Cuvânt și iubire

Revanșa unei diariste : Rodica Anca, Jurna Lamar

Cronici din tranziție TIMPUL 9

Citite cu interes pentru calitățile literare și partea lor instructivă și documentară ori cu mefiență pentru subiectivitatea care nu ezită să distorsioneze realitatea avantajos în favoarea autorului, jurnalele scriitorilor sânt texte dependente de personalitatea celor care le semnează. Cu cât autorul este mai important, cu atât interesul public față de ceea ce înseamnă sau a însemnat viața lui cotidiană este mai viu. Acesta este primul argument al editorilor și apoi al cititorilor față de interesul suscitat de un text diaristic și evident că este vorba despre un argument de bun simț inatacabil. Căci trăim dintotdeauna într-o societate în care argumentul de autoritate le precede pe celelalte. ¹Înainte de a analiza conținutul a ce ni se comunică, mintea noastră analizează instantaneu îndreptățirea persoanei de a ne comunica acel conținut. Problema se naște atunci când argumentul de autoritate blochează tot procesul reflexiv și din instanță preliminară, se transformă în instanță finală și supremă care clasează totul fără să examineze.

Ne putem afla în această situație atunci când un diarist lipsit de o dimensiune publică marcantă „iese în lume“ cu un jurnal ce ar trebui să producă o primire generală extrem de pozitivă, dar care trece, practic, neobservat. Mesagerul nu pare să aibă autoritatea necesară pentru a tulbura atenția noastră concentratată doar asupra protagoniștilor zilei.

Cred că acesta este cazul jurnalului semnat de Rodica Anca, Jurna Lamar, lansat în 2011 la târgul de carte Gaudeamus.

Rodica Anca, de profesie designer, face parte, împreună cu soțul ei, poetul George Anca, din cohorta nu foarte numeroasă a celor care, pe urma lui Mircea Eliade, au intrat într-un strâns contact empatic cu cultura Indiei. Contactul acesta este sugerat și de anagrama transparentă a titlului. Care titlu poate fi însă și o deghizare pudică a adevăratului nume Jurnal amar, considerat probabil de autoare prea explicit și întrucîtva descurajant.

Căci jurnalul ei este, în mare parte, într-adevăr trist și amar. În majoritatea paginilor temele predilecte sunt sărăcia, discontinuitatea relațiilor de comunicare cu cei apropiați, complicațiile bătrâneții care se instalează inexorabil, demagogia și prostia politicienilor, depresiile, frustrările, absurdul, lipsa de sens a vieții cotidiene, – abordate pe un ton care trece prin toate registrele: dezabuzare, tandrețe, ironie și autoironie, revoltă, sarcasm, cinism. Această variație conferă jurnalului o autenticitate fără nici o notă falsă, fiindcă vocea diaristei, percepțiile și reflecțiile ei se modulează conform imprevizibilului realității. Nu ne întâlnim, ca în cazul altor autori de jurnale cu aceleași stări umorale de la prima până la ultima pagină. Nu ne întâlnim, de asemenea cu aerul de superioritate atât de cunoscut și de iritant, în fond, față de contemporani, judecați pentru cultura, limitele și frustrările lor precare în raport cu ținuta etică și intelectuală exemplare ale diaristului. Dimpotrivă, autoarea din Jurnal Lamar își iubește prietenii, familia, vecinii, păstrează cu sfințenie amintirile frumoase despre cei cu care i s-a intersectat la un moment dat viața este o dona di casa tot timpul atentă la nevoile domestice ale celor din jurul ei. Este copleșită uneori de oboseală, de gânduri triste, de întrebări fundamentale pentru care nu există, firește, răspunsuri satisfăcătoare și  când se încumetă să-și consemneze reflecțiile o face cu sfială și cu un fel de modestie demnă. Vocea ei, voit frustă, lipsită de orice complezență față de sine, apare de la primele rânduri: „16 septembrie, ora 4. Nu se poate dormi pe tristețea asta! Încă de dimineață, ziua de ieri a început prin a fi de rahat. Mă dureau toate cele, eram amețită și-mi mai era și lene! Nu m-aș fi ridicat din pat. Dar voiam să mă duc să-i cumpăr fetii veiozele alea la care mi-era gândul de aproape un an, de când le-am văzut și n-am avut bani. Dar acum, că se mută la casa ei, trebuia să le cumpăr repede, până nu se terminau banii. Ce dacă ploua! Până văd cele două reviste ale presei, Cazan și Văcaru, până mă dezmeticesc cu trei cești de ness și opt-zece țigări, până mai dau două telefoane și stabilesc cu Lenuș ora 10,35 pentru pornire, se opreste și ploaia“.

