Vavila Popovici: „RESPECTĂ SĂ FII RESPECTAT!”
„Respectul față de ceilalți, un respect plin de modestie și politețe, este prima condiție a adevăratei egalități.” (F. M. Dostoievski)
Dicționarul explicativ al limbii române definește respectul ca fiind atitudine sau sentiment de stimă, de considerație sau de prețuire deosebită față de cineva sau de ceva, spre deosebire de politețe care este o comportare conformă cu buna-cuviință, prin care se înțelege o atitudine de amabilitate. Nu trebuie confundate, deoarece este vorba de nuanțe și așa cum spunea Petre Țuțea: „Nuanțele amplifică gândirea, fiindcă ne permit să percepem separat calitățile care nu pot exista separat în corpurile sau în obiectele concrete întâlnite și pe care le transformă în obiecte ale gândirii.” Respectul, acest sentiment se apropie mai mult de admirație.
Citind unele articole apărute în ziarele din țară, privirea-ți alunecă fără să vrei spre comentariile articolelor și, pur și simplu, te trec fiorii. Poate și voit uneori, pentru a citi „Vox Populi”, deh!
Și mi-am zis că este incredibil cât de jos poate ajunge un om care are libertatea de a se exprima. De ce nu contrazicem cu argumente exprimate în cuvinte civilizate și preferăm să ne scuipăm și să ne înjurăm unii pe alții ca niște brute? Comentatorii, sub anonimat de cele mai multe ori, își permit libertatea să reverse tot veninul din suflete. Suficient venin, preaplin venin! Și lectura devine contagioasă. Deși ești scârbit, parcă vrei să vezi până unde se poate ajunge cu gândul veninos, ce cuvinte ai mai putea întâlni să-ți „îmbogățești” vocabularul.
Limbajul scris sau vorbit este singura modalitate de materializare a gândirii noastre și cred că el trebuie folosit în sensul respectului, al demnităţii omului civilizat. D. Drăghicescu în cartea sa „Din psihologia poporului român”, apărută la începutul secolului XX, scria: „Fineţea şi vioiciunea spiritului a dezvoltat în caracterul românului, mai cu seamă, un spirit critic amar, distructiv…” „Să fi rămas la acel stadiu, încă era bine”, scrie – acum – cineva bine inspirat.
Nu este respectat nici ziarul, nici autorul articolului, nici ideea pentru care a trudit într-un mod ziaristul, nici ceea ce au scris ceilalți comentatori în limitele bunului simț, nu se mai respectă nimic! Scriu oamenii după cum „își dau drumul la gură” (to run off at the mouth – spune englezul). Doar suntem în democrație, doar suntem liberi să vorbim cum vrem, să jignim cât și cum vrem, nu este necesar să ne cenzurăm cuvintele; de ce să-l respect pe cel din fața mea, de ce să țin cont de emoțiile lui, de ce să nu-l mint, ce mă împiedică să-l desconsider, să-l păcălesc, să-l înjosesc? De ce să-mi respect limba? De ce să respect oamenii de valoare ai țării? Să fie acesta modul de a gândi al omului nou, omului modern pentru care a trudit societatea?
Avem libertatea de a gândi și simți în conformitate cu propriul nostru eu, este adevărat! De asemenea avem libertatea de opinie deschisă, adică de a exprima public ceea ce simțim și gândim. Avem libertate, dar trebuie să acceptăm și niște limite ale libertății, altfel echilibrul social nu este posibil. Să ne dorim o libertate civilizată, nu haotică. Libertatea se face cu alegere înainte de acțiune: gândești, te autocenzurezi și apoi te exprimi. Acest principiu trebuie să funcționeze și în politică. Așa ne putem respecta între noi, așa ne vor respecta și cei din afara noastră, căci nu lipsa de respect este trăsătura caracterului românului, ci dimpotrivă! De la Socrate cel ce a produs o adevărată reformă în gândirea antică când a văzut gravat pe frontispiciul Templului din Delfi cuvintele „Cunoaște-te pe tine însuți” și mai apoi Religia care ne-a vorbit despre primirea lui Hristos și trăirea creștină profundă ce pot produce revelația sinelui, omul a încercat să se cunoască, să se înțeleagă, pentru a putea evolua; acelaşi lucru petrecându-se la nivelul naţiunilor. „Cunoaşte-te pe tine însuţi” înseamnă și recunoaşterea propriilor greşeli şi slăbiciuni; cere o voinţă continuă şi seriozitate, maturitate în gândire, pentru depăşirea vanității care conduce adeseori la iluzia asupra ta însuți. A fost și este o nouă abordare a cunoașterii despre esența omului, ca omul să ştie nu numai ce este, ci mai ales ce vrea. Este cea dintâi cerinţă pe care ne-o porunceşte raţiunea, este temelia cunoaşterii şi a înţelepciunii.
