Acum ale mele cuvinte.
La aleşi nevoie-i dharma,
Altfel vulturi au arama –
Obrăzaţi pe cer de formă
Fără nicio mare noimă.
La de rând nevoie-i dharma,
Altfel tigri au arama –
De-a puterea tari de formă
Fără nicio mare noimă.
La alese-i musai dharma,
Altfel fresce au arama –
Dragi arată-n a lor formă
Însă fără uz ori noimă.
La de rând nevoie-i dharma,
Altfel – şobolănci, arama –
Iuţi la minte hrana-şi formă
Vieţuind măruntă noimă.
La de jos nevoie-i dharma,
Altfel – caţaveici, arama –
Ţipe-le gura şi normă
Fapte mai fără de noimă.
La bătrâni nevoie-i dharma,
Altfel – seci copaci, arama,
Celor juni nevoie-i dharma,
Altfel boi în jug arama.
Junelor nevoie-i dharma
Altfel juninci frez arama.
Tineri toţi, nevoie-i dharma,
De nu, flori le-nchid arama,
Copii toţi, nevoie-i dharma,
De nu, hoţi cu draci arama.
Fără dharma, mic şi mare,
Nu e rost, nu căutare.
Cei ce vor în viaţă noimă
Practice-a lui Buddha dogmă.
În imensul cer albastru
În imensul cer albastru
Lună, soare învârt nimb.
Cer albastru, s-ai bun astru,
Soare, lună neabsente,
Plec în patru continente.
‘N vârf de mune-i naltă stâncă,
Cerc de vultur uite încă,
Rege-n zbor cu piatra nimb
Dus-întors timpul schimb.
Dragă piatră, rămâi tare
Că vulturu-i o zburare
Spaţiu vast în smulgere.
Nu te strige fulgerele,
Nici pe min’ capcanele.
Ne-o fi dharma binele,
Noi vom întâlni-ne-re
Cu noroc şi ţinere.
La adânc de râul Tsang
Peşti cu ochi de aur torc;
Dus-întors, timpul bang
De se duc de se întorc.
Dragă râu, fii fără-nec
Eu în Gange mă petrec.
Nu te sece iriganţi
Nici pescarii ai mei sfanţi
Ne-o fi dharma binele
Noi vom întâlni-ne-re
Cu noroc şi ţinere.
Floarea Halo din grădină
Persă roţi îi dă albină
Ori săruturi, timp de fluturi.
Dragă floare-nflori cu bine,
Flori de Gange schimb pe tine.
Nu te bagă grindină
Nici pe mine vânt nu mă.
Ne-o fi dharma binele
Noi vom întâlni-ne-re
Cu noroc şi ţinere.
Cântecul împlinirii
Mă plec dinaintea lui Marpa, Tălmăcitorul.
Cât am stat în alte părţi
Mi-am dat seama că nimic nu există;
M-am liberat de dualitatea trecutului şi viitorului;
Am înţeles că nu există cele Şase tărâmuri.
M-am desprins pentru totdeauna de viaţă şi moarte.
Şi-am priceput că toate lucrurile sunt egale.
Nu m-oi mai agăţa de fericire ori suferinţă.
Am realizat iluzia a tot ce percep,
Am fost slobod de a lua ori de a părăsi.
Am realizat adevărul Non-diferenţei,
Am fost liber şi de Samsara şi de Nirvana.
Am mai realizat a fi iluzii şi Praxisul, Treptele şi Stadiile
Mintea mi-e astfel goală de speranţă şi teamă.
Înţelegerea realităţii
Pe hotarul dintre Tibet şi Nepal
Se-aşterne Diuma-Drin, minune de oraş.
Acolo locuieşte doctoresa Deva, proteguitoarea localnicilor.
Pe splendid Muntele Reginei de Zăpadă, frumuseţea locului acestui
Sălăşluieşte marea doamnă cu noroc de viaţă lungă –
Ea e doamna cu părul cosiţe,
Cu viaţa petrecându-se ca un diamant.