Este intrarea în materia primei zile a jurnalului, care poartă numele – fiecare zi are un nume – Homo miserabilis. Urmează câteva ore stresante de alergătură și scotocire feminină prin magazine. Scurta listă a cumpărăturilor realizate sau doar dorite este aproape suprarealistă și anticipează întregul univers al jurnalului: veioze, o perdea de duș cu lebede, carne de vițel sau de porc, pantofi, o față de pernă cu cai, o husă de blană pentru scaunul din mașină, o peniță kaki. După trei ore de peregrinare, diarista este epuizată de

oboseală, o doare spatele. Pentru ea și pentru prietena ei, Lenuș, a fost o zi de târguieli fără nimic lejer sau amuzant. Nu o zi de shopping.

Acesta este tonul jurnalului.

Ceva mai departe, cititorul este introdus fără ezitare și cu naturalețe în cotidianul diaristei.„Toate zilele mele încep la fel: cafeaua rece, făcută de cu seară, revistele presei cu Cheli și Văcărelu, ceva amețeli și amorțeli, care trebuie neglijate, planificarea celor ce trebuie făcute în ziua respectivă (a celor care nu pot fi amânate sau ignorate). Apoi începe o lungă perioadă de «încă o țigară», «asta-i ultima», «iar mi-a băut G aproape toată cafeaua, trebuie să-mi mai fac un ibric, că nu mi-am înghițit gălbenușu’» «of, vai, au», «ia să mai beau una», «ce viață de căcat», «au, mijlocul!», «au, capul!» s.a.m.d.“ După două ore de lălăială, de olecăială, după ce mai văd o dată revistele presei, încă nu mă simt gata să iau taurul de coarne, așa că deschid calculatorul și mă joc niște joculețe stupide și îndobitocitoare, până mi se acrește. După treipatru cești de nes și cel puțin zece țigări, mă simt mai viguroasă și cu psihicul mai țanțos, sun la Popeasca să stabilim traseul la cumpărături, mă extrag dureros din fotoliu și mă echipez de piață“.

Dar o asemenea zi poate sfârși frumos. Diarista află că un dicționar englez-dzongha pe care l-a ilustrat cu mult timp în urmă, când se afla în Bhutan, în anii ’80, circulă și este cunoscut printre călugării budiști din Tibet: „Gata! Nu mai sunt tristă și acră pe viață! Ce contează niște treburi minore pe care le avem cu toții de făcut! Moralul, psihicul, speranța, au sărit până la cer. Sânt fericită. Ieri a fost o zi de aur.“

Momentele de bucurie care alternează cu cele de amărăciune, fără a prevala asupra acestora, sunt totuși relativ numeroase. Sânt bucurii mărunte casnice, legate de familie, de prieteni, de un examen reușit al fiicei, de o aniversare, de o masă festivă de Crăciun, de o revedere a lui G. după o lungă absență și altele de același fel. Evenimentele acestea tipice nu s-ar desprinde de pagină dacă n-ar fi spiritul de observație mereu ascuțit al diaristei sub lentila căruia totul se mărește și devine interesant. O secvență memorabilă de umor negru este descrierea unui drum cu peripeții la Alexandria: „Ăstora cu moarta li se stricase mașina. Moarta trebuia dusă la Alexandria, pentru înmormântare. Apelează la Lili să le dea mașina lui Costică. Acesta fiind în delegație, cade în sarcina lui Andrei, fiul lor, să se ocupe de împrumutul mașinii. Andrei tocmai se întorsese de la slujbă, că lucrase noaptea. Băiatul n-are curaj să dea mașina pe mâna unuia în care nu are încredere: „ori te urci tu, mamă, la volan (maică-sa, Lili, nu șofează), ori el, tot aia e!“ Așa că se duce el la Alexandria. După ce mai întîi încarcă oalele cu mîncare și alte chestii necesare, coliva și moarta! Care începuse deja să miroasă! Acesteia nu i-au scos certificatul de deces, poate din economie, poate pentru a mai scuti din alergătură, așa că au proptit-o pe bancheta din spate, cu picioarele crăcănate peste oala cu salată orientală, familia s-a înghesuit cumva pe lângă decedată și au pornit la drum. „În viața mea nu mai fac salată de-asta, că mi se întoarce stomacul pe dos“, se indignează biata Lili. „Cum, au plecat cu coana mare ca și cînd ar fi fost vie?“ „Da, bine că nu i-a oprit poliția pe drum, poate îl mai și amenda pe Andrei!“ O sunase /pe Lili/ când au ajuns acolo. Unde îi aștepta altă tărășenie: casa, super-blindată contra hoților – care încercaseră mai demult să intre peste babă – cu gratii și ușă de fier, cu lacăte, yale și zăvoare. Dar uitaseră să ia cheile!“.

