Florentina Niță – “Poezii dintr-un ierbar”
După apariția volumului Aripi de gând, pe care poeta Florentina Niţă ni l-a oferit dintr-un prea plin sufletesc de trăiri, emoții şi transformări unice, iată că ne propune acum, un nou volum de poeme: Poezii dintr-un ierbar – un volum ce îşi găseşte amprenta în fiorul liric, aparținând unui suflet sensibil şi fremătător.
Însuși titlul este sugestiv, poeta situându-se între „pagini de anotimpuri’ şi „insomnii recurente”.
Poeta, nostalgic pătrunsă de mirosul şi strălucirea din alte ere, simte: „Aroma florilor uscate/ Pe pagini albe de ierbar,/ Crâmpeie de luciri furate/ Pe-al nefiinţelor hotar.” (Aroma florilor uscate)
Într-o căutare fără istovire aplecându-se să adune, „dintre cioburi amintirea prelinsă”, prinsă în mrejele anotimpurilor, încearcă să desluşească mirajul: „Să desluşesc ce este al meu şi câte/ Vor sângera pe altare altoite”(Vegetală)
Tristețea, clipele de singurătate sună enigmatic în limbajul poetei: „Pe frontispiciul timpului semnând /Protestul scris la trecerea prin clipă,/La trecerea prin veacul mai curând,/ Să înceteze aspra lui risipă.” (Protest)
Preocupată de sine, de ziua ce va veni, poeta „ascunsă-n pânzele de nori/prin aerul neud” așteaptă „refluxul neînşeuat”şi apariția curcubeului.(Mâine)
Arcuindu-şi „cuvântul spre bolta-mplinirii” trimiţând vântul în căutări, dorind să regăsească „rostul ascuns în taina firii”, poeta se pierde, se ascunde şi doar „secunde dezinvolte fac semn de bun rămas…”(Elan)
Prin vers poeta se descătuşează, apărându-şi poezia, universul ei tainic prin care îşi strigă neputincios singurătatea: „Şi-aripi largi să îi poarte rotirea înaltă,/ Poezia se cere mai întâi apărată”. (Pledoarie)
Un nucleu erotic e observabil, găsindu-şi liniștea în vers, potolindu-şi setea, „o sete de electroni – lumină /Din norul de comete roind sub cornul lunii.”
„Rând pe rând”, vorbind cu trecutul, îi așteaptă pe cei dragi „la masa tăcerii,/rotundă ca şi legea ce o ţine nemişcată”.
Pentru poeta Florentina Niţă: „fiecare minut înseamnă o lume –/ Neîncăpătoare clipa destinului ardent./ Tărâmuri nemişcate veghind în rugăciune/ Cadranul fără ore îl macină latent.” (Eternitate)
Emilia Ţuţuianu
