Veronica Balaj – poeme
Veronica Balaj
***
EDEN REINVENTAT
Adam şi Eva
strămoşii,
păşesc prin limpezimea
unei oglinzi
ovale
prelungită foarte
în contur moale, nesigur
se ţin de mână
pare o desăvârşită iubire
şi teamă
undeva,
sămânţa discordiei lumeşti
a dat în clocot
despărţindu-i
nu ştiau să numere
şi nu mi-au lăsat
moştenire
măcar o aritmetică primară
despre
întâlnirea paşilor
şi urma lăsată
pe calea iniţiatică
Eva încă mai caută
bărbatul primordial
singurătatea-i vampiră
o strânge de şale, de răsuflare
Edenul e toropit
de-atâta lumină
ceremonioasă
Adam, pătimaş
ar vrea să-i fie scoase din coaste
Eve
care n-au săvârşit
blestemul de-a fi
bondoace ori schiloade
palide, pătate de vreme
încreţite,
îi este dor
chiar şi de şarpele
tăinuitor pervers.
ORFEU
Se făcea că Orfeu
coborâse de undeva
sau din lună
sau din viaţa de apoi
ne înşiruise pe toţi
cu ochii
spre-o cale necunoscută
şedeam cuminţi
aşteptând un semn
poate-o minune
să ne vindece de teamă
şi tăcere
porumbeii poştaşi
nu mai erau nicăieri
să trimitem vreo veste
norii coborâseră în palma lumii
eu singură-mi luasem
necuviinţa
să cânt
îmbrăcată în ploaie
înnodam un vers
despre Hamlet şi York
dar am fost
scoasă din rând.
MESA LA VATICAN
Vara,
la ora de vineri,
spre seară,
în Basilica San Pietro
sfinţii,
purtând mănuşi pământeşti
ne mângâie
trecând prin memoria noastră
făcându-ne creduli
şi gata de zbor
uitând tabloul vremii
plin de iederă în flăcări,
gângănii şirete
şi îmbrăţişări dezacordate
îngerii ne dau
ambrozie şi vin
PAX VOBIS!
linişte mov,
câteva picături din apa sfinţită
luate la intrare
şi lacrima ta
pentru
plecarea viitoare.
DUALITATE
Captivă
în foamea zilei de ieri,
umbra mea se zbate,
strigă,
nu sunt Iona,
iar peştele nu-mi place
e prea fierbinte-aici
clipele
se lasă-n alb putrezit
de crin
roşu, suspin,
te văd indefinit… mă sperii
nu te pot rememora
decât până la bărbie
s-ar cuveni să te îmbrăţişez
măcar de ţi-aş reînvăƫa figura …
din ore descărnate
aş vrea,
paşii să ţi-i pot număra
dar se amestecă
şi nu mai ştiu
dacă vii sau pleci
arătai bine-n albastru
ţi-o spun eu,
umbra ta, înrăită,
de înstrăinare
fără mine
eşti un cal jupuit
tragi din greu după tine
ziua ce vine ,vezi bine,
dualitatea noastră
nu-i de-nchiriat.
RONDO ILUZORIU
Fără băgare de seamă,
la o răspântie a mării, voi fi călcat,
retezat,
vreun val din barba lui Neptun…
numai răzbunarea lui
m-a aruncat
pe mal,
în chip de Parsifal
alerg, alerg,
între flux şi reflux
precum vrea marea,
bătrână,
(dementă niţel)
umflată în burtă
de spumă
icneşte
m-apucă de hăţuri
şi-mi pune în cârcă
toate castelele de nisip
construite
în jocul de-a imposibilul
şi păzite
de-un temnicer
jilav şi iluzoriu
în ochii săi
s-a strecurat
licăr de furtună
(pe care-l văzui
mai întâi,
în palma stângă)
împovăraţi de resemnare
colindăm oraşul hai-hui
ne chiorâm la vitrine
şi statui,
eu, Parsifal,
şi-un temnicer
de val
ce bine!
nu ne cunoaşte nimeni.
ŞOIMUL ARCTIC
Peste Cordilieri,
şoimul arctic
ţine singurătatea
ostatecă
sub aripi
jos, apa fără s-aducă noroc
îngheaţă urletul
trimis de lupoaica Alfa
urcată pe-o stâncă
sub luna
muşcată de nori
haita cheamă vrăjmăşia
vizuina-i pustie
vara s-a risipit
puii de lup, în număr impar
pe drumuri impare
schelălăie speriaţi
doar şoimul arctic
rămâne paznic înaltului
hrănit cu lumină.
ANTICARIAT CU SOLDAŢI MELANCOLICI
Anticarul
înrămat în vitrină,
îşi pune ochelarii
contra
singurătăţii
şi citeşte o scrisoare
vetustă, străină,
praful, peruca, pălăria,
sunt obiecte istorice
iar el
le vinde ca atare
mai aşează pe raft
soldaţi melancolici,
din plumb dezafectat
vaze cu intarsii obosite,
despre facerea lumii
prin vitrină,
trece-o balerină
in rochie în culoare
de mac potolit
stauete persane,
un gramofon
fara glas…
anticarul n-a mai vândut
nimic demult,
mai pune-un afiş:
„deschis pentru cei care
sunt negrăbiţi prin soartă
avem aici,
maşini de tors
şi de întors
zilele, nopţile…”
Veronica Balaj