Jurnalul se încheie cu pagini memorialistice pline de tandrețe despre copilărie asociate cu o revelație morală care o conciliază cu toate frustrările sale – cea a iubirii dezinteresate care este în sine o valoare și o șansă de fericire. „Azi am recitit tot ce am scris în ultimii cinci ani. Și mi-am dat seama unde am greșit. Am iubit oamenii dar, din orgoliu, am așteptat să mă iubească și ei. Nu așa trebuie. Trebuie să dai totul fără să aștepți să te răsplătească iubindu-te, la rândul lor. Trebuie să-ți dăruiești inima fără nici un fel de condiții, fără nici un fel de așteptări, fără nici o rezervă. Să iubești pe fiecare așa cum este, cu bune și cu rele, să-l sprijini când are nevoie, să simtă că are în tine un prieten. Din orgoliu, am așteptat ca relația să fie reciprocă și d-aia m-am simțit neajutorată când m-au dezamăgit, când m-au rănit, când m-au părăsit. Acuma știu.

Bine, descoperirea nu am făcut-o eu prima. Cred că vine din Biblie, de la Domnul Iisus, de la Sfinți, de la filosofi, de la mari învățați /…/ Mă culcasem, aproape că adormisem și mi-am adus aminte că la ora unu, dl. Marcel Petrișor avea un interviu pe TVR. Mi-a fugit somnul și m-am așezat la tv. Îl știam din povestirile lui G, nu l-am întâlnit vreodată. La sfârșit, după ce a povestit multe amintiri triste din anii de închisoare (cu amărăciune, cu rușine și un soi de vină mi-am reamintit că deși eram adolescentă prin l951 – 56, habar n-aveam despre ce suferințe și nelegiuiri se petreceau cu oamenii, de parcă am fi trăit în universuri paralele), la sfîrșitul emisiunii deci, spune exact acest principiu: să iubești oamenii fără să pretinzi să te iubească și ei la rândul lor“.

S-ar zice un fel de happy-end la sfârșitul unui lung și chinuitor examen interior datorat îndoielilor de sine și de ceilalți. Sau o revanșă asupra acestor îndoieli, întărită de o nouă certitudine: scriind cu dragoste despre alții, despre oamenii care i-au luminat copilăria, diarista s-a transformat în memorialistă și a descoperit un sens care-i ordonează viața către un rost ce trece dincolo de pragul cotidianului:„Am întâlnit de-a lungul vieții mele câteva femei pe care le păstrez în suflet ca pe niște icoane sfinte. Nu peste mulți ani nu va mai rămâne nimeni care să-și amintească de ele. Și-atunci vor muri pentru a doua oară și pentru totdeauna. Dacă vor avea un dram de noroc, vor mai trăi un timp prin cartea asta, pe care le-o dedic cu iubire și respect./…/ Și-apoi, dacă eu nu scriu despre acele locuri, timpuri, oameni, cine să-și mai amintească despre tot peste zece ani? E ca o datorie față de mama, de Rina, față de toți acei minunați țărani“.

_________________

¹Să ne reamintim că într-unul dintre dialogurile sale din tinerețe, Ion, Platon, îi contesta lui Homer exact această îndreptățire, autoritatea sa ca sursă de adevăr în raport cu anumite subiecte. Când vorbește despre cursele de cai, despre pescuit, despre război, despre ceea ce stimulează setea etc. nu Homer, observă Platon, este deținătorul adevărului, ci cei care prin natura profesiei lor au o legătură directă cu asemenea situații: conducătorul de cai, pescarul, generalul, medicul. Discursul poetic despre aceste subiecte este datorat unei inspirații divine, un dar al zeilor, nu semnul unor competențe specifice, iar valoarea lui nu este adevărul, ci frumusețea.

 MIRCEA GHEORGHE

www.timpul.ro octombrie 2012