Cuvânt și iubire

Va prezentam un interviu exceptional cu doamna Ileana Vulpescu, realizat de Emil Proşcan. Multumim domnului Mănăilescu si redactiei revistei prietene Fereastra pentru amabilitatea cu care ne-au pus la dispozitie acest interviu document.

Stimata Doamna, dupa licenţa in litere (limba si literatura franceza), la Facultatea de Filologie a Universitaţii din Bucureşti (1953-1958), ati lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistica al Academiei. Foarte putini oameni cunosteau cercetatorul – cred eu ca este o meserie ingrata din toate punctele de vedere – si, cu atat mai putin scriitorul Ileana Vulpescu.

Sa pornim, totusi, de la limba romana; ce se intampla cu „fagurele ei de miere’?

Se intampla ca limba se strica, se prosteste… In ziua de azi, oamenii folosesc niste cuvinte fara sa le cunoasca sensul si fara sa se uite intr-un dictionar. De curand se spunea la un post de televiziune ca, dupa Guvernul Boc, se spera sa vina un guvern cu… expertiza.

Sau, peste tot auzi: „S-a dus sa-si aplice un CV”, adica s-a dus sa-si depuna un curriculum vitate undeva, unde vrea sa se angajeze. Eu cred ca multi dintre cei ce folosesc expresia nu stiu nici macar faptul ca C.V. este o prescurtare de la curriculum vitae (o „istorie a vietii” – in latina sau o biografie, mai pe romaneste).

Desi am lucrat la doua dictionare si, ma rog, zic ca stiu limba romana, nu trece nici o zi in care sa nu ma uit, macar de 5 – 6 ori, intr-un dictionar, la capul patului meu fiind totdeauna dictionare de romana, franceza sau engleza. Constat, totusi, ca e greu pentru unii sa consulte aceste surse; cine stie ce boala pot lua de acolo!… Asta provine din lipsa dorintei de a te informa, din facilitatea de a prelua, dupa ureche, cuvinte si expresii inexate sau imprumutate dintr-o limba straina, cu un sens fortat. Accept ca exista un limbaj tehnic sau stiintific, de pilda in legatura cu internetul sau calculatoarele, dar e inacceptabil sa nu te exprimi curat, in limba ta, atunci cand ai cuvinte corespunzatoare. In Romania, daca ati observat, nu mai exista „locuri” ci „locatii”, dar locatie se traduce prin loc inchiriat, pentru un termen oarecare, in vederea desfasurarii unei activitati.

Cine vrea sa gaseasca greseli sa citeasca rubrica lui Andrei Paunescu, din „Flacara lui Adrian Paunescu”, care pescuieste exemple de peste tot: de la politicieni, din presa, de la televiziuni.

Sunt de tot hazul. Ma gandesc ca nu ar fi foarte rau, din acest punct de vedere, sa fie retiparita cartea lui Iorgu Iordan, „Limba romana actuala. O gramatica a erorilor”.

Cum decurge o zi din viata Ilenei Vulpescu?

Incep prin a ma duce sa pregatesc medicamentele pentru familie, impartindu- le in doze, pentru dimineata, pranz si seara. Dupa aceea imi permit, desi imi face rau, o cafea si ma apuc de scris. Cand nu scriu citesc. In pauze trec sa vad ce mai este prin bucatarie; mai spal o farfurie sau o cratita, mai aranjez cate ceva. Viata mea este, asadar, cat se poate de mic burgheza.

Privind trecutul dumneavoastra literar, sunteti tentata sa reveniti asupra operei?

Imi recitesc destul de rar cartile, mai ales cand uit un detaliu sau un nume. Desigur, daca as relua ceva, probabil ar iesi alte carti. De debutat, am debutat in 1969, cu un volum de schite, nuvele si trei scurte piese de teatru, intr-un act, care se numeste „S.A.M.D.” (Si asa mai departe – n.n.), despre care a scris George Pruteanu. Mult mai multe cronici a avut romanul aparut in 1975, „Ramas bun”

Al doilea roman al dumneavoastra, Arta Conversatiei a patruns din primul moment in inima cititorilor, devenind una dintre cele mai citite carti romanesti din anii ’80. Cum v-ati descoperit subiectul si personajele?

Nu le-am descoperit, au venit spre mine de undeva, din interior. Singurul personaj real de acolo este Stalin, cum reala este si scrisoarea catre el, scrisa de o colega. Stalin implinise 70 de ani si zilnic se difuzau la radio poezii sau scrisori adresate de pionieri „marelui conducator al popoarelor”. Fetita-personaj, ca si colega mea, a fost profund dezamagita ca scrisoarea ei n-a fost citita…

Marturiseati undeva ca tineti, cel mai mult, la romanul „Sarutul pamantului acesta”.