De-a stânga muntelui
Coperit de nori peste an
Vezi pajişti şi coline-nzăpezite
Pe unde curge lin un râu şerpuitor;
Pe-aproape este valea Vindecării
Cu mare ardere io
Yog Milarepa
Singur meditez în acest loc liniştit.
Voi, falnici demoni lumeşti,
Furi vieţilor de yogi –
De venit-aţi şi nainte de-a mă înfrunta ori batjocori
Azi înturnatu-v-aţi.
Oare nu sunteţi acelaşi pâlc
De m-aţi înainte chinuit?
Târziu aseară spre miezul nopţii
Cinci fete frumoase aici veniseră.
Jurară mintea-bodhi a înălţa-o.
Urări dăruind a plinire,
Iar apoi dispărură.
Noaptea
Noaptea asta când limpede lună
Luceşte peste seninul pământ,
Voi, fermecate codane, vesele şi zburdalnice,
Iar aţi venit.
Eşarfe de mătase trupurile fragede
Tremură şi flurutură, juvaerurile
Vă licăresc în lumină.
Dăruite perfecţiei fost-aţi,
Încântătoare şi preafrumoase.
La chemarea zeiţei doamne, mândrii
Devas şi duhuri din cele opt diviziuni
Venit-au cu voi, cerul tot umplându-l.
Toţi îmi întind gustoasă hrană
Şi intonează melodii fermecătoare.
De vreme ce-aţi întrebat de marele adevăr şi învăţăturile de pe urmă,
Luaţi aminte cu toată grija şi ascultaţi.
Fiinţele sensibile din cele trei împărăţii
Au felurite bodhis-patimi.
Printre ele-s multe soiuri de egoism
Şi multe purtări;
În chipuri miriade agăţându-ne de ego.
Pe înţeles celor neştiutori
Spus-a Buddha: „Existente lucrurile toate-s”.
Ci întru tărâmul adevărului absolut
Buddha însuşi nu există;
Nu sunt nevoinţe, nici nevoitori,
Nici cale, nici plinire, nici vămi,
Nici trupuri întru Buddha, nici înţelepţie.
Atunci nu mai există nirvana
Cum astea-s doar nume şi gânduri.
Materie, fiinţe întru univers
Non-existente-s dintru început;
Ele nicicând n-au fost a fi.
Nu-i adevăr, nu e înţelepţie de sine născătoare,
Nu karma, nici urmările-i,
Nu are nume nici samsara.
Aşa e absolutul adevăr.
Dacă nu sunt fiinţe sensibile, cum
Putut-a Buddha a venire în fire trei timpuri?
De nu e foc, nici fum.
Spus-a, dar, Buddha: „în adevărul mundan
Toate lucrurile samsarice şi nirvanice există”.
Întru adevărul ultim, manifestare şi gol,
Existenţă şi nonexistenţă
Una-s, una fiind la „gust”!
Nu-i osebire precum „cesta” şi „cela”.
În măreţie toate dharmas două întru una sunt.
Înţeleasă-i aceasta de iluminaţii aceia
Ce Buddhas văd şi nu fiinţe sensibile.
Ce nu văd forme-dharma, ci dharma esenţă.
Dintr-o dată o mare compasiune
Li se revarsă din inimi.
Puterile, virtuţile nicicând nu le scapătă.
Au meritele toate şi puternicii împlinitoare de dorinţe.
Ei au plinit toate virtuţile şi adevărul.
Oh, voi, duhuri şi devas aici adunaţi,
Voi dharma adâncă n-o auziţi
Ci doar păgâna gălăgie;
Când ajungeţi în ţara Ahbhira
Nu vizitaţi înţelepţi,
Ci la nebuni învăţători vă duceţi.
Rătăcind prin cimitire lupi şi vulpi
Se sperie la urletul leului.
De-o fi vreunul dăruit în astă adunare
Cuvântul ascultă-mi
La timp se libera-va.
