Sandu Cătinean din Bonţida – În munţii-ntunecaţi, din ţara lui Zamolxe
În munţii-ntunecaţi
din ţara lui Zamolxe
I
În munţii-ntunecaţi
din ţara lui Zamolxe
Prin peşterile reci
îmbalsămate-n ceţuri
Un tânăr cu ochi negri
şi aură de prinţ
Singurătatea-şi poartă
în albe dimineţuri
Cu muguri se hraneşte
şi bea din ape sacre
Ce spumegă cristaluri
prin albiile reci
Iar prieteni îi sunt brazii
cu cetinile moi
Ce tremur umbre negre
şi mister pe poteci
Se scaldă în miresme
ce-nvăluie poiene
În soarele timid
înmărmurit pe stânci
Şi meditând la soarta
şi rosturile vieţii
Îl macină-ntrebări
în gânduri prea adânci
II
Erau zăpezi pe munte
şi se topeau pe când
I-a răsărit în cale
lipsit de griji lumeşti
Un pustnic de prin peşteri
ce l-a luat cu el
Ca să-i arate lumea
de rugăciuni cereşti
“Hai, vino, dragul meu
să îţi descopăr azi
Misterele trecute
care ne ţin în viaţă
Hai să-ţi arăt secrete
a pustnicilor sfinţi
Ce patimile grele
ca să zdrobim ne-nvaţă”
„Eu ştiu ce trebuinţă
va fi în lume soarta-ţi
Şi ştiu care ursită
te-a despărţit de mamă
De-aceea azi venit-am
din peşterile sacre
Să te salvez pe tine
prea tânăr prinţ de seamă…”
Oftând, porni copilul
cu ochii mari şi trişti
Prin văi cu ape reci
ce se spumau în cale
Şi-n freamătul cel dulce
al codrilor alpini
Pe pustnic îl urmă
spre peşteri abisale…
Trecea prin suflet crezuri
şi aprige dorinţi
Flămând de doruri simple,
adânce, ancestrale
Zâmbind duios la moşul
ce îl privea senin
Urmă tot mai timid
pe pustnicul din cale
Înfiorat de umbre
ce cad din stânci albastre
Călcând pe pietre dure
din spume-nvolburate
Privea tăcut pe pustnic
Cum se lupta cu neguri
Şi trist mergea pe cale
încovoiat de spate
Pluteau pe piscuri reci
umbrite cu-ntuneric
Cercând s-atingă cerul
ce se unea cu ape
Şi în tăcerea amplă
ce le ningea urcuşul
Luptau tăcuţi ca somnul
să fugă de pe pleoape
Treceau cărări şi văi
de vis întunecate
Cu armonii ce vag
păreau nemărginite
Şi fără vreun cuvânt
să curgă de pe buze
Încrucişau priviri
mereu mai lămurite
Iar brazii-i petreceau
prin văile adânce
Pe cetini mult prea grele
de picături cu roua
Ce parcă-s catedrale
din lumi necunoscute
De neguri argintate
cu flori de lună nouă
Când dimineaţa-şi puse
lumina peste umbre
La peştera din munte
ascunsă printre stânci
Moşneagul şi copilul
ce-şi împleteau destinul
Trecură pragul sacru
cu plecăciuni adânci
A timpului clepsidră
se unduia prin spaţii
Iar pustnicul de mână
cu copilaşul blând
În peştera saracă
ce mirosea a smirnă
Îsi face lung o cruce,
pe pietre-ngenunchind
„La Tine, Sfânt Părinte
mă-nchin cu plecăciune
Şi în umila-mi rugă
aş vrea sa te implor
Acestui prinţ să-i dai
Mai multă-nţelepciune
iar de-mi asculţiTu ruga
Atuncia pot să mor”
Şi-n peştera cu vise
şi gânduri ne-nţelese
Ce timpul crud le poartă
şi le topeşte-ncet
Îşi puse prinţul patimi
cu greu la încercare
Dorinţi ce-nfiripase
prin ţarini şi nucet