Va fascineaza istoria? Credeti in destinul colectiv mai mult decat in cel individual? Dar acest destin colectiv, gandindu-ne si la ceea ce traim azi, nu e cumva o manipulare?

Eu zic ca unui scriitor iar prinde foarte bine sa faca macar filologie si istorie. Dar, chiar daca eu nu am facut istorie, trecutul ma intereseaza foarte, foarte mult. Cartea asta am scris-o influentata de scena din romanul Margueritei Yuorcenar, Memoriile lui Hadrian, in care, intrand impreuna cu suita imparatului in sala subterana a tronului lui Decebal, ii gasesc pe sfetnicii acestuia otraviti. Sigur ca asta e literatura si ca istoria se rescrie mereu devenind, intr-un fel, o manipulare… mondiala. Cred chiar ca in acest moment se incearca o decerebrare a omenirii, dorindu- se ca aceasta sa fie cat mai dependenta, cat mai tampita.

Pentru ca orice germen pe care-l „plantezi” acolo sa se dezvolte, sub controlul unor forte mai mult sau mai putin oculte. Nu trebuie sa suferi de „scenarita” ca sa-ti dai seama de asta. In momentul in care un mare economist american a spus ca, daca oamenii vor sa traiasca bine, atunci trebuie sa dispara 90 la suta din populatie, este clar ca asta se doreste. Sunt boli fabricate in laborator, cataclisme provocate, subdezvoltare intretinuta. Malthus vorbise despre mecanismele astea cu mult inainte, teoretizand rolul pozitiv al razboaielor, epidemiilor si bolilor in asigurarea echilibrului demografic. Deci… nimic nu s-a schimbat.

Cum vedeti dumneavoastra poporul roman si ce parere aveti despre imaginea Romaniei in lume?

Poporul roman are marile lui calitati, ca si marile lui defecte Eu nu ma consider nici mai buna si nici mai rea decat poporul meu. Nu spun ca altii nu au mari realizari, dar nu poti sa judeci o tara daca te-ai dus acolo ca turist; trebuie sa traiesti in tara respectiva, pentru a intelege virtutile si defectele poporului sau.

La fel cum, imaginea noastra in afara nu e data de valori – nu facem nimic sa le popularizam – ci, mai ales, de cei ce se duc acolo sa fure sau sa cerseasca. Noua, strainatatea ne-a reprosat ca suntem un fel de tiganofagi; ii mancam pe paine. Si tiganii s-au dus la ei, profitand de noua conjunctura? Foarte bine! Daca le place comportamentul lor sa-i infieze; daca pot sa-i educe si sa-i integreze mai bine decat a facut-o poporul roman, n-au decat. Dar sa asimilezi un intreg popor unei minoritati, sau sa pui toate relele pe seama acesteia e o prostie. Sa nu-mi spuna nimeni ca America, Germania sau Franta nu au hotii, violatorii sau mafiotii lor. O alta prostie e asta cu numele de rrom; cum sa numim „Tiganiada” lui Budai Deleanu – Rommaniada? Cum o sa traducem titlul celebrului volum al lui Garcia Lorca – Cantece Rromanesti?

Sigur, au si ei valorile lor: intelectuali, mari cantareti, oameni muncitori si cinstiti. A judeca o etnie dupa faptele unora dintre membri sai este, la fel, nedrept. Eu am avut doua tiganci care m-au ajutat la menaj, harnice, devotate, curate… Nu mi-a disparut, niciodata, un ac din casa.

Scoala actuala din Romania este capabile sa se redescopere? Ce sanse ofera ea generaţiilor viitoare?

Invatamantul a ajuns la un nivel foarte scazut, din mai multe motive. Tineretul este foarte derutat, vede ca poti sa ajungi miliardar fara sa ai cine stie ce studii. Apoi felul in care este tratat corpul didactic nu-i incurajeaza nici pe profesori sa fie exigenti, iar relatia de respect dintre ei si elevi a lasat loc unei ambiguitati paguboase.

M-ar bucura sa se reintroduca uniforma, pentru a fi eliminate sentimen­tele de inechitate si pentru a se reinstaura acea mandrie a apartenentei la o scoala, pe care a avut-o generatia mea.

Multi dintre fostii mei colegii mei au ajuns personalitati in diverse domenii, chiar daca au purtat tot liceul un singur pulover si o singura pereche de pantaloni.