Sunt cel mai bucuros acum;
Fiţi veseli, fericiţi şi voi.
Cântecul unui lunatic
Mă plec dinaintea măeştrilor toţi.
Adăpostescu-mă întru cel mlădiu.
Rogu-te, risipeşte-mi piedicile,
Adu-mă pe calea cea dreaptă, te rog.
Lumea zice – „Nu e nebun Milarepa?”
Mă gândesc şi eu, aşa o fi.
Ci ascultaţi la nebunia-mi.
Tatăl şi fiul sunt nebuni
Şi astfel e trecerea
Şi urmarea lui Dorje-Chang.
Nebun era şi stră-străbumul meu, alesul înţelept Tilopa,
Şi străbunul meu, Naropa, marele învăţat.
Nebun a fost şi tatăl meu, Marpa Tălmăcitorul;
Astfel e şi Milarepa.
Demonul lăuntric trupurilor patru
Înnebuneşte urmarea lui Dorje-Chang;
Diavolul de Mahamudra l-a în-
nebunit pe stră-străbunicu-mi Tilopa;
Demonul tainicei trezvii
Înnebunit-a pe străbunu-mi Naropa;
Diavolul celor patru tantras
Înnebunitu-l-a pe tatăl meu Marpa;
Demonii minţii şi prana
Pe mine, Milarepa, mă înnebuniră.
Însăşi înţelegerea imparţială e nebună;
La fel acţiunile libere, de sine liberând,
Nevoirea non-percepţiei luminătoare de sine,
Plinirea fără de speranţă şi teamă
Şi disciplina fără de pretenţie.
Nu numai că însumi nebun mă aflu,
Dar nebuneşte demonii-i chinui.
Cu învăţătura de temei a maeştrilor
Pedepsesc pe toţi demonii,
Cu binecuvântarea de la dakinis
Demoniţele sfârtec;
Cu diavolul minţii fericite
Pătrund nesfârşirea din urmă;
Cu diavoliţa realizării
Instantanee joc toate actele.
Nu numai că pedepsesc demonii,
Dar sufăr şi eu dureri şi boală –
Simbolul cel mare îmi răneşte şalele.
Marea perfecţiune îmi răneşte pieptul.
Pe când nevoiesc vas-respiraţie
Prind boli de tot soiul –
Fierbinţeala înţelepciunii din sus mă îngheară,
Răceala samadhi din jos năvăleşte-mă,
Frigurile fericelui gol mă asaltează în mijloc.
Din gură vărs sângele învăţăturilor de temei,
Leneş mă întind, înfiorat de esenţa dharma.
Boliri multiple am
Şi de multe ori am murit.
Moarte-mi sunt prejudecăţile
În ampla sferă a vederii.
Toate distracţiile şi picoteala
Mi-au murit în oul făpturii.
Pretenţia şi hipocrizia
Mi-au murit în globul facerii.
Moarte mi-s temerile şi sperările
În rotonda plinirii,
Iar încrezările şi fălirile
În cercul preceptelor. Eu, yogi,
Muri-voi în tărâmul Trikaya.
Mâine când muri-va acest yog
N-o să vadă, vadă giulgi uşor –
Abia revelaţii subtile, divine.
Nu i se va încinge cadavrul în frânghie de cânepă,
Ci în coarda canalului central.
Cei ce spre cimitir i-or duce trupul
N-or târî nas bocindu-i fiii
Ci-al său sfinţit fiu al trezviei.
Convoiul va păşi
Nu pe cenuşa cale de glie
Ci pe cărarea bodhi-perfecţie în lung.
Maeştrii obârşirii celei zvonite merge-vor nainte,
Fi-vor dakinis călăuze întru diviziuni patru;
Cadavrul nu va fi purtat
Către masiva roşie colină
ci la colina lui Adi Buddha;
Hoitul nu va fi cărat
La cimitirul unde vulpi se joacă,
Ci-n parcul harului şi-nţelepciunii;
Fi-va îngropat numai
În mormântul lui Dorje-Chang.