III
Şi-apoi veni şi ziua
ce timpu-n loc opreşte
Când pustnicu-nţelept
cu barbă argintată
Îngenuncheat pe pietre
şoptind o rugăciune
Chemă iar pe Zamolxe
cu inima curată…
Ah, Sfântule Părinte
ce lumea-o ţii în taină
Acuma munţii-aceştia
îşi au din nou stăpân
Mă-nchin smerit la Tine
şi-Ţi mulţumesc Părinte,
Că îmi asculţi iar ruga
şi voi scăpa de-un chin”
Din brazi se-aude-un vaiet
uşor ca o părere
Moşneagu-nchise ochii
scăpând un scurt oftat
Pe cetini-ntins e trupu-i
cu aură de sfânt
Iar sufletu-i se-nalţă
Spre ceru-nseninat…
O lacrimă înceată
sclipi în ochi de prinţ
Şi un sărut pe frunte
atinse pe moşneag
Prin codrii păsărele
cântau încet şi trist
Iar cerbi şi căprioare
stateau tăcuţi în prag
Străluminând din nalturi
lumini se învârteau
Şi vaiete de cornuri
se risipeau cu sunet
Din piscurile nalte
ce străjuiesc poiene
O voce glăsuieşte
căzând pe stânci cu sunet :
„Acesta e urmaşul
Preotului cel sacru,
Zamolxe, care-n veacuri
i-a plămădit pe sfinţi
E cel ce ţine drumul
ce l-au urmat strămoşii
Iar voi sunteţi doar fii
ai sfinţilor părinţi”…
Apoi, vocea se stinse
pe vârfuri reci de brazi
Şi din străfund de-adâncuri
izvoare cristaline
Îl preamăreau pe prinţul
ce le era stăpânul
Urmaşul celor veşnici,
ce ne croiesc destine…
Prin codrii sună cornul
trezind din somn străbunii
Şi-un cânt uitat de veacuri
răsună întristat…
Vibrând în taina nopţii
al bunilor nădejde
Se adâncea prin peşteri
plângând neâncetat…
Iar Timpul cu-ale sale
întinse aripi, surde,
Îşi întindea prin spaţii
nemărginirea-i amplă
În timp ce prinţul singur
îşi întregea ursita
A lui menire sacră
ce-i arginta la tâmplă…
IV
Cu timpul, printre cetini
strivind năluci ciudate
Simţea cum tot mai vesel
îl cauta-o lumină
Ce îl cuprinde tandru
şi îl îmbrăţişează
Cercând a-l pride-n mreje
c-o dragoste divină…
Priveşte fascinat
la steaua ce-l mângâie
Şi-un dor nemărginit
mai greu îl întristează
Primind mesajul tainic
ce prea adânc îl arde
Iar inima prea tare
în pieptul ars vibrează
Când steaua îl priveşte
pe prinţul ce veghea
Şi tremura prin spaţii
albastra ei lumină
El simte că iubirea
din timpuri l-a urmat
Şi că steluţa-albastră
nu-i este o străină
Şi-n fiecare seară
când norii-s risipiţi
Prea tristul prinţ adie
lumina care cade
Şi prea timid la dorul
ce tainic îl strabate
Îşi pune o dorinţă
ce tot mai mult îl arde…
“Ah, Zâna mea din stele,
cu irise albastre
Te rog o clipă doar
la mini să te cobori
Să ne iubim o noapte
în dragoste nebună
Să ne-mbătăm de patimi
ascunse până-n zori”
…………
Când seara se întinde
Prin văile ce tremur
Iar brazii-ncet vibrează
a schismă şi durere
Se-aude-un vuiet surd
de corn ce plânge-ncet
Un vuiet fin de aripi
vibrând ca o părere
Prin brazi, doar ciute tandre
mugesc încetişor
Un huhurez albastru
la draga lui visează
Când o lumină albă
mai amplu se avântă
Şi în fiorul nopţii
doar pentru prinţ dansează