Acest interviu l-am avut „promis” cu ani in urma, prin intermediul Tatianei Stepa, care a fost atat de atasata de familia dumneavoastra, inclusiv in activitatea ei mai putin cunoscuta, aceea de tehnoredactor. Cum era omul de carte Tatiana Stepa?

Era de o inteligenta deosebita, cu un spirit de observatie rar si constiincioasa in tot ce facea. De fapt ea lua cartea din stadiul de manuscris, si o trecea prin toate fazele preliminare: corectura, alegerea literei, aranjarea textului in pagina…

Tipografilor nu le mai ramanea decat sa porneasca rotativa.

Ati avut, desigur, si alti prieteni. Ne puteti spune cine sunt acestia?

In general oameni obisnuiti, dar cu suflete uriase. Cea mai veche prietena a mea a fost Lia, o colega din clasa a doua primara, care s-a mutat, spre sfarsitul liceului, la Brasov. Am ramas prietene, in poifida distantei, pana la moartea ei, survenita in urma cu patru ani. De fapt, niciodata nu mi-am ales prietenii dupa profesii; sunt asa cum mi i-a scos viata in cale. O sa-l amintesc aici si pe doctorul Catalin Carstoiu, directorul Spitalului Municipal, cel ce m-a operat impreuna cu o echipa de medici tineri in 2008. Mi-am pus viata in mainile lor si s-au dovedit de o foarte buna calitate profesionala si umana.

De curand a fost Pastele. Mai stim noi „sa luam lumina” sau sarbatorile religioase si-au pierdut o parte din semnificatii?

In fiecare epoca oamenii simt altfel. Acum, din pacate, exista multa fatarnicie. Cand vad anumiti politicieni ducandu-se la moastele Sfintei Paraschiva-   asediu la moaste cum zic eu – ma intreb: daca n-ar fi televiziunile s-ar mai duce? Una este sa afisezi credinta si alta sa fii credincios. De fapt toate bisericile, toate cultele, sunt manifestari ale credintei oamenilor intr-un Dumnezeu. Fiecare isi inchipuie altfel Dumnezeul lui, dar El este unic. Sarbatorile, inainte, aveau mult mai multa importanta, fiind cu adevarat comuniuni de suflet, de iubire; se strangeau impreuna oameni care aveau ceva in comun, in primul rand cei din familie. Acum, nu stiu cum sa spun, te duci la restaurant dar se pierde ceva din ideea de sarbatoare. Gasesc, cum spuneam, ca sarbatorile trebuie sa adune niste oameni care au ceva in comun.

Sunt fericit ca am avut ocazia sa consem­nez, pentru revista Fereastra, cateva din gandurile dumneavoastra si va multumesc!

Emil Proşcan

***

Ileana Vulpescu s-a nascut pe 21 mai 1932, Bratovoesti, in judetul Dolj. Dupa o licenta in litere (limba si literatura franceza), la Facultatea de Filologie a Universitatii din Bucuresti (1953-1958), a lucrat ca lexicograf la Institutul de Lingvistica al Academiei si a colaborat la redactarea lucrarilor Dictionarul limbii romane si Dictionarul explicativ al limbii romane (1959-1975). Este sotia poetului si traducatorului Romulus Vulpescu.

Cel mai cunoscut roman al ei este “Arta conversatiei”, care a reusit sa ajunga best-seller inainte de 1989.

Opere:

Ramas-bun (Editura Cartea Romaneasca, 1975) Arta conversatiei (Editura Cartea Romaneasca, 1980) Saruta pamantul acesta (Editura Cartea Romaneasca, 1987) Ramas-bun casei parintesti (Editura Arta Grafica, 1990) Carnetul din port-hart (Editura Eminescu, 1996) Candidatii la fericire (Editura Tempus, Ploiesti, 2002) Arta compromisului (Editura Tempus, Ploiesti, 2002) De-amor, de-amar, de inima albastra “Viata, viata, legata cu ata” (Editura Tempus, Ploiesti, 2007)

Pe apa sambetei (Editura Tempus, Ploiesti, 2009) Nota informativa batuta la masina (Editura Tempus, Ploiesti, 2011)

Teatru:

Ileana Vulpescu si George Banica au realizat o dramatizare dupa romanul „Arta conversatiei“, care s-a jucat cu mare succes, cateva stagiuni la: Teatrul Odeon din Bucuresti (premiera la 30 iunie 1983); Teatrul de Stat din Oradea (premiera la 3 noiembrie 1983); Teatrul National din Craiova (premiera la la 26 octombrie 1984);

Revista: Pagini romanesti din Noua Zeelanda

Sursa: Revista Melidonium