Cuvânt și iubire

A te limita la cuvant si a-i recunoaste forma inseamna ca omului nu i s-a revelat esenta. Omului ii lipseste constiinta vie care l-ar purta dincolo de cuvant, in afara limitelor formei. Forma implica o intelegere a sensului cuvantului, dar o intelegere filosofica, fara a da stralucire adevarului.

Cuvantul este un simbol. A-l reduce la forma inseamna a-i reduce esenta la o apasatoare finitate. E o imbratisare a unor limite ce precizeaza aspectul formal al gandirii noastre. Este o taina care ascunde sensul unor limite ale esntei. Omul traieste in cadrul unor limite care il impiedica sa devina zeu, care ii demonstreaza ca este creat si nu creator, dar care limite nu sunt cele ale unei finitati. Finita existenta a noastra ar presupune inexistenta sufletului, o moarte definitiva atat trupeasca cat si spirituala. Dar avem o inclinatie spre esenta, pentru ca avem suflet. Destinul nostru este de a creste, de a ne pregati pentru eternitate. De a avea profunzime. Asemeni cuvintelor, omul imbraca o forma, un invelis exterior. Fondul sau, sufletul, este menit sa-l salveze de la degenerare.

V-ati intrebat de ce viata este exil? Ati acceptat o alta interpretare, excluzand din gandirea dvs, avantul, ideea care va face sa va zbuciumati, si anume implinirea materiala? Ca o taina este sufletul omului in valtoarea evenimentelor; cu cat il ignoram, el ne pedepseste daruindu-ne senzatia de neimplinire. Astfel, alergam, abandonandu-ne pe noi insine, spre aspiratia spre fericire, sensul trairii. Aceasta devine obsesie, devine chin. Viata este exil pentru ca-i lasa omului doar posibilitatea de a visa, de a iubi, de a avea idei care nu se implinesc in lumea aceasta.

Propozitie: eu nu iubesc lumea aceasta.

Sa spunem ca ideea nu poate fi decat un ochi de lumina sau o picatura de divinitate, sorbita de sufletul nostru. Ea e departe de un gand ce incearca sa se hraneasca din tarana, ea e straina de prosperitate, pentru ca aceasta e o proiectare in limita: limita care starneste infinita obsesie a nevoii de materie, nevoie de palpabil, de imediat realizabil, obsesie care se destrama pentru a se redescoperi pe sine insasi, limita ce se alungeste, inlantuindu-l pe om in propria neputinta. Aceasta limita este chin, e starea aritmica a firii eului. Viata se scrie cu sange, adica cu jertfa, jertfa constienta este explicatia ideii de desertaciune.

Poate vor trece vieti si nu se va explica ce inseamna aceasta constiinta vie care l-ar face pe om sa tremure cand rosteste un cuvant sau face un gest. Aceasta constiinta vie este o taina pe care banuiesc ca are explicatia in nivelul spiritual pe care sufletul omului prin credinta il poate atinge. A urca pe aceasta treapta, inseamna a dovedi tocmai implinirea sa. Credinta este acel punct care trebuie descoperit si care trebuie acceptat ca mijloc de realizare a extazului divin. Altfel, omul e constiinta moarta, inlantuita intre limitele neputintei,aflat intr-o dubla ipostaza a trairii sale: existenta oficiala, falsa si agonia prelungita dincolo de limitele suferintei. Cand omul nu simte sau nu poate, e semn ca limita absurdului s-a rasfrant asupra spiritului sau, inabusindu-l.