Între oamenii civilizați există minime raporturi de respect reciproc, formule de prețuire, de decență, de bun simț. În mass-media este din ce în ce mai evidentă această eludare a termenilor decenți, evitarea intenționată a reverențelor de limbaj, poate și pentru a se vedea în ce lume trăim? O oglindă a vieții? Vorbirea stradală nu poate fi aceeași cu cea scrisă, nu poate fi adusă cu predilecție pe ecranele televizoarelor. O cenzură proprie este necesară, din respect pentru semeni, pentru cei superiori – ierarhia trebuie totuși respectată! – și pentru demnitatea limbii noastre. Altfel există pericolul unei decadențe morale și spirituale. Avem atâtea tonuri de exprimare, atâtea pronume de politețe în limba română care exprimă o atitudine de respect, de apropiere sau de distanţă faţă de persoanele cărora ne adresăm: mata, dumneata, dumneavoastră, Domnia ta, Domnia voastră, Maria voastră …. Am avut voievozi, am avut regi, dar nimeni nu îndrăznea, din bun simț, să le spună pe nume, să-i strige pe nume. Cu alte cuvinte, respecți ceea ce merită să fie respectat și… respectă pentru a fi respectat! Bunul simț ar trebui să ne fie cântarul care să ne spună până unde poate fi denaturat acest respect. Au apărut, după cum semnala cineva, substitute, pentru doamnă: cucoană, duduie, băi, tanti; pentru domn: nene, băi, măi. Sau adresări de genul: „Domnu, domnu de la ziar!” Ne-a plăcut? Sau amuzanta expresie, dar nu lipsită de geniu: „Neica nimeni!” Mai recent aflu tot din ziare o „frumoasă” amenințare făcută în Parlamentul României: „Am să-ţi dau o scatoalcă de am să te trec prin peretele de acolo”.
Chiar dacă nu toate persoanele merită, totuși avem nevoie de respect pentru liniștea noastră și pentru a nu inflama relațiile dintre noi. Din păcate, în democrație, oamenii obraznici, cu tupeu, speculează buna credință a semenilor și dau drumul vorbelor fără nici un pic de control. Antidotul acestei maladii răspândite ar fi educația și cultura. Cât despre democrație, cum ar zice românul despre nevasta cu care trăiește: Bună, rea, e nevasta mea!
Respectul este o componentă foarte importantă în orice relaţie, în orice comunicare, fie că e vorba de căsătorie, prietenie, familie, serviciu. Comportamentele agresive nu vor apărea în căsătorie, nu ne vom pierde nici prietenii, nu vor exista tensiuni la locurile de muncă dacă se va păstra un respect sincer faţă de celălalt, fiindcă, trebuie să recunoaștem, există relaţii în care suntem implicaţi de-a lungul vieţii şi în care va fi întotdeauna nevoie de respect.
Avem puterea să ne facem respectaţi prin felul în care înţelegem viaţa și modul în care ne comportăm? Ne este necesară decența în vorbire, în scriere, precum și în alte manifestări? Acestea sunt întrebările asupra cărora ar trebui să reflectăm.
Respectul trebuie acordat oamenilor nu după averile strânse și nici după puterea dobândită, ci în primul rând pentru calitățile sufletești, întrucât acestea valorează mai mult decât faima. Un proverb românesc spune: „Omul nu după haine, ci după fapte dobândeşte cinste”. Oamenii care merită respectul sunt cei care muncesc, creează, se țin de cuvânt, nu mint, nu înşeală şi nu fură, sunt echilibraţi, nu-şi pierd cumpătul, nu ţipă ori nu ridică tonul la alţii atunci când lucrurile nu ies aşa cum le place lor, au un simţ al discernământului şi nu au în vedere numai împlinirea propriilor dorinţe ci se mai gândesc și la ceilalți, îşi cunosc locul şi rostul pe lume, admit când greşesc, știu să ceară iertare și să ierte. De ce să-i lovim, să aruncăm cu pietre în ei, când toți suntem făcuți din lut și ne putem sfărâma atât de ușor? Respectăm meritele unora dintre noi? Și dacă nu știm a le respecta, cum își vor putea valorifica oamenii meritele?
În zilele noastre „avem o criză spirituală manifestată și printr-o criză de autoritate, culmea, pe fondul unei inflații de autorități. Trăim într-o lume a autorităților fără autoritate. Și autoritatea persoanei umane suportă o eroziune socială în decorul general compus din tot mai mulți indivizi și din tot mai puține persoane. Cum s-ar spune: multă lume, puțini oameni!”, ne atenționează Pr. Alin-Cristian. „Fără educație și fără Dumnezeu, persoana devine individ, cuvântul devine vorbă, mintea devine creier, sufletul devine trup… de necuvântător, iar limbajul devine onomatopee. […] Aurul se cunoaște după culoare, păsările după tril, oamenii după cuvânt…”
Vavila Popovici – Raleigh, Carolina de Nord