Pe prinţ îl înconjoară
cercând să îl cuprindă
Se tulbură prin ramuri
vibrând dumnezeieşte
O zână fără seamăn
ce-n-trup se-nfiripează
Atinge lin pământul
şi-n faţă-i se opreşte…
Apoi întinse mâna
şi-n mângâieri divine
Răsfiră părul negru
al prinţului timid
Şi-nfiorând privirea
ce se scurgea din ochii-i
Sărută fruntea rece
a prinţului candid…
Ce melancolic sună
a vântului atingeri
Şi cum mai arde focul
din inimile-ncinse
Oftând în spuma nopţii
de teama adierii
Al braţelor fineţe
cutremurat o strânse…
„În nopţile arzânde
când te vedeam cum dormi
Cu razele-mi albastre
te-am mângâiat mereu
În nemurirea-mi rece
te-am îndrăgit străine
Prin codrii ce te-alintă
pe tine, prinţul meu”…
Arzând de patimi reci
l-a tot privit pe prinţ
Şi-n nopţile de vară
când strălucea prin brazi
S-a-drăgostit de prinţul
ce îşi urma destinul
De chipul lui cel tandru,
de ochii lui cei calzi…
V
Acuma nori sunt negri
peste năucii munţi
Şi întuneric aprig
se scutură pe creste
Din Univers lumina
nu mai striveşte cetini
Iar prinţul tremurând
degeaba-n sus priveşte…
Aşteaptă-ntunecat
lumini să stingă oful
Ce negura din suflet
o plămădeşte greu
Odihna lui pierită
prin rătăciri de patimi
Şi tot oftând prin codri
s-a adâncit mereu
Când stins de o putere
ce nu mai cunoscuse
S-a rătăcit prin clipe
ce-i măcinau durere
Din nalturi sună glasul
ce i-a schimbat destinul :
„Menirea-ţi alta este
nu să iubeşti himere…”
VI
În peşterile sacre
se-ntoarse prinţul trist
Şi prin răboaje negre
catând amarul sorţii
Veghează să se stingă
a neamurilor ură
Poporul să-şi îndrume
până în ceasul morţii…
Iar uneori, când cerul
se oglindeşte-n ape
Şi-şi susură lumini
din înălţimi profunde
Îi pare că-i atins
de adieri ce tremur
Şi în lumina nopţii
un glas candid aude :
„Eu prinţul meu, venit-am
să te ador pe tine
Căzând din sfera-ntinsă
a lumii nesfârşite
Ca să te strâng în braţe
cu patimi neştiute
Şi să-mi trăiesc vecia
cu tine doar, iubite…”
Dar prinţul capul pleacă
şi se-adânceşte-n vise
Puterile-şi adună
luptând cu patimi grele
Şi când doar vântul cântă
prin peştera tăcută
Iubirea şi-o striveşte
privind mai trist la stele…
VII
În munţii-ntunecaţi
din ţara lui Zamolxe
Prin peşterile reci
îmbalsămate-n ceţuri
Un tânăr cu ochi negri
şi aură de prinţ
Singurătatea-şi poartă
în albe dimineţuri
Cu muguri se hraneşte
şi bea din ape sacre
Ce spumegă cristaluri
prin albiile reci
Iar prieteni îi sunt brazii
cu cetinile moi
Ce tremur umbre negre
şi mister pe poteci
Se scaldă în miresme
ce-nvăluie poiene
În soarele timid
înmărmurit pe stânci
Şi meditând la soarta
şi rosturile vieţii
Îl macină-ntrebări
în gânduri prea adânci…
VIII
Noi auzim doar cornul
cum sună cateodată
Ne cheamă să iubim
ce ne-au lăsat părinţii
Şi ştim că-n munţii sacri
avem cin” să vegheze
De rătăcim prin patimi
ne-or îndruma iar sfinţii…
Sandu Cătinean din Bonţida
( 48 de strofe; 384 de versuri)
