Vorba din vis

 

Atipesc, la ceasul de hodina,

florile si fiarele ‘mpreuna.

Linul suflu fara de lumina

prin tulpini si trupuri se ingana.

 

Somnul lor usor se ‘nfrigureaza,

tresarit se tese ‘n picotire.

Intre gene si pe frunze teama treaza

joaca insomnarea lor subtire.

 

Singura faptura omeneasca,

fiindca e cuvantatoare gura,

chiar din adormirea ei trupeasca

face talc de mare ghicitura.

 

Bate visu ‘n inima de om

ca o apa de pe lumea ceealalta.

Din adanc oglinzile de somn

se ridica spre vedenie inalta.

 

Vezi launtric par ‘ca in afara

fata lumii cea nebanuita,

bucuria cea de-a-doua-oara

peste noapte ochilor ivita.

 

Cresc minuni si nu te mai uimesti.

crezi ca sunt acele ce n ‘au fost,

si pornit de-avant vrei sa graiesti

un cuvant sonor cu-anume rost.

 

Gura insa-ti sta de rece piatra,

din trup stins se sbate proorocul;

dar, lumina ‘n cenuseata ‘n vatra.

cugetul zbucnin ‘naripa focul.

 

Si-ti rostesti tu vorba, fara sunet,

fara de ajutorinta gurii.

In ecou launtric ca de tunet

trec prin tine semnele scripturii.

 

                          Am auzit cantecul pasarii unice

                (ultima poezie a lui Sandu Tudor)

                 

  Dimineata, la ceasul rugaciunii,

  când pe ramuri sta înca proaspata roua,

  am auzit lânga mine cântecul pasarii unice.

  Iata! se înalta asa de minunat, asa de limpede,

  si rasuna în atâta ecou încât pare ca lumea,

  marea si larga Lume, toata îl asculta,

  firea toata îl aude si îi raspunde,

  îl aude si-l însoteste pâna sus de tot,

                                           la Dumnezeu.

  

  Privesc, pe mladita unei ramuri,

  într-o picatura limpede de roua

  si ascult cântecul de lumina al pasarii.

 

 În linistea lunga a clipei acesteia atât de înalte,

 fara voie îmi închipui bucuria cereasca;

 fara de voie o descopar acum,

 în pacea starii de rugaciune la care ma aflu

 si care ma stapâneste deplin.

 

  O descopar nu ca o oprire si înecare în simtire,

  nu ca o pierdere a uitarii de sine în extaz,

  ci ca o ascutime de înteles trait, limpede si curat,

  ca o necurmata si nemarginita suire, tot mai

                                                         apropiata,

  tot mai crescuta – la inima cea tainica si sfânta

                                                     a Domnului.

 

 

Sandu Tudor