De ce unii oameni prefera tristetea? Starile care nu conduc decat la o inchidere sufleteasca, la un refuz al exteriorului, la o evadare in spirit. Pentru ca tristetea inclina fiinta umana spre profunzime, spre o analiza lucida si sincera a unei vieti, a unei neimpliniri. Un sfant nu va putea spune ca are un suflet implinit decat, poate , in clipa mortii. Dar noi? Firile ce nu comunica cu divinitatea, firile cu adevarat singuratice care nu-si gasesc rostul zilei, fara a mai aduce in discutie rostul vietii… profunzimea acestora este indreptata catre o nestinsa lacrima ce izvoraste din neputinta, din mutismul eului, dintr-o suferinta a sufletului. Sufletul este bolnav pentru ca nu simte. Sufletul este sarac pentru ca este singur. Este fara Dumnezeu. Tristetea este o substanta din care sufletul se hraneste rezistand ispitei de a gusta din amarul materiei. Divinitatea ii da sufletului seninatatea, linistea, iubirea. Atunci sufletul nu este singur. Sufletul singur si lipsit de dumnezeu este acela pentru care tristetea nu e altceva decat o apasatoare stare sau o nefericita toana a firii. Sunt oameni care se inchina unui moment desart sau unui cer mohorat de toamna zdrobindu-si inima si gustand din angoasa. si tocmai asta nu e tristetea. Ci o suferinta, o senzatie de neimplinire pe care omul o simte cand isi da seama de toate desertaciunile vietii sale. Singuratatea omului este masuerata in aceasta suferinta. in rest, omul poate este iubit mai mult decat si-ar dori. Dar un suflet ce doare nu simte decat daca plange. Cu lacrimi de sange.

Gand: o lacrima de sange este expresia celei mai profunde rugaciuni.

Este adevarat ca putini tineri sunt inclinati spre lacrimi. si totusi unii plang.

Gand: oboseala provine din faptul ca omul este singur. Cred ca oboseala se explica prin faptul ca omul cand e trist gandeste, dar nu se roaga. Gandul e o disperata incercare de a descoperi si de a explica o idee, un sens. Rugaciunea – in sensul tinerilor e un vis spre eternitate, idealul insusi pe care fiecare il cauta. A visa insa e o toana ce contravine spusei mele. Omul continua sa-l refuze pe Dumnezeu.

Gand: ideea inseamna constructie, re-creare, ea nu poate fi in nici un caz definitiva, ci neinfinita, de aceea este eterna. Constructie: o comunicare cu divinitatea, o rugaciune continua, aspiratia spre indumnezeire.

Un altfel de gand: sunt mai sarac eu, omul care scriu aceste lucruri decat omul care nu le scrie, nici nu le gandeste, ci le traieste efectiv. Fericit este acela bogat care e bogat in duh, lipsindu-se de averi. As vrea sa ma consider un om care traieste efectiv ceea ce am scris.

Revenind la definirea sufletului – ochi de lumina – neputand sa nu amintesc ca pentru a nu stirbi aceasta metafora, e necesar sa ne ferim de lumina artificiala, falsa a acestei lumi. Poate ca inclinatia spre intuneric si limite exterioare par deprinderi bizare, anormale. Dar sufletul nu s-ar simti mai gol si mai strain de el insusi daca s-ar infrupta din binefacerile progresului omenirii. E, mai bine spus, un fel de a posti si de a se sfinti al sufletului. Sufletul are nevoie de liniste pentru a resimti toate durerile pe care neimplinirile ori greselile ni le provoaca, de intuneric pentru a feri ochii sa vada ceea ce e in lume, adica oroarea neimplinirii, pentru a-si indrepta ochii spre Dumnezeu. Unde se simte omul mai sigur, mai consolat decat in singuratatea unde-si consuma tristetea asemeni bauturii amare, dar izbavitoare. Bogatie mai mare nu se gaseste decat in cel mai stramt si mai mucegaios loc, pentru ca astfel omul isi poate asculta rugaciunea in liniste.

Sunt suflete pentru care apropierea de oameni, de viata, nu se poate realiza in mod desavarsit decat printr-o instrainare exterioara, insingurare menita sa acumuleze energii capabile a da dovezi simple, dar ferme de iubire pentru oamenii unei lumi rascolite de refuzul unui sistem al valorilor spirituale. Exteriorul e aspiratie spre indestulare, viteza care inseamna moarte. indestulare – consecinta a tristului fapt ca omul, in necredinta sa, incearca totul, abandoneaza totul, construind teorii ale fericirii. in fapt, el tinde a afla liniste in resemnare, senzatie de inutilitate si de moarte. si nu exista nimeni care sa nu fuga si de singuratate si de moarte si de tristete.

