Învățământul democratic, de Mihai Eminescu
Articolul a fost publicat in Timpul (V), in data de 8 iulie 1880
“Lumea asta ar mai trece ea daca toate pasurile si toate nenorocirile ti sar intimpla incai sans phrase. Daca ti se- ntimpla fericirea de- a muri, ea e unita cu neplacerea ca unuia din pretinsii amici ii va veni mincarime de limba si- ti va tinea la capatii un discurs cit toate zilele; daca te loveste vreo nenorocire, parerile de rau ale cunoscutilor, dupa cari in genere se ascunde parerea de bine, iti mai ingreuieaza inca sarcina vietii. Nu a fost lipsit de istetie muri torul acela care, pent ru intiia data, a observat ca soarta nu este numai rea, ci si rautacioasa: ca ea n- aduce numai suferinte, ci te ironizeaza totdeodata intr – un chip oarecare pe cind ti le da.
Astfel s- a constatat de catra chiar organele guvernului ca invatamintul merge foarte rau. Numarul celora cari, in anul acesta, au fost in stare a depune bacalaureatul e minim; ministeriul a trebuit sa revoce o masura asupra corigentilor de teama de- a nu depopula clasele superioare; in patru ani de guvernare rosie s- au inchis peste noua sute de scoale rurale, iar deasupra tuturora este a se deplinge ignoran a deplin a personalului t a didactic, de vreme ce exista, institutori, ba profesori de universitate chiar cari nu stiu scrie corect si, cu toate acestea ?d. Hasdau, d. Vasile Boerescu, avind a tinea discursurile funebre ale unui invatamint in asemenea conditii, a gasit ca minunate progrese am facut, ca grozav ne- am luminat. Ba mai mult inca.
Romanul? gaseste ca mari sint progresele facute in invatamintul public in epoca de regenerare in care am intrat la 1848. Invatamintul, pe atunci privilegiul citorva, astazi este la dispozitiunea oricui in orase si, in citva, raspindit si in sate.
Se- ntelege. Scoalele rurale infiintate de batrinul Grigore Ghica din Tara Romaneasca erau pe atunci privilegiul citorva.
Foaia “Invatatorul satului”, care a inceput a iesi la octomvrie 1843, redijata de Petru Poenaru in colaborare cu Aristia si altii, foaie care se ocupa numai cu scoala sateasca si e mult mai bine scrisa decit gazetele de azi, se datoreste epocei de regenerare de la 1848 incoace. Nu ne- am mira daca cele dintii scoale romanesti, datorite Mariei Teresiei si lui Iosif II, s- ar atribui asemenea fericitei inspiratiuni a d- lui C.A. Rosetti si daca ni s- ar spune ca Sincai, Petru Maior si Lazar a inceput cariera lor prin a fi ciraci la redactia “Romanului”, asemenea d- lor Carada si Costinescu.
D. Hasdeu, in discursul facut, cu ocazia distribuirii premielor, a impartit cultura scolara a romanilor in trei faze: teocratica, aristocratica si… democratica, din care aceasta din urma se datoreste in Moldova lui Asaki si Saulescu, in Tara Romaneasca lui Lazar si Heliade. O impartire frumoasa, dar care spune prea putin. Cumca in manastiri se invata mai mult ori mai putina carte e prea adevarat, insa aceasta cultura numita teocratica era totodata si … democratica. De vreme ce orice crestin, fara deosebire de rang, putea sa invete carte in manastiri de se facea sau nu calugar, scoala nu era monopolul clerului. Cit despre cultura aristocratica, ea asemenea nu merita un nume atit de pompos. In toti timpii clasele mai avute au facut abstractie de la scoalele publice, preferind instructia privata, ca una ce garanteaza cresterea mai buna a copiilor.
Noi nu ne vom sfii a zice ca inaintea invatamintului public si gratuit, accesibil pentru toti, nu exista in genere invatamint, iar acest invatamint public nu se datoreste initiativei romanilor. Initiativa s- a luat mai intii dincolo de Carpati, mai cu seama sub Maria Teresia si Iosif II. Lazar insusi era un product al epocii iosefine, ca si profesorii pe cari Asaki i- a adus la scoala din Socola. Avem inaintea noastra caietele de studiu, legate la un loc, ale unui fiu de taran; care invata la Socola in anul 1810. Din aceste se vede lamurit influenta scoalelor latinesti ale Apusului.
Aceste caiete incep cu gramatica romaneasca, apoi urmeaza retorica, logica, morala, exegeza Psalmilor, istoria biblica, catehismul crestinesc, in fine istoria generala. Initiativei Curtii din Viena i se datoreste asadar invatamintul democratic atit dincolo de Carpati cit si dincoace, iar daca “Romanul” doreste numaidecit o epoca de regenerare in care am intrat si de la care “mari sint progresele facute”, atunci nu citeze anul 1848, care n- are pentru scoala nici o semnificare, ci Regulamentul Organic, pentru intemeiarea invatamintului, si epoca lui Cuza Voda, pentru inmultirea scoalelor, o inmultire fara tranzitie, facuta, din nenorocire, in detrimentul calitatii lor.
Ca principiu general cata sa admitem ca invatamintul, pre cit a cistigat in estensiune, pe atit a pierdut in intensitate. E nemaipomenit, dar din nenorocire adevarat, ca la acest popor care “cind e vorba de cultura” cata sa- l luam ca intreg, nu exista nici stiinta, nici literatura Cataloagele librarilor sint pline de tiparituri facute cu scopul lucrativ de- a le desface in scoala, cartile de stiinta sau literatura se tiparesc in vederea unui premiu academic, stiinta si literatura, cita se face la noi, se face numai cu paguba de timp si bani a acelora ce se ocupa cu ea, daca nu sint oameni cu apucaturi destul de dibace de- a da operelor lor un relief pe care nu- l merita si de a le lasa sa fie platite direct sau indirect din . . . bugetul statului. Nu mai vorbim despre efectele sociale ale invatamintului nostru. Ele sint dea dreptul dezastruoase. Arta atit de raspindita a insirarii negramaticale de vorbe pe hirtie deschide celui ce- o poseda toate caile de inaintare in viata publica, incepind de la scriitorul satesc si sfirsind cu consiliarii tronului. Astfel activitatea intelectuala a generatiei actuale pare a se mistui in singura directie a cistigului fara munca pe acele mii de carari ale influentei morale pe cari le deschide atotputernicia demagogica, in socoteala insa si cu paguba poporului. O imensa plebe de aspiranti la functiuni, iata ce au scos la lumina invatamintul democratic.”