Cele opt bucurii minunate
Dinainte-ţi mă plec, rege al regilor,
Nirmanakaya împlinitoare a lui Buddha,
Strălucindă faclă de risipeşti întunericul neştiinţei,
Ţie, tălmăcitorului Marpa, a inimii-mi închisoare.
La roşu stei în nalt ceresc
Zâne dakinis se-ntâlnesc.
Picior de plai cu graţie
Îmbie inspiraţie.
Voi, învăţaţi învăţăcei,
Ia ascultaţi cântarea ce-i
Bătrânului drag obicei.
Pustnicie-n linişti vezi
Fără urmă de crezi,
În samadhi călăuz revezi.
Ştie drum om fericit
Cu trup templu aciuit.
Oh, ştiind, ce minunat:
Fire minţii-i cer curat!
Dreptul credo călăuz
Din samsara te desfunzi.
Are vre-unul călăuz?
Şi samsara şi nirvana
Minunat de-n sine-i zice
Libereze-te ferice;
Buddha patru trupuri de-are
Într-o minte oarecare.
Printre lucruri, simţuri şase,
Scalda este călăuză
De păcate-n rugi întoarse.
Are vre-unul călăuză?
Oh, gol în zăpezi s-amorţi
Cald ori frig să nu te porţi!
Are vre-unul călăuză?
Oh, gol în zăpezi s-amorţi
Cald ori frig să nu te porţi!
Recunoşti, prefaci, uneşti
Cum te-nvaţă călăuz.
Brici de bardo frângi fireşti.
Are vre-unul călăuz?
Oh, în casă de aieve
Viaţă, moarte nu te-ntrebe.
Drumul har de-obârşie în şoaptă
Mintea de neminte să despartă –
Are vre-unul călăuz?
Oh, să simţi viaţă-suflare
Fulger coloanei spinale!
Să ai minte, trup să ai
De voie bună la rai?
Întru gol şi milă yog-ul
Vorbeor taie pologul –
L-are cine călăuz?
Oh, lumni-fiinţe-arderi
Fii întorşi întru prefaceri?
Cântu-acest de-opt bucurii
A bătrân vi-l măestrii.
Limpezi cugete, copii
La cântări de bucurii
Ţineţi minte inimii!
Aievea crez statornic întru douăzeci şi şapte stingeri
Tainicului Buddha cu trup omenesc,
Tălmăcitorului fără seamăn, Marpa, maestrului meu tată,
Mă plec dinainte-ţi, oh, tu cel blând!
Nu-s cântăreţ, cu dor de-a-şi arăta arta
Ci tu, strigoi, mă-mpingi la cântec, iar la cânt,
Azi o să-ţi cânt de adevărul ultim.
Tunet, fulger şi nori
Răsărind cum se întâmplă din cer
Stingu-se şi cad înapoi.
Miere, rod şi holde răsar din pământ;
Toate se sting şi cad înapoi.
Flori, frunze şi păduri
Răsărind cum se întâmplă din pământ
Se sting şi se reîntorc în sânu-i.
Valul, mareea şi fluxul
Răsărind cum se întâmplă din marea cea mare
Încă se sting şi se reîntorc la sânu-i
Zilnicul gând, ispitirile, dorurile
Răsărind cum se întâmplă din conştiinţa alaya
Toate se sting şi se întorc în Alaya.
Trezvia de sine, luminarea de sine, liberarea de sine
Răsărind cum se întâmplă din mintea de temei,
Toate se sting şi iar topescu-se în minte.
Nerăsărirea, nestingerea, nezugrăvirea
Răsar din Dharmata
Şi se întorc în ea iarăşi.
Cine s-agaţă de realitatea viziunilor
Se va tulbura în nevoinţa-i.
De nu ştie cum toate piedicile
Revelă golul, minţii ipostas,
Fi-va abătut din nevoinţa-i.
La rădăcina tulburării toate
Tot mintea se află.
Cine vede firea acelei minţi
Vede marea iluminare fără dus-întors.