Dialoguri intre doi oameni, constienti de neputinta si de nimicnicia lor, care vorbesc despre suflet cu speranta ca nu vor spune prostii. Nestiinta lor provine din neputinta mintii de a dezlega taina sufletului. Dar dialogul are un alt scop, ascuns: acela de a apropia, de a uni, de a impartasi din prea plinul sufletelor, din iubire. Trialog. Prezenta nevazuta a lui Hristos, alaturi de noi, sustinandu-ne, dorindu-ne linistea sufleteasca de care avem nevoie. imbogatindu-ne din experienta celuilalat, fara a despica firul in patru, fara a pecetlui un gand, un adevar, o idee. Daca acest dialor ar aduce omului linistea sulfteasca sau bucuria de a sluji celuilalt prin credinta sa, atunci putem spune ca dialogul inseamna crestere.

Conditie: omul pentru a simti o crestere, o sporire sufleteasca, trebuie sa n-aiba atitudini filosofice si sa fie educat. Prima te ajuta sa nu devii un eretic, iar a doua te impiedica sa devii un criminal.

Am tinut sa aduc aceste citate in sprijinul ideii existentei sufletului. Nimic mai convingator, nimic mai bine spus, decat in aceste randuri care sustin originea, necesitatea si fericirea de a-ti descoperi sufletul.

Originea: “N-as putea sa-ti spun cand s-a trezit pentru intaia data in mintea omului constiinta existentei sufletului: probabil insa ca proto-parintii au adus-o din gradina aceea in care au locuit la inceput” (L. Wallace – Ben Hur)

Necesitatea: “Niciodata omul n-a dorit sa cada la pamant, sa moara si sa se stinga cu totul, pentru totdeauna(…) Cel mai mare dintre regii nostri egipteni a poruncit unui artist iscusit sa-i faca o statuie dintr-un bloc mare de piatra(…) in sfarsit lucrul s-a terminat; era cu adevarat o nemuritoare opera de arta(…) Nu ne putem inchipui cum isi zise catre sine insusi, in acea clipa de mandrie:Acum poate veni moartea, ca eu voi continua sa traiesc.

Ce fel de nemurire este insa aceasta? O viata numai in memoria oamenilor, o glorie fara fiinta, ca raza lunii, palida si slaba, luminand fata busturilor de urias, o istorie de piatra si nimic mai mult. Ultima lui respiratie a fost sfarsitul fiintei lui? A raspunde afirmativ la aceasta intrebare inseamna a invinovati pe Dumnezeu.

Vrei sa stii care este scopul urmarit de Dumnezeu? El da fiecarui om, la nastere, un suflet cu simpla lege ca numai sufletul este nemuritor. in aceasta lege consta necesitatea despre care am vorbit.” (L. Wallace – Ben Hur)

Fericirea: “Priveste la mine si vezi ce slab, ce batran si ce obosit sunt, cat e de uscat trupul meu si ce zbarcita imi este fata; uita-te cum mi-a slabit mintea si cum mi-a ragusit glasul si apoi spune-mi, nadejdea ce invie in mine nu ascunde in sine o nesfarsita fericire, nadejdea ca odata – cand se va deschide mormantul ca sa primeasca invelisul acesta rupt – portile nevazute acum ale universului, ale tronului lui Dumnezeu se vor deschide ca sa ma primeasca pe mine – suflet nemuritor, eliberat? Ah, de-as putea sa-ti descriu fericirea care ne asteapta in viata aceea! Sa nu zici ca nu stiu nimic despre ea! imi este de ajuns cat stiu: sufletul are in sine insusiri de natura divina. intr-o asemenea existenta nu este nici o pata, nici un cusur: ea e mai curata decat aerul, mai limpede ca lumina: este o viata de o curatie absoluta.”(L. Wallace – Ben Hur)

In loc de incheiere: “Nu spuneti Am gasit cararea sufletului, ci mai degraba Am gasit sufletul drumetind pe ingusta-mi carare. Pentru ca sufletul alearga pe toate cararile. El nu calatoreste pe o anume linie, nici nu creste asemeni trestiei: Sufletul se desface precum un lotus in petale fara de numar.” (Kahlil Gibran – Profetul)

Traian Calistru

Sursa: Crestin ortodox