Căutând în firea tuturor formelor de-afară
Adevereşte cum ele-s doar viziuni iluzorii ale minţii.
Mai vede şi identitatea între gol şi formă.
Încă şi a nevoi e un gând iluzoriu,
A nu nevoi e iar iluzoriu.
Tot una e de meditezi ori nu.
Discriminarea lui „doi” este izvorul tuturor vederilor rele.
Dintr-un ultim punct de vedere nu există nicio vedere.
Aceasta e firea minţii.
Învăţătura de a lua aminte la
Firea-dharma se vădeşte prin asemănarea spaţiului.
Tu, Draug Sin Me, ai a căuta întru tâlcul de dincolo de gânduri
Ai a pătrunde tărâm netulburat în meditaţie;
Ai de acţionat firesc şi dintr-odată,
Mereu treaz întru esenţă.
Dincolo de vorbe e plinirea liberă de speranţă şi teamă.
N-am timp să cânt de drag jucând cu vorbe goale.
Oh, duh, gândeşte-te la suspicioasa dharma.
Întreabă puţin, nu ridica atâtea întrebări;
Relaxează-te şi stai de voie!
Cânt după cum cerut-ai;
Acestea-s vorbele-mi nebune –
De le poţi plini-împlini-îndeplini
Te vei hrăni cu marea fericire când flămânzi-vei,
Vei bea nectar când înseta-vei,
De ajutor, atunci, fi-voi yogi-lor cu fapta-ţi.
Cântecul toiagului alb
Iscoditor boier, aminte ia, te rog!
Ştii cine sunt?
Sunt Milarepa yog
Umblând pe drum sfânt;
Tăria şi răbdarea
Mea întrec marea.
Toiagul de mi-e-n mână
Crescu pe stâncă spână.
Secera l-a retezat
Cerbii mi l-au înfiat.
Din Nepal spre sud îmi găsi poiana;
Agăţ în el sutre mahayana;
Îl iau cu mine la târg;
Mi l-a dăruit un nevoitor cu sârg.
Asta e povestirea ciomagului.
De n-o înţelegi cuminte
Mai aminte:
Capătul dinspre rădăcină gros
Se-arată că de samsara tăiat a fost,
Cel subţiindu-se spre înfloriri
Se-arată retezat de îndoială şi nedumeriri.
Lung e de doi coţi să se-asemene
Cu trezvii de buddhist gemene.
Lemn bun e şi ascultător –
Ca miezul minţii de izvor,
Drag rumenindu-şi luciri
Întri izvorul minţii-firi.
Drept îl citeşti
Credinţă fără greş.
Pe crestele-i subţiri
Calea bodhi o deşiri,
Cele patru încheieturi de lemn
Patru nesfârşite oraţii însemn,
Cele trei noduri trupuri
Lui Buddha trei închipui,
Culoarea nicicând alta
Adeverindului temei i-e dalta,
Capătul rotund îndoit nu de jordii
Adevereşte ce-i peste dodii.
Luciul în spume
De dalba dharmakaya spune,
Găurile vădesc firea goală a fiinţelor cu toatele,
Petele simbolizează călcâiul Tig Le.
Punctele negre risipite de-a dura,
Adică yogi şi repas tibetani
Puţine gânduri aiurea.
Lemnul acestui sceptru îmi ţine
Nevoinţa întru dharma cu sine,
De-i arătos – arătoşi acei
Apropiat nedepărtaţi cu inima învăţăcei.
Inelul de fier din vârf scrie
Tăria pustnicilor în pustie,
Plăsele alămite –
Maestre dakinis ademeninde.
Cuiul bătut în capăt –
Bravi yogi fără scapăt,
Cercul bronzului suspendat –
Creşterea sufletescului răsad.
Podoaba atârnând în jos –
Iute-nţeles de yog nepedos,
Funda celor două sfori îndoite
Calea de doi întru unul deschide;
Mamă şi fiu îmbrăţişaţi –
Cele trei trupuri întâlnindu-şi mama-n laţ.
Oasele clinchetând pe lemn
Multe călătorii de yog însemn.
Cremene, foale
Yog-ul întâlneşte în cale
Tot amici dumisale.
Scoică albă pe ciomag ce
Roată, dharma vei întoarce,
Zdreanţa de pile simbol
Yog-ul frici ruşini ocol.
Oglinda sceptrului
Iluminarea pieptului.
Cuţitul ascuţit a
Durerea patimilor tăia.
În pietricica de cristal
Gânduri proaste se prvăl.
Zalele de fildeş fluturând pe ciomag,
Lanţul de suflet între maestru şi drag.
Clopoţeii-n buchet –
Răsunetu-mi de poet;
Fire de lână roşii, albe –
Învăţăceii mi-or curge salbe.
Frumos mi-e sceptrul ce îl port acumă, dă-i
Semn şi simbol izbânzii-asupra celor răi.
Boierule, mă-ntrebi ce-nseamnă toiag de lemn,
Aşa te-arăţi cu inima şi de credinţă demn.
Azi după cum ne-am întâlnit
Din altă viaţă ne-am ursit.
Pentru omenimi şi devas, închipuitori de semne,
Am cântat eu acest cântec de toiagul alb pesemne,
Preacinsteşte-l dar şi prinde-i întru dharma învăţare,
Drag boier, s-ai har de dharma, fericiri fără hotare.
Bardarbom către Milarepa
Oh, jetsun, maestru pe pământ,
Trup din Buddha prefăcut sfânt!
M-am uitat la ceruri cu bine
Până când norii-au venit peste mine,
Cum să mă uit la ei bine?
M-am uitat la munte de munte cu bine
Până ce stele şi planete se depărtau de mine
Cum să mă uit la ei bine?
M-am uitat la mare ocean cu bine
Până ce zburară gânduri de la mine,
Cum să mă uit la ele bine?
Milarepa către Bardarbom
Ascultă, norocoasă fată
De credinţă şi bogată!
Bine te-ai gândit la cer,
La fel norii, sunt de cer,
Fii, dar, dreaptă-n gând în cer!
Stele zbor din soare-lună,
Vezi în stele soare-lună,
Dreaptă-n zare soare-lună!
Tufe, arbori sunt din munţi,
Arbori verzi, gândeşti tot munţi,
Ţine-te piatră în munţi!
Unde-s valuri de ocean,
Unde vezi, gândeşti ocean,
Te dizolvi în ocean!
Gândurile zbor din minte,
Gânduri zbori, gândeşte-minte,
Fii esenţa ta cuminte!
Dreptul de a practica Yoga
Io, Milarepa, yog-ul Tibetului,
Puţină am învăţătură, ci învăţările mari îmi sunt.
Puţin mi-e somnul, mare nevoinţa,
Umilă inima, neostenită voia.
Ştiind un lucru, ştiu tot;
Ştiind tot ştiu că toate-s una.
Sunt expert în adevărul absolut.
Patul mi-e mic dar sunt liber să-mi întind picioarele,
Hainele-mi sunt subţiri, dar cald mi-e trupul,
Mănânc puţin dar mă satur.
Sunt cel de toţi yogii venerat,
La care vin toţi credincioşii, un îndrumător
Pe aspra cale-a vieţii şi a morţii.
Neataşat vreunei case,
N-am locului lăcaş;
Ocolind totul, voia-mi vădesc.
Nu tânjesc după-averi. Între hrană
Curată şi necurată nu fac deosebire.
Puţină mi-e durerea din focul patimii.
Cu mică mândrie, puţine-mi sunt dorinţele;
Nu tânjesc după lucruri obiective şi subiective,
Astfel pot desface noduri din nirvana.
Consolez bătrânii când suferă;
Iubind hazul, sunt prieten al tânărului.
Un yog, rătăcesc prin toate ţinuturile. Urez
Zeilor şi fiinţelor omeneşti a trăi-n fericire